VITRALII

E dis-de-dimineață și iarba-i încă udă,
După noaptea în care ploaia a binecuvântat pămantul;
Răcoarea zorilor îmi străbate sub formă de fiori tot corpul,
Și îmi trezește setea de a contempla, de a privi.
 
Mi-am încălțat sandalele în semn de nostalgie
După vara prea frumoasă, care zău, că nu știu când a trecut -
S-a grabit să plece și-a fost un vis
pe care am vrut să îl dilat în timp, să țină cât mai mult,
Deși de această dată nu mi-am văzut marea,
și asta mi-a umplut sufletul de dor și sete să o gust.
 
Dar iată-mă printre arbori, respirând aerul curat al cerurilor,
Ce domină munții pe care am învățat să îi iubesc, așa încet;
Privind soarele, printre coroanele lor măiestruoase,
Lăsând razele sale să-mi mângâie chipul și inima;
 
În această poveste de care îmi era foame
Ochii mei percep lumina în varii culori,
Creând splendide vitralii prin tabloul naturii,
Vărsându-și culorile direct în sufletul meu.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 10/2022.

Sursa foto: https://www.pinterest.com/pin/507780926709716164/

EPILOG

 

Un el și-o ea, s-au întâlnit
Pentru prima oară sub un clar de lună;
El, cu ochii larg deschiși
Și-un zâmbet minunat pe chip,
Iar ea, zână frumoasă, cu părul despletit.
 
Și-au unit palmele și degetele și-au așezat
astfel încât în bătaia lunii
Se zărea uniunea lor aproape perfectă -
Și de atunci nu s-au mai desprins.
 
A fost iubirea cea care le-a-ndrumat pașii,
Să purceadă pe căi separate, 

dar spre același lan de grâu,
În care ea să se așeze în genunchi, 

cunună să-și croiască,
Iar el, pe undeva pe alături, asudând, 

grâul să îl cosească.
 
O noapte caldă, blândă și de neuitat,
În care dragostea lor s-a înfiripat,
A fost atunci, într-o luna de toamnă,
Într-o seară târzie, când ei n-au vrut să doarmă,
Simțind că nu-i loc de veghe, când sufletul aleargă
Spre contopirea cu a sa jumătate – una singură,
Dintr-o lume întreagă...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2022.

Sursa foto: https://www.wallpaperup.com/10622/Sunset_landscapes_nature_fields_wheat.html

CÂND RĂTĂCIT-AM DRUMUL

Am deschis ochii în pustiu
Și nisipul îmi irita vederea atât de tare,
Încât m-a forțat să zac, cu gura amorțită
Și privirea opacă, privind spre nicăieri, în zare.
 
E crunt să nu te mai mângâie raza de soare,
E crunt să nu te mai bucure nici o culoare,
Decât aceea a nopții, în care suspini între perne și pumni
Și tot încerci, cât poți de mult, să te aduni.
 
Când rătăcit-am drumul meu prin viață,
Am primit lecții de o importanță colosală
și spre alte cărări mi-au fost ghidați pașii;
N-am fost lăsată să orbecăi prea mult prin beznă,
Căci m-am împiedicat rapid de mine,
cea inconștientă-
Și asta m-a lovit în suflet, mai puternic ca oricând.
 
Am revenit din deșert și am gustat o primă picatură de apă,
Care mi-a hidratat inima și a făcut-o să bată ca altădată,
Să-mi readucă zâmbetul pe buze și sclipirea în ochi –
Da, acel strop de apă...
Să redevin femeie. Mamă. Om.
 
M-am strâns în brațe cât am putut de tare
Și am ales apa, hrana și viața – le-am vrut înapoi;
Și m-am trezit dintr-acel vis bizar în care a trebuit să intru
Și să sufăr, lipindu-mi obrajii de pământ,
Doar pentru a mă reîntregi cu bucățile pierdute din al meu suflet.
 
Când rătăcit-am drumul, îngerii mi-au fost alături;
M-au adormit, m-au desmierdat cu lumina lor,
M-au hrănit cu iubirea aceea nemărginită,
Mi-au mângâiat durerile și m-au vindecat,
Ca și cum cea de atunci eram o eu ireală, închipuită.
 
Și încă este toamnă.
Am căzut dintr-un vis într-altul și m-am trezit azi,
Ușor nedumerită și poate neînțeleasă,
Privind prin aceeași fereastră
Frunzele care cad.
Nu mai importă acum căci
E toamnă,  da. E toamnă!

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2022.

SUROGAT

Acum sunt Andreea.
Desigur că acesta îmi este numele și doar Dumnezeu știe cine sunt și cât însemn.
Nici eu nu mă las și bâjbâi mereu în descoperirea mea.
 
După unele experiențe prin care am trecut într-o scurtă perioadă de timp, părerea mea personală vis-à-vis de modul în care trăim și ne comportăm este cât se poate de clară: suntem niște bezmetici.

Adesea mă plimb, uneori acompaniată fizic sau telefonic, dar, de cele mai multe ori, singură.
Această minune se întâmplă atunci când Dominic are antrenamentul de înot sau am eu o fereastră liberă - pentru că da, se poate și așa.
De ce am fost puțin ironică, folosind termenul de minune, când mă refer la ceva ce ar trebui să facă parte din rutina noastră zilnică? Pentru că ne place să credem că suntem indispensabili, ocupați până peste cap cu multe treburi și că nu avem timp pentru altceva, cum ar fi micile bucurii ale vieții.
Paradoxal, chiar nu mai credem în minuni și, deși alergăm mereu prin secunde, minute, ore, spuneți-le zile, chiar suntem în contratimp. Din moment ce credem în această ipoteză, așa se proiectează și gândurile noastre. Dacă simțim că nu ne mai ajunge viața, atunci așa și e – ne scapă totul printre degete deși avem totul între palme.
Revenind la plimbarea mea, trec în pas lejer pe lângă o bancă, unde doi inși, femeie și bărbat, vorbeau tare și de neînțeles, când cu telefonul, când unul cu altul. Fumau, iar la picioare aveau așezate tacticos o sticlă de bere și una de votcă.
În peisajul acesta interesant apar eu, relaxată, care, după cum spuneam, profitam de ora liberă. Ronțăiam un baton cu cereale și priveam în jur, în special la copacii care mă fascinează acum, toamna.
Era deja întuneric, însă lumina artificială care cădea pe trotuar, împreună cu bruma, creau un tablou interesant. Îmi amintesc mereu cât e de bine să pășești, să privești, să gândești limpede, să respiri…Oamenii care se aflau la depărtare de mine îmi păreau a fi umbre și căpătau contur și formă umană cu cât ne apropiam mai mult unii de alții.

Cei doi protagoniști din seara cu pricina erau din alt film; probabil că scenariul lor de acum nu se mai aseamănă cu cel ales inițial. Privindu-i din filmul meu, mi-am impus să nu îi judec, nici măcar în tăcere, în mintea mea, pentru că nu am acest drept. Ei și Dumnezeu știu mai bine ce au de făcut mai departe și cât li se mai poate îndrepta scenariul.  
Acele trei secunde cât mi-a luat să trec pe lângă ei au declanșat în mine niște chestiuni puternice: compasiune; o înțelegere clară a termenului de „surogat”; apoi s-a conturat ideea că suntem pe deplin responsabili de viața noastră, dacă evoluăm sau stagnăm; și s-a născut întrebarea pe care mi-o adresez și mie și ar fi minunat să își răspundă fiecare om, cât se poate de sincer: viața cui o trăiești?
Cât de mult contezi pentru tine și cât de mult gândurile, acțiunile, faptele, înclină balanța spre dorințele celorlați, pe care îi ocrotești sau care au contribuit la modelarea ta și față de care te simți îndatorat să îi mulțumești cu prioritate?
Oare câți dintre noi trăim vieți autentice și câți dintre noi galopăm prin vieți surogat?
 
Cine ești?
 

Sursa foto: https://historia.ro/sectiune/general/lupul-demon-infernal-si-calauza-divina-579202.html

P.S. merită să accesați link-ul de mai sus - poza cu lupul nu este aleasă întâmplător (nu doar pentru că îmi plac lupii), având în vedere că am intrat în luna noiembrie și, începând cu această lună, au loc tot felul de tradiții interesante legate de lupi.