SUROGAT

Acum sunt Andreea.
Desigur că acesta îmi este numele și doar Dumnezeu știe cine sunt și cât însemn.
Nici eu nu mă las și bâjbâi mereu în descoperirea mea.
 
După unele experiențe prin care am trecut într-o scurtă perioadă de timp, părerea mea personală vis-à-vis de modul în care trăim și ne comportăm este cât se poate de clară: suntem niște bezmetici.

Adesea mă plimb, uneori acompaniată fizic sau telefonic, dar, de cele mai multe ori, singură.
Această minune se întâmplă atunci când Dominic are antrenamentul de înot sau am eu o fereastră liberă - pentru că da, se poate și așa.
De ce am fost puțin ironică, folosind termenul de minune, când mă refer la ceva ce ar trebui să facă parte din rutina noastră zilnică? Pentru că ne place să credem că suntem indispensabili, ocupați până peste cap cu multe treburi și că nu avem timp pentru altceva, cum ar fi micile bucurii ale vieții.
Paradoxal, chiar nu mai credem în minuni și, deși alergăm mereu prin secunde, minute, ore, spuneți-le zile, chiar suntem în contratimp. Din moment ce credem în această ipoteză, așa se proiectează și gândurile noastre. Dacă simțim că nu ne mai ajunge viața, atunci așa și e – ne scapă totul printre degete deși avem totul între palme.
Revenind la plimbarea mea, trec în pas lejer pe lângă o bancă, unde doi inși, femeie și bărbat, vorbeau tare și de neînțeles, când cu telefonul, când unul cu altul. Fumau, iar la picioare aveau așezate tacticos o sticlă de bere și una de votcă.
În peisajul acesta interesant apar eu, relaxată, care, după cum spuneam, profitam de ora liberă. Ronțăiam un baton cu cereale și priveam în jur, în special la copacii care mă fascinează acum, toamna.
Era deja întuneric, însă lumina artificială care cădea pe trotuar, împreună cu bruma, creau un tablou interesant. Îmi amintesc mereu cât e de bine să pășești, să privești, să gândești limpede, să respiri…Oamenii care se aflau la depărtare de mine îmi păreau a fi umbre și căpătau contur și formă umană cu cât ne apropiam mai mult unii de alții.

Cei doi protagoniști din seara cu pricina erau din alt film; probabil că scenariul lor de acum nu se mai aseamănă cu cel ales inițial. Privindu-i din filmul meu, mi-am impus să nu îi judec, nici măcar în tăcere, în mintea mea, pentru că nu am acest drept. Ei și Dumnezeu știu mai bine ce au de făcut mai departe și cât li se mai poate îndrepta scenariul.  
Acele trei secunde cât mi-a luat să trec pe lângă ei au declanșat în mine niște chestiuni puternice: compasiune; o înțelegere clară a termenului de „surogat”; apoi s-a conturat ideea că suntem pe deplin responsabili de viața noastră, dacă evoluăm sau stagnăm; și s-a născut întrebarea pe care mi-o adresez și mie și ar fi minunat să își răspundă fiecare om, cât se poate de sincer: viața cui o trăiești?
Cât de mult contezi pentru tine și cât de mult gândurile, acțiunile, faptele, înclină balanța spre dorințele celorlați, pe care îi ocrotești sau care au contribuit la modelarea ta și față de care te simți îndatorat să îi mulțumești cu prioritate?
Oare câți dintre noi trăim vieți autentice și câți dintre noi galopăm prin vieți surogat?
 
Cine ești?
 

Sursa foto: https://historia.ro/sectiune/general/lupul-demon-infernal-si-calauza-divina-579202.html

P.S. merită să accesați link-ul de mai sus - poza cu lupul nu este aleasă întâmplător (nu doar pentru că îmi plac lupii), având în vedere că am intrat în luna noiembrie și, începând cu această lună, au loc tot felul de tradiții interesante legate de lupi.