duminică, 24 decembrie 2017

VĂ DORESC...

Să aveți familia unită și să nu vă despărțiți niciodată, orice s-ar întâmpla;

Să vă bucurați de clipele petrecute împreună, cu sufletul deschis spre iubire, să primiți iubire și să o oferiți necondiționat;

Să vă păstrați puritatea în privire și să nu cedați în fața necazurilor. Ele sunt piedici în calea drumului lin, însă acceptați și varianta că poate a fost alegerea voastră să îl faceți ceva mai dificil. Prin urmare, tot voi sunteți cei care îl puteți netezi. Începeți prin a crede asta. Puterea cu care sunteți înzestrați este imensă și așteaptă să credeți în ea!

Să puteți fi blânzi, darnici și preocupați de semeni și în continuare, pentru că acestea sunt trăsături care ne definesc ca oameni și ne ridică deasupra celorlalte ființe.

Să fiți înțelepți, să fiți sănătoși și mereu îndrăgostiți de viață! 

Să nu uitați că nimeni nu este singur și că am fost creați pentru a funcționa împreună, căci suntem o singură unitate. Prin urmare, câștigați sunt cei care acționează în nume colectiv și nu doar pentru sine, iar timpul va arăta valoarea fiecăruia...

Să aveți înțelepciunea de a va bucura de ceea ce aveți la timp, și nu după ce pierdeți. Prin urmare, sa va dea Dumnezeu multa înțelepciune și minte deschisă!

Din suflet vă doresc să aveți parte de un Crăciun Fericit! Ştim deja că principalul motiv al acestei sărbători este nașterea lui Iisus. Restul sunt doar accesorii!

Vă doresc ca timpul - alert, de altfel, și parcă tot mai puțin - să vi-l petreceți cu oameni dragi, de calitate. SĂRBĂTORI MINUNATE!

miercuri, 13 decembrie 2017

HO! HO! HO!


O zi mohorâtă de decembrie, cel puțin așa se vede prin parbriz. 
Plouă plictisit, în timp ce oamenii își țin companie unii altora doar cu trupul. Spiritual, lumea devine din ce în ce mai goală...
Se aproprie sărbătorile de iarnă și stresul principal e mâncarea: să fie cât mai multă, că cine știe cine ne vine în casa hămesit. În fapt, aproape toți musafirii sunt sătui de prăjiturile artificiale - care nici în cel mai super vis nu au văzut ele ouă, lapte și unt - și eternele sarmale care, mâncate en gros și en detail, ne pot băga în spital.
Știu. Tradiție. Asta e scuza fiecaruia, că doar o dată în an e Crăciunul și trebuie să fie de mâncare. Multă mâncare. Iar cum banii sunt puțini, ca deh, nu ducem lipsă de ordonanțe și urgențe sau invers, e de la sine înțeles că nu se alegea calitatea, ci primează cantitatea. Nu de alta, dar să fie de unde, în caz că vine cineva...
A doua mare problemă: cadourile. Să-i luam și lui X, să-i luăm și lui Y, că poate și el ne ia, și să avem și noi ce da. Dacă nu ne ia, atunci am scăpat, nu dăm nici noi cadoul, îl dăm altcuiva.
Deci... Sa înceapă nebunia! Nebunia în trafic, în magazine, isteriile interioare că trebuie să se cumpere cutare și cutare lucru.
Azi am avut ocazia să ies din casă de doua ori, la ore diferite, și sa fiu prinsa în trafic, să stau de 4 ori la același semafor până să apuc să trec. Dominic a fost înțelegător și privea și el curios pe geam, deci am putut să analizez în voie mediul înconjurător, pe fundal de colinde.
Oamenii devin nervoși în aceasta perioadă și uită, ca de obicei, care este motivul principal al sărbătorilor, iar acesta nu este, în orice caz, mâncatul până peste limite care se lasă cu indigestii și nici băutul de spirtoase care te poartă pe aripile sale spre coma alcoolică.
Îmi răsună în timpane: ... "sa fim buni și darnici", "sa ne îndreptăm atenția spre cei nevoiasi"... sa fii bun și darnic, și sa ajuți oamenii care au nevoie de sprijin, sunt chestii pe care le poți face zilnic, dacă ai chef, nu trebuie să aștepți luna decembrie - pentru că omul nu mănâncă doar o lună pe an și nu doar o lună pe an se îmbracă. 
... Și plouă plictisit, de parcă ploii nu i-ar păsa de haosul de pe Pământ,  de goana după mâncare,  după brazi și după cadouri.
Apropo de acestea din urmă, cum rămâne cu cadourile alese și dăruite din suflet, personalizate, în funcție de nevoile si gusturile persoanelor cărora le dăruim; cum rămâne cu bucuria de a avea musafiri care îți vin în casă pentru că vor sa te vadă și să fie cu tine de Sfintele Sărbători,  și nu doar de aceea de a-ti întoarce vizita și cadoul oferit anterior; unde e mâncarea aceea gustoasă pe care femeile o pregateau cu drag, și nu o cumpărau în proporție de 80%...? Unde e zăpada,  unde e bucuria de merge la biserică (căci despre asta sunt sarbatorile),  unde e atmosfera aceea frumoasă care se așternea peste noi odată cu venirea lui decembrie și de care mie, cel puțin,  îmi e atât de dor? 
Poate că v-ati fi așteptat să scriu ceva frumos, în legătură cu Spiritul Crăciunului și liniștea și pacea sărbătorilor, ori despre bucuria pe care o transmit colindele.
De obicei, așa fac, și tot de obicei, așa simt. 
Dar azi... azi a fost doar o zi mohorâtă în care ceea ce am simțit a depășit limitele admise până acum de sufletul meu. Azi a fost prea mult... Nebunia fără rost a oamenilor parcă prea era în contrast cu ploaia, care se întindea leneșă pe parbriz...

Ho Ho Ho!  Să mai poftim și la iubire și la păsare de sine și de aproapele nostru, de la ce îi punem pe masă, la ce cadouri îi oferim și cum, și cu câte gânduri bune ne prezentam la ușa lui... Poate mai "scapam" și o vorbă bună și un colind care sa îi ajungă la suflet, așa cum se făcea odată, cândva.  

Sursa foto: https://ro.stockfresh.com/image/7936744/big-badass-santa-claus

joi, 7 decembrie 2017

RĂMÂI CU TINE


Avem în noi puteri nebănuite. Viața nu este una ușoară,  așa că fii mândru de tine ori de câte ori începi o noua zi și o sfârșești cu bine, seara, căci ești un învingător!
Cel mai bun exercițiu ar fi ca, înainte de culcare, după rugăciuni, să meditezi la ziua ce a trecut. Cu bune, cu greutăți și cu alergătură în stânga și în dreapta, atâta timp cât ești un om bun, nu cred că nu găsești nici un motiv care să iți bucure sufletul și sa te facă sa iți dorești mai mult și mai mult de la tine.
Nu te mulțumi niciodată cu puțin. Meriți totul și deții toate mijloacele necesare pentru a obține ceea ce îți dorești. Pastreaza-ti credința și nu te lasa niciodată. Vizualizează cu ochii minții cum ai reacționa,  cât de bucuros ai fi și cum s-ar îmbunătăți viața ta dacă ai ajunge sa iți îndeplinești visul. 
Expresia de "se putea și mai rau" înlocuiește-o cu "va fi mult mai bine, din ce în ce mai bine". 
Este cazul să te ridici, sa țintești cât de sus se poate și, cu încredere și cu bucurie, să te apropii din ce în ce mai mult de ceea ce te împlinește și te face să zâmbești. 
Nu renunța la iubire, ai grijă de sănătatea ta, aspiră la tot ceea ce e mai bun și mai frumos în viață și crede în tine și în Dumnezeu,  pentru că împreună sunteți cea mai completă echipă care ar putea să existe. 
Ori de câte ori ești tentat să te pierzi, adu-ti aminte ca nu ești singur și că ceea ce se întâmplă are un sens, chiar dacă acum ți se pare că nu exista; fii sigur că îl vei înțelege, atunci când lecția va fi parcursă, iar tu vei fi pregătit sa asimilezi ceva din ea.
Vei putea să iubești din nou, vei fi capabil să te ridici, să te vindeci și să îți continui drumul.
Orice ai face, nu te pierde. Rămâi conștient, rămâi cu tine. Simte-te bine cu tine, iubeste-te și oferă iubire. 

Sursa foto: http://www.wallcoo.net/paint/The_Fantasy_World_of_Josephine_Wall_2/kb_Wall_Josephine-The_Dryad_and_the_Tree_Spirit.html

marți, 28 noiembrie 2017

10 MINUTE

Este seară, sterilizez biberoane, strâng jucăriile de pe parchet, aranjez vasele în dulap, și îmi arunc privirea spre ceas: 22 fără 10 minute. Fără 10 minute. 10. Zece... piesa mea și a soțului de la nuntă. În primele zece secunde de când a început să se audă în boxe, m-am descărcat emoțional de tot stresul, de toată tensiunea și, de ce nu, chiar și de bucuria aceea care îmbracă forme nebunești, știind că urma să devin mireasă, să revăd  mulți oameni și unii chiar dragi, și chiar de departe... Pe ringul de dans m-am eliberat de tot ceea ce am acumulat în plus în mine, de tot ceea ce era prea mult și nu mai puteam duce.
Revenind la cele 10 minute, ce poți face cu ele? Câte se pot întâmpla în acest scurt interval de timp?
De câte ori poți spune „te iubesc” cuiva? Oare câte îmbrățișări încap în cele 10 minute? Dar lacrimi? Cate lacrimi de suferință pot curge în doar atât de puțin timp și, cât de greu trec ele, minutele, când așteptarea te apasă sau când doar 10 minute te despart fizic de reîntâlnirea cu un suflet drag?
Câte inimi încetează să mai bată și câte suflete, aparent noi, fac cunoștință cu lumea aceasta? Câți nu își strâng mâna, poate, pentru ultima oară și câți,  oare, se bucura de primul sărut?  Și totul în doar 10 minute. Acele 10 minute. Sau chiar aceste  minute. În timpul când eu mă învârt cu treburi prin casă...
... Ei bine, să spunem că am terminat cu ele pe ziua de azi. Energia mea s-a cam epuizat, dar mai păstrez puțin de tot din ea pentru o baie mult așteptată în care să stau sub dus și să nu mai gândesc, golindu-mi mintea în încercarea de a urmări cursul picăturilor de apă.
Apoi, relaxată, mă voi duce lângă Dominic să ne spunem rugăciunile. Chiar dacă doarme, știu ca mă va simți și că spiritual îmi ține companie.
Și da, după aceea voi merge în dormitor, unde mă voi face una cu patul. Patul mult așteptat.
În 10 minute se pot întâmpla prea multe. Se pot schimba vieți. Se pot abate umbre asupra vieților. Fiți oameni buni și nu mai lăsați urâciunea să vă macine, căci nu știți când începe numărătoarea inversă. Prețuiți-vă! Și fiti recunoscători pentru ceea ce aveți în jur, de la om, la animal și la obiect și la tot ceea ce atingeți și vă face bine...
Ignorați clepsidra timpului, însă nu o uitați, căci nici ea nu vă uită!

Sursa foto:  churchsociety.org

joi, 23 noiembrie 2017

VIOLONISTUL



Târâş, târâş, cu pardesiul prin ploaie,
Cu pasu-i lin, de parcă nu i-ar mai păsa
De toropeala de afară,  ce curge în șiroaie,
Asemenea iubirii din inima sa.

Pălăria îi sta ușor aplecată,
Vioara pe umăr îi e suspendată,
Iar bocancii sună când lovesc asfaltul -
de parcă ar spune un crampei dintr-un vers -
În timp ce sufletul său țese necontenit un sonet...

El e în lumea lui, și așa vrea să rămână; 
Nu mai vrea să se amestece cu "ăștia făr' de timp", 
Căci are doar o viață,  și tot i se pare scurtă 
Când totul atârnă doar de un nevăzut fir...

E mult mai fericit așa,  trăind în lumea lui,
Simțind că este om adevărat, cu suflet și buze ce rostesc rugăciuni;
Și că poate oricând cu ochii sinceri să privească în adâncul cerului,
Cu focul dragostei sale încetișor mocnind, mai presus de trup,
Așteptând din mulțime să zărească al iubitei sale chip.

Cu spatele proptit de peretele unei case, 
Începe să cânte suav din vioară; 
Notele sale înălțătoare ajung până în eter,
Din care îngerii coboară 
Pentru a-i absorbi mai de aproape dulcele vers...


Sursa foto: http://ae-match.livejournal.com/132361.html

duminică, 12 noiembrie 2017

RESPIRO


Îmi place ca, în prag de toamnă târzie,  când copilul doarme liniștit în cărucior, să merg încet și să privesc, adesea fără să gândesc - sau să îmi dau seama că gândesc.
Pășesc fără o țintă precisă, creierul mi se află în repaus,  iar telefonul pe mute. Nu vreau să știu nimic de nimeni și nici alții de mine. Sper să îmi fie iertată aceasta mică "escapadă", dar... Vreau acest timp scurt doar pentru sufletul meu! Și nu cred că este egoism. Ci doar păsare. Păsare de sine. Ceea ce e bine - zic eu.
Am poftă să respir aerul răcoros, și să îl simt în plămâni; să îmi las capul pe spate pentru câteva secunde și să privesc pierdută cerul (fără să intru în tufe cu tot cu carucior) - o hrană minunată pentru suflet; să mă uit la oameni și, de fapt, să văd prin ei; să îmi sărut copilul și să îl simt cald și bun când e cufundat în somnul ce îl face mare.
Așa îmi dau seama de urmele pe care calc - căci am mai fost pe aici. Sunt șterse, dar nu uitate. Pe atunci nu împingeam un cărucior care să poarte în el tot ceea ce am eu mai de preț în lumea asta. Pe atunci eram aeriană și fără de griji. Și acum calc pe aceleași urme pentru a realiza cât de împlinită sunt acum, mulțumită de ceea ce sunt și de ceea ce fac, simțind că merit ceea ce primesc și astfel să fie primit cu sufletul deschis acest dar de la Dumnezeu. 
Mi-a luat ceva timp să pricep că ni se dă atunci când suntem pregătiți să prețuim. Altfel e în zadar. 

Sursa foto: https://www.lifegate.it/persone/stile-di-vita/autoguarigione_respiro_nei_chakra

marți, 7 noiembrie 2017

JUMP


Ora exactă. Da, acesta este saltul spre evoluția minții, a corpului, a gândirii și a tot ceea ce însumează carnea care ne îmbracă oasele și mușchii.
Poate că sună cam macabru, dar aceasta este realitatea, căci asta suntem ACUM - și acum contează la fel de mult ca ATUNCI, indiferent ca acel "atunci" însoțește trecutul sau viitorul.
Acum suntem ceea ce suntem. Indivizi setați pe repede-înainte și ne plângem, deși ne place. 
Când suntem în concedii, cu frumoasa natură în față, ochii ne sunt "benoclati" în tehnologie și poate mai și muncim, căci deh, așa e când suntem corporatiști ori pe cont propriu.
Pasul pe care îl facem este unul mare.
Există o categorie care nu îl simte: cei care nu au sufletul involburat de mediul virtual. Da, aceia care trăiesc simplu, care se trezesc la 5 a.m. și se culcă odată cu înaripatele din ogradă. Ei... câți mai sunt, și cât vor mai fi, încă se miră de noi și nu se vor obișnui niciodată. 
Și restul... sărim. Saltul. Saltul în lumea de neînțeles, în care vorbim cu subînțeles, în care iubirea va fi exprimată printr-un emoticon roșu, și nu prin îmbrățișări și săruturi.
O lume în care va lipsi zâmbetul natural, strângerea de mână,  lacrima de fericire sau de tristețe; o lume a nimănui și totuși a tuturor. O nebunie. Un haos. Un neant. Și cât e de așteptat!
Azi, dacă spun că îmi e dor sa merg cu căruța, mulți mi-ar spune: da' du-te draga, cine te oprește?
Știți bine, că nimic nu mai e la fel.
Știu și eu ca ar fi o nebunie să apar printre SUV-uri și mașini sport cu așa ceva. 
Așa e, sunt liberă sa o fac. Dar de ce ezit? Pentru că lumea ... Pentru că nu poți fi altfel decât normalul. Și ce e normalul? Mai e cineva... normal? 

Sursa foto: http://samewaybutanotherday.blogspot.ro/2012/02/evadat-in-neant.html?m=1

vineri, 3 noiembrie 2017

EU, TU ȘI... ALȚII


Este foarte ușor să devii o persoană non-grata, cel puțin în ceea ce mă privește.
Paradoxal, până la un anumit punct, sunt o persoană chiar tolerantă, aș putea spune.
Depinde ce trebuie să tolerez, depinde dacă sufletul meu este pregătit să „digere” situația respectivă. Totuși, sunt mulțumită pentru că nu trebuie să îmi pierd timpul prea des cu astfel de chestiuni. Spun acest lucru,  pentru că cercul de pesoane care mă pot enerva este destul de restrâns - am multe cunoștințe, însă prieteni îi numeri doar pe o singură mână; iar aceștia din urmă chiar nu îmi fac rău.
Și totuși, mai sunt și cunoștințe cu care drumul meu se intersectează mai des și, inevitabil,  mă aflu în situația de mai sus.
Am spus că sunt tolerantă, și, chiar dacă unii zâmbiți acum, chiar ca sunt! 😊 Încerc să înțeleg persoana respectivă - poate nu a fost cea mai bună zi a ei, poate nu a fost o zi prea bună pentru mine și am interpretat ceva greșit, poate și poate și poate. Dar câteodată sunt prea clare mesajele negative. Uneori sunt atât de evidente, încât mie îmi e rușine de nerusinarea acelei persoane. Auzi, vezi, simți... doar ești om, nu?
În copilărie mă mai „sfădeam” cu prietena mea cea mai bună, care și acum îmi e ca o soră. Gurile noastre aruncau vorbe care nu-si aveau rostul, însă sufletele noastre erau nevinovate. Nu știu dacă treceau două minute și ne împăcam. "Pace?" "Paaace..."

Ei bine, partea interesantă este că odată cu creșterea oamenilor - adolescența, maturitatea - și certurile și faptele rele devin mai „mărețe”.
Cuvintele curg, ochii scot scântei, sprâncene se încruntă, mintea nu uită, iar sufletul... Ei, sufletul!
Nu mai e nici el atât de inocent, deși e suflet.
Ce e de făcut când alții lovesc în tine, fie cu vorbe, fie cu fapte?
  • În prima fază te doare și e normal. În a doua fază scrâșnești și tu din dinți și tinzi să devii agresiv. Nu o face!
  • Alții sunt învățați să întoarcă cică și celălat obraz. Serios? Nu sunt de acord nici cu acest lucru. Nu ești sacul de box al nimănui, așa cum nu ești nici un sac fără fund în care toți să-şi verse veninul.
Îți propun să încerci să înțelegi că nu mai rezonezi cu persoana aceea. Poate fi greu, pentru că te-ai obișnuit cu prezența sa; însă, știi bine că nu mai poți avea încredere și va fi mereu necesar sa vorbești cu „perdea”. Și ce e amiciția fără sinceritate?
Apoi, dacă îți e aproape imposibil să nu te mai intersectezi cu ea, poți filtra cuvintele sale prin urechi, fără a le lasă să ajungă la minte sau la suflet. Cumva trebuie să le blochezi. Astfel, veți purta doar discuții la suprafață, fără sens, banale, dar tot e mai bine decât să te umpli de energia sa negativa, acordând importanță părerilor și sfaturilor sale.
Nu știu ce fel de persoană ești tu, însă eu sunt una pentru care contează mult lucrurile mici și care acordă o importanță deosebita detaliilor, pentru că în spatele lor se afla mereu o poveste, un indiciu, „un ceva” care oricât de banal ar părea, conduce spre altceva care s-ar putea să mă intereseze.
Pentru acest motiv,  oamenii superficiali nu-mi sunt nici idoli și nici prieteni.
De aceea, nu-mi pasă nici de părerea lor și nici de ceea ce spun.
Nici de cum se îmbracă și nici de gândurile lor.
Nici de mersul lor pe stradă, nici de câte ori respiră pe minut.

Personal, am înțeles că în spatele unui parc curat sau a altor spații verzi pe unde mă plimb cu bebe, se află niște oameni care golesc coșurile de gunoi și îngrijesc iarba.
În același sens, când un nene cu parul alb se plimbă în fața mea și văd că are pantalonii călcați la dungă, știu că azi dimineață (sau poate chiar cu o oră mai devreme) o batrânică simpatică asuda lângă fierul de călcat, să aibă moșul ei pantalonii impecabili atunci când merge în parc la taifas cu alți bătrânei.

Este adevărat că lupta cu încălzirea globală e una care nu știi unde duce și cine va câștiga; însă respectul, oameni buni, e ceva ce se poate oferi chiar acum celor din jurul nostru.
Căci el arată că undeva, în străfundurile noastre, exista înțelepciune, și nu mecanism.
E ceva ce ne deosebește, deocamdată, de robotii perfectibili pe care îi creează savanții secolului 21.

Sursa foto:  http://www.pictame.com/media/1241891866592526727_2253358183

marți, 24 octombrie 2017

CEAI DE TEI


Miroşi a tei. Miroşi a vremuri bune, apuse de ceva vreme. Iar mireasma lui e cea care face ca ele (vremurile) să renască. 
Astfel, dimineața răsare din nou soarele. Știi că a strălucit și până acum,  însă pentru tine totul era fad.
Ei bine, noaptea a devenit mai dulce, iar zorile-de-zi au o aromă mai suavă.
Cu pași repezi, devii un cerc perfect închis, în mijlocul căruia sunt prins eu, și sunt nespus de fericit!
- Miros a tine. A viață, a zâmbet. A tot ceea ce ești tu, contopit cu mine. E doar haina noastră. Iar pentru noi, alții sunt goi.
Noaptea mi-a devenit zi, iar ziua noapte. Soarele și luna formează un cuplu, iar stelele le sunt orchestră. Cineva cântă la vioară... Notele îmi ajung în suflet. Da, sufletul nostru. Căci nu mai e doar al meu. Și tu miroşi acum a tei... Ești un fel de mine, amestecat cu tine. Apa și floarea de tei... un ceai aromat, plin cu iubire.

Sursa foto: http://ilovehomoeopathy.com/tilia-europaea/#.We-eyxlI7qA

joi, 19 octombrie 2017

UNDE AU ZBURAT ELE, LUNILE?


Îmi este dor de perioada colicilor.
Mulți dintre voi îmi dați acum două variante: fie am înnebunit parțial, fie am înnebunit cu totul.
Dar să știți că îmi este dor... Îmi este dor de noi, cei de atunci. Părinții la început de drum. Eu, n-aveam încotro, trebuia sa „preiau frâiele”, indiferent de câți decibeli avea sonorul bebelușului. Soțul se uita întrebător când la mine, când la bebe: „Oare nu-i place de noi?” „Oare chiar așa de tare îl doare ceva?” „Dar ce are, oare?”.
Aceleași întrebări mă măcinau și pe mine. Doar că mai strecuram câte un cântecel sau un alint printre dinți în timp ce inima îmi era cât un purice când bebe plângea.
Când colicii se simt ca la ei acasă, bebelușii zâmbăreți de pe diferitele produse din magazine parca-parcă nu se aseamănau cu ce aveam noi în brațe în acele momente.
Și la noi această perioadă critică nici nu a fost atât de lungă ca la alți copilași.
Cu toate acestea, m-aș întoarce în timp, în primele 3 luni de viață extrauterină ale lui Dominic.
Atunci când el ar scânci aproape după fiecare masă, mi-aș spune mie, celei de atunci că totul trece atât de repede, încât nici nu pot realiza; mi-aș spune să nu-mi mai fie frică, că totul e bine; mi-aș spune că-mi va fi dor de plânsul neînțeles al mogâldeței dulci din brațele mele. M-aș lua de mâini și m-aș privi în ochi, cu zâmbetul pe buze și mi-aș spune: „Bucură-te de el acum. Simte-l, miroase-l, strânge-l în brațe și acoperă-l cu pupici. Nu-ți mai fie frică. Nu greșești. Totul este bine. Îți va fi atât de dor!”
Doar că în momentele acelea avem impresia că timpul se dilată. Că nu mai trec odată colicii, că bebe nu crește un pic mai repede „să ai de ce apuca”, să ne zâmbească.
Apoi ni-l imaginăm în funduleț, apoi cu dințisori, apoi ce drăguț va fi când va face primii pași, dar mai ales când vom dormi o noapte întreagă neîntreruptă.

În această zi Dominic a împlinit 7 luni. Am fost ușor melancolică. El e puțin răcit și fiind mai „gingaș” are nevoie de mine non-stop, sa fiu lângă el, să mă simtă, să mă atingă, să-i respir în ceafă, deși nu dorm. Doar... să stau cu el. Și eu am profitat din plin să îl țin în brațe și să-mi aduc aminte de dimineața zilei de 19 martie, ora 7.33 - primul plâns, din totul sufletul lui; câteva momente mai târziu, primul pupic de la mami.
Apoi am retrăit zilele și nopțile din spital. Nu prea știam cum să-l „manevrez”, dar era dulce și bun, vroiam sa-l țin mereu în brațe.
Externarea. Prima zi acasă. Primul somn în pătuțul lui, în camera lui. Prima noapte sub același acoperiș.
Colicii. Iar colicii... Recunosc că îmi doream să scăpăm odată cu bine din etapa aceea. Cu alte cuvinte, să grăbesc timpul cu vreo 3-4 luni. Iar timpul a fost ascultător și s-a grăbit atât de tare, încât de azi dimineață încerc să înțeleg: când, cum și unde s-a scurs?

Și acum... Avem un bebe mare. Se dezvoltă frumos, este vesel, stă în funduleț, are 3 mese pe zi, bea lăptic doar înainte de culcare și un biberon peste noapte. Este activ, suntem uniți, ne iubim, suntem ca timbrul pe plic. Și știu că este abia începutul - ne așteaptă o viață minunată împreună.
Cât despre acest articol, nu încep să dau sfaturi nimănui în ceea ce privește creșterea unui copil. Sunt destule site-uri, cărți, persoane, etc specialiste în așa ceva.
Eu m-am bazat mai mult pe instict și pe experiența prietenelor apropiate care au deja copilași.
Și totuși... nu mă pot abține să vă rog să nu vă grăbiți. Trăiți și respirați prin fiecare celulă, fiecare clipă și fiecare etapă a bebelușului vostru.

Noi ne apropiem cu pași repezi de perioada creșterii dințișorilor. Cu siguranță nu va fi ușor. Dar o voi trăi din plin, este o promisiune pe care mi-o fac chiar în acest moment. Și îmi mai promit ceva: că până atunci, voi savura fiecare zâmbet știrb, care e atât de dulce, și care știu că îmi va lipsi enorm!
Mi-am propus să simt altfel totul. Să nu o mai iau pe repede-înainte, să nu mai fac nimic mecanic, nici măcar atunci când îi curăț legumele pentru masa de prânz.
O să am grijă ca eu, cea care scrie acum, să o scuture bine pe cea care se trezește mâine și își planifică ziua. Am să-mi spun să nu mă mai comport ca un robot care trebuie să atingă niște standarde, ci să o trăiesc și, trăind-o, să-mi ajungă fiecare secundă în suflet.

P.S. Buchetul din prima poză l-am primit azi, drept mulțumire pentru ce am clădit (împreună) până acum. Iar eu am să adaug aici semnul infinitului.
Eroul nostru iubit.

miercuri, 11 octombrie 2017

OF, OF, FURNICUȚĂ DRAGĂ

Nu știe nimeni ce e în sufletul tău, căci te ascunzi mereu și nu te lași văzută...
Și ce trist, că ei nu știu că și tu ai un suflet! Ești mică și grăbită; pari dezorientată,  însă ai o țintă fixă și îți cunoști prea bine drumul.
Tu iubești ceea ce te înconjoară, însă puțini sunt cei care au habar tocmai de existența ta.
Și totuși,  viața își are cursul ei: tu îl ai pe al tău, iar ei au un drum paralel de acesta.
Nu ești supărată, ci îți vezi de propria-ti existență, care te solicită și nu-ți permite să stai locului nici o clipă.
Însă, cum din greșeală le apari în cale, ei te strivesc sub tălpi.
Poate că nu a fost cu intenție, ci pur și simplu nu te-au observat; fie au facut-o din plictis sau pentru că au simțit nevoia (îi incomodezi vizual), rezultatul este același: tu, sub talpa lor.
Ai apucat însă, în câteva fracțiuni de secundă, să le simți energia și să îți fie milă de ei, căci sunt atât de răi și de nefericiți.
Au fost mai multe tălpi rele; poate de prima ai scăpat, dar a urmat o a doua înainte ca tu să te dezmeticesti și să îți aduni puterile pentru a te târî și să pentru a te ascunde undeva.
Ultima strivire de care îți amintesti a fost chiar a unui adolescent. E trist că tocmai de aici începe totul... Oare unde au fost adulții să îi explice puțin ce înseamnă o viață, oricât de mică ar fi ea, indiferent de forma pe care o îmbracă un suflet?
Și lăcrimezi și tu căci știi că așa vor continua să facă. De unde ar trebui să înceapă învățarea și respectul? Știi răspunsul, este vorba despre iubirea adevărată care trebuie ajutată să supraviețuiască într-o civilizație (cică)  - pentru care contează orice altceva însă numai iubirea nu. 
Însă tu te duci... și acum cine să le mai dea răspunsul?
Ai fost o suflare pe care Pământul a iubit-o. Dar uneori e nevoie de mult mai mult ca să reziste iubirea cuiva. Trebuie cultivată, împărtășită, sporită și menținută.
Of, of, furnicuță dragă... De te-am fi iubit mai mulți! De-am mai privi și în jos, când ajungem să fim mari!
De-am face ca drumurile să fie comune și frumoase și nu singuratice, pierdute prin durere și lacrimi.
Of, of, furnicuță dragă...

Notă: este foarte adevărat că inspirația mea a pornit chiar de la o furnică. Cu toate acestea, până spre finele articolului, ea a devenit un simbol.
Este vorba despre lucrurile acelea mărunte - care, știți voi, contează mult pentru marea majoritate, și care sfârșesc prin a fi călcate în picioare de alții.

Sursa foto:  http://www.portfolios.ro/dana_popescu/portofoliu/ilustratie/furnicuta_5611404210405001

miercuri, 4 octombrie 2017

OCTOMBRIE. TOAMNĂ


Se pare că m-ai ajuns, doamna mea! A trecut ceva timp de când nu te-am admirat în toată splendoarea ta - aurie, fină, melancolică, cu miros de mosc, pin și ger.
Da, uneori miroşi a ger şi-mi place. Alteori mă faci să mă pierd în gândurile mele cu soarele, mult prea puternic pentru această perioadă .
Iar azi... azi mă faci să îmi doresc să stau în mijlocul tău și să mă cuprinzi. Aș vrea sa-mi cânți printre frunzele semi-uscate, colorate așa cum îmi place mie - în galben, verde, maroniu, auriu...
Sau mai bine nu! Ce-ar fi să-mi rostești niște versuri eminesciene despre iubire și codru, despre luna cea perfectă sau despre noapte, în timp ce îmi despleteşti părul?
Si apoi, hai să fugim împreună după timp! Să îl ajungem din urmă și să îl legăm la ochi, să-l facem să ghicească cine suntem: noi, cele de anul trecut, sau noi, cele ce ce suntem ori ce vom fi?
Dragul nostru timp, fă-te că nu ne mai prinzi. Lasă-ne să credem asta, să ne bucuram de moment. Tu mergi în față, iar noi ne vom ascunde după fiecare arbore, chicotind și dansând.
Cum cine? Eu, cu doamna mea - Toamna.
Vino, draga mea, să te prezint lumii!
Priviți pe fereastră. Ne zăriți?

Cri-cri-cri,  toamnă gri*
De anul trecut te așteptam să vii
Cu al tău miros și multă culoare
Mireasă coborâtă din cer,  cu aripi aurii...

*aluzie la poezia lui George Topârceanu, Balada unui greier mic.

P.S. Acum când scriu mă aflu în parc cu Dominic. El doarme și eu sunt când cu ochii în telefon, mai adaug câte un cuvânt (vorbesc cu proaspătul anotimp),  când cu ochii spre cer.
Este puțin trecut de ora 18 și este înnorat. Iar eu pur și simplu ador să observ cum soarele totuși are putere să își strecoare razele și lumina printre nori. Între cer și pământ se creează un fel de pâlnie. Am impresia că pe acolo fie coboară îngerii,  fie pe acolo urcă spre El sufletele din oameni.

luni, 25 septembrie 2017

PARADOX



Ești acum și aici, prezent fizic - să spunem, în casa ta, privind în gol, parcă prin televizor, deși aparent te uiți la știri. Sau, cel puțin, soția și copilul tău asta cred că faci.
Din exterior, ești de invidiat, căci ai o viață perfectă: o soție frumoasă, un copil minunat, un loc de muncă ideal, bine plătit. Nu ai rate de achitat, portofelul și cardurile sunt pline de bani, tu și familia ta vă bucurați de sănătate și înțelegere. Totodată, ai un aspect fizic frumos, niște ochi pătrunzători, un zâmbet perfect...
În timp ce stai întins pe canapea și privești în gol televizorul, mintea-ți zboară la ea și numai la ea. Acea ființă aproape perfectă, frumoasă, inteligentă, cu un corp perfect. Genul de femeie în compania căreia ai vrea să trăiești. Tu și numai tu. În concret, nu este doar „genul de femeie”... este chiar femeia pe care ți-o dorești din tot sufletul. Nu exisă zi în care să nu-ți închipui momentul în care vei avea suficient curaj încât să o săruți, să o strângi în brațe și să-i spui adevărul: că pe ea o iubești cu adevărat. Acel moment în care lumea va fi a voastră, în care-i vei putea mângâia părul, obrajii, în care o vei săruta și nu va mai conta nimic altceva, căci timpul s-a oprit.
Nu există noapte în care să nu o visezi, în care să nu fie atât de reală în brațele tale.
Și vine o zi în care soarta face ca ochii voștri să vadă mai mult decât erau obișnuiți să vadă: ochii tăi și ai ei văd sufletul din interiorul fiecăruia. Vă iubiți iar Universul știe asta, căci a fost martorul pulsului accelerând prin vene, al bătăilor inimii care stă să sară din piept, al minții care a luat-o razna în prezența perfecțiunii... Este martorul sentimentelor împărtășite și tot el este cel care îți poate arăta imagini din viața viitoare - când tu și ea veți fi unul în brațele celuilalt, dimineața, după o noapte perfectă petrecută împreună; voi doi, zâmbind în fiecare zi; voi doi, ținându-vă de mână; sărutându-vă; chicotind; respirând iubire.
Cu toate acestea, îi privești ochii adorați și nu faci nimic. Sunteți conștienți că aici și acum nu se va întâmpla nimic și că închisoarea umană a pus stăpânire pe planurile voastre inițiale.
În realitatea ta, acum nu o poți strânge în brațe - așa cum o faci în starea de visare - fără să-ți vizualizezi, cu ochii minții, familia suferind. În vis totul era perfect. Nu existau remușcări, inhibiții și obstacole în calea fericirii voastre.
Dar azi, nu, nu o vei face. Nu vei lua atitudine și nu vei da frâu liber sentimentelor. Pentru că lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum sunt când visezi, când te simți liber - așa cum ești în calitate de spirit. Azi ești om, și așa trebuie să-ți joci rolul. Pentru că acum trebuie să te abții. Pentru că ești om. Azi. Și mâine. Și până când vei fi.
Și nu în ultimul rând, pentru că din exterior ești de invidiat, având o viață perfectă: o soție, un copil, un loc de muncă ideal, bine plătit. Nu ai rate de achitat, portofelul și cardurile sunt pline de bani, tu și familia ta vă bucurați de sănătate și înțelegere. Totodată, ai un aspect fizic frumos, niște ochi pătrunzători, un zâmbet perfect! Nu vrei să pătezi această imagine…
Atâta tot, că ești gol pe dinăuntru în lipsa ei.
Iar ea este incompletă fără tine.
Și ce dacă este vorba despre două destine care se puteau contopi într-unul singur? Și ce, dacă ai o minte bolnavă iar sufletele voastre urlă de durere?
Sfârșit...

Sursa foto: http://jewishnews.com.ua/en/publication/sculptor_alexander_milov_did_no_one_have_their_legs_torn_off_then_no_one_in_the_usa_will_be_interested

miercuri, 20 septembrie 2017

TĂCÂND CU GLAS TARE

Ce mă fac eu cu atâta iubire?
Cum s-o înfrâneze sufletul, dacă simt că-mi dă pe dinafară?
Cum s-o țin în mine, dacă ea insistă să curgă, valuri, valuri și să acapareze, să învăluie, să protejeze?
Desigur că nu mi-a cerut nimeni să fac acest lucru până acum, însă de s-ar întâmpla vreodată, cum aş putea, oare?

Era doar o simplă întrebare, adresată mie în tăcere, în timp ce tu dormi și respiri cald spre gatul meu.
O întrebare care v-a rămâne fără răspuns, în urma timpului care trece...
Așa cum și eu îmi înghit cuvintele când te văd făcând primele lucruri „bebelușești” mai evoluate, cum ar fi să stai în funduleț.
Normal că am ras, că am plâns și că m-am bucurat; dar ceva în mine tace și înghite în gol. Probabil e inima de mamă - care te privește cum crești și asistă din umbră la fiecare gest al tău care trădează timpul, maturizarea ta.
Buzele îmi zâmbesc, ochii îmi lăcrimează, te iau un brațe și adorm cu tine.
Fie ce-o fi. Mă voi simți mândră mai târziu. Acum doar trăiesc clipa cu tine și o respir prin fiecare por.

Sursa foto:  http://webcultura.ro/emotie-de-toamna/

vineri, 15 septembrie 2017

TRUP ȘI SUFLET


Plutesc deasupra ei cam la 20 de metri.
Doarme. Oare încotro îți zboară gândurile, tânără femeie? Ce fel de haină din garderoba viselor au îmbrăcat ele?
Undeva, pe afară, latră un câine mai puternic decât de obicei. Dar tu dormi și te încrunți. Tresari. Te întorci. Apoi zâmbești scurt.
Ești ciudățică în somn, ce pot să spun?
M-apropii de tine... Din ce în ce mai tare. Într-un fel îmi aparții. Sau eu îți aparțin ție.
Îți imit poziția de somn; atâta tot că ne mai desparte cam 1 metru distanță - pe mine, de trupul tău. Oare ce se întâmplă dacă mă așez peste tine?
Îmi îndrept mâna stângă și o suprapun peste a ta. Cu dreapta procedez la fel. Se potrivesc perfect.
În același fel se întâmplă și cu trunchiul, apoi cu membrele inferioare.
Mai arunc o ultimă privire spre peretele gol.
Suprapun capul meu peste al tău. 
Respirația ta încă nu este în sincron cu ceea cea fac eu. Habar nu am ce fac, dar nu cred că știu să respir sau că e necesar.
Apoi tresari din nou, de data aceasta mai puternic. Şi-aşa simt că încep să respir. Sau tu respiri ? Nu mai știu nici eu. Probabil că respiram împreună; pulsul îl simt mai puternic ca niciodată.
Apoi eu mă pierd în tine, în timp ce tu mă vei uita. Sau mă voi uita. Căci suntem același TU, sau același EU.
Din ce în ce mai mult... cu fiecare secundă care trece...
-------------------------------------------------------------------------------------------------------

... și se sparg valuri și valuri în mal. Și ce-mi place! Marea mea! Alerg în toate părțile căci nu mai știu cum sa-mi arăt bucuria că mă aflu din nou aici.
Și fiul meu mă copiază. Nu știu dacă e propria bucurie sau îi place să mă vadă fericită. Ideea e că râde și fuge după mine, cu mânuțele îndreptate în sus, să îl iau în brațe. Râde în hohote. Și are doar câțiva dințișori... E un dulce!
Soțul meu e în mare. S-a oprit din inotat și ne privește amuzat.
Apoi...
Aud tot mai puternic un lătrat de câine. Tot mai tare și mai tare până deschid ochii.
Tavan alb. Dimineață. Am visat...
Mă întorc pe o parte și zâmbesc.  Două perechi de ochi mari, luminoși și albaștri mă privesc. 
Un om mare, spre marginea patului.
Și un pui mic, între noi, stă pe burtică, gângureşte și băleşte cearceaful încercând să îmi explice cât e de fericit între noi dimineața.
Bună dimineata și ție,  Dumnezeule, Cel care ești atât de mare!

marți, 5 septembrie 2017

JOCUL CĂRȚILOR


Mă întorc în timp,  în vremurile acelea simple și plăcute, când scriam cu stiloul pe hârtie. ..
Ce emoție și ce mândrie când am trecut de la acesta din urmă la pix! Învățătoarea trebuia să aprecieze caligrafia fiecăruia, încât să ai liber la „marele pix”, care aluneca mai rapid pe hârtie decât stiloul.
Am evoluat și azi ajung să îmi scriu gândurile în Notes în telefon, apoi să mi le trimit pe email, ca mai apoi să le „cosmetizez” astfel încât să ajungă într-o formă bună pe blog și voilà articolul!
Dar vreau mai mult decât atât.
Acum mi-aș dori să țin din nou stiloul în mână. Să aud cum vârful său scârțâie pe hârtie în timp ce scriu și cuvintele îmi sunt dictate val după val de ceea ce simt.
Și vreau o carte. Numai a mea. Vreau să îmi văd cuvintele protejate de coperțile groase ale unei cărți care să troneze în biblioteca mea, a apropiaților mei și a acelora care își doresc sa mă cunoască.
Nimic nu mi-a plăcut mai mult, în copilărie,  decât sa mă joc cu cărțile, să le miros, să le îmbrac în hârtie A4 peste coperți, să le aranjez și re-aranjez în bibliotecă.
Eram bibliotecara, aceea ființă responsabilă de ele, care le păzea și le iubea.
Și azi iubesc cărțile.  Dar chestia cu bibliotecara nu prea mi-a ieșit, așa că păstrez mirosul lor în suflet.
Am iubit cărțile și când eram studenta la Drept. Atât de mult, încât am continuat și cu un masterat în domeniu. Erau multe cărți și voluminoase,  dar a fost o reală plăcere să trec peste fiecare provocare - examenele.
Mai mult, în anul 1, mi-am făcut o promisiune: că voi absolvi fără să știu ce înseamnă aia restanță. Ca voi fi la buget și bursieră. Și m-am ținut de cuvânt.
Nu am fost o tocilară (prea mare), doar că am iubit cărțile și am respectat profesorii. Am mers la cursuri și îi ascultam, în timp ce vorbeau. În rest, aveam suficient timp liber să mă distrez și cu prietenele, până la sesiune.
Au trecut anii... și mă visam mare magistrat. Apoi am înțeles rapid că viața reală nu e ca în cărți. Și m-am orientat spre avocatură. N-a fost să fie cu intrarea în Barou, și,  fiind primul examen picat, și poate cel mai important din viața mea de până atunci, am fost prea dezamăgită de mine și de tot încât să o mai iau de la capăt. Mi-am spus ca dacă nu a fost sa intru din prima nu e pentru mine. Poate am fost prea dură cu propria persoană. Dar acesta îmi era un standard.
M-am mai „jucat” puțin în domeniul juridic, mai exact de-a consilierul juridic, la firme private, până a fost prea evident că nu asta este ceea ce am visat eu când eram pe băncile facultății. Deja mi se părea un domeniu prea clar de nedrept ce era, încât să continui -  eu îmi închipuiam cu totul și cu totul altceva atunci când "mancam" sute de pagini în 2-3 zile pentru fiecare examen din sesiune. Vina nu a fost a terțelor persoane. Am fost eu mult prea visătoare la începuturi. Atâta tot.
Consideram că nu pentru asta am absolvit o facultate și un master. Nu simțeam evoluție. Simțeam ca fac totul mecanic și că mă plafonez. Nu mai eram motivată. Viața nu e ca în cărți, știți? Eu am aflat ceva mai târzior...
Acesta este motivul pentru care totul a luat o întorsătură maximă și am abandonat acest cerc (nu știu dacă doar temporar sau chiar definitiv).
Iată un răspuns pentru mulți dintre foștii mei colegi - atât de an cât și de facultate - pentru membrii de familie și multi cunoscuți care, mai pe ocolite sau mai direct, mi-au spus că nu prea înțeleg ei ce s-a întâmplat cu avântul meu într-ale juridicului de l-am lăsat așa baltă.
Ce pot să zic? Vedem mai târziu dacă flacăra se va (re)aprinde...
Iubirea pentru cărți rămâne oricum. Indiferent în ce domeniu. Important e să fie de calitate.
Să spunem doar ca am lăsat puțin cariera la o parte pentru că am avut altceva mai frumos de clădit: familia!

Sursa foto:  http://www.explorimentez.ro/o-carte-ce-striga-dupa-tine-sa-o-citesti-acum/

vineri, 1 septembrie 2017

OGLINDA MEA, DE ALTĂDATĂ




Încă nu am fire albe, și nici ochii obosiți; cearcănele ușor vineții le am așa... de la natură.
Buzele încă nu au nevoie de creion contur și nici tenul de fond de ten.
Și totuși... s-au schimbat multe. Zâmbetul nu mai îmi e unul ștrengăresc, ci unul de femeie matură, cu responsabilități - aspect marcat de liniile fine din colțul ochilor.
În frunte, tronează semnul de la vărsat de vânt. Altă urmă a copilăriei...
"Țuşcă,  nu te mai scărpina că îți rămâne semn!"
"Nu, nu, nu mă scarpin!"
- și alergam veselă în jurul mesei în timp ce cu unghia umblam pe unde nu trebuia...

Acum degetele-mi poartă cu mândrie verigheta și inelul de logodnă. Ele anunță femeia... apoi, timide, dar încă acolo, gropițele de bebeluș de la baza degetelor scoate la iveală fetița ce am fost și pe care acum, privind în trecut, o iubesc nespus de mult și simt nevoia mereu și mereu să o strâng în brațe, să o protejez.
Oglindă, oglinjoară, mă mai recunoști?
Privește mai în adânc de veșminte, de piele, de carne și de os.
Acum știi cine sunt? Eu-l îmi e unic și nu se ascunde de ochii care vor sa-l vadă.
Întoarce-te în ce timp vrei tu, în oricare dintre dimensiuni, căci am fost și sunt aceeași structură. Nici nu trebuie sa mergi prea departe, căci de ascuns nu m-am ascuns niciodată.
Acum, că te-am lămurit, vii cu mine să alergăm desculțe pe stradă și să chemăm copiii la joacă, ca odinioară? 
Of, of, oglindă, oglinjoară ...

Sursa foto:  http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouri_de_toamna/eduard_sandu/melancolie/

marți, 29 august 2017

ȘTIȚI VOI GENUL ACELA...

https://i.pinimg.com/736x/54/59/a4/5459a4424897349b8adab05da9a1d428--symbols-emoticons-emoji-emoticons.jpg 
Acel gen de oameni care s-ajung de nu le mai ajungi cu prăjina la nas...?
În genere, spunem ca sunt „ăia care au uitat de unde au pornit”. Bun, bun, dar care e punctul acela de pornire al lor?
Eu aș spune să îl numim „normalitatea” noastră. Egalitate... în nici un caz 😁 Imi amintesc de fabula Câine și cățelul - mare dreptate! Cred că ea nu prea există, deci haideți să o lăsăm așa cum e, sau acolo pe unde viețuiește dânsa, ascunsă bine, că noi nu avem habar de ea...

Practic, ce ne deranjează la cei mai sus menționați?
Că ne-au uitat? Cu sau fără averi, e clar că noi suntem genul de persoane care nu contează pentru ei. Mai devreme sau mai târziu tot se întâmpla, cu sau fără un motiv anume. Era doar o chestiune de timp.

Că am rămas fără un prieten?
În nici un caz. Nu așa înțeleg, personal, să definesc prietenia. Ca ajunge „sus” sau nu, că vezi persoana aceea zilnic sau anual, prietenia rămâne în suflet. Deci nu ai rămas fără un prieten. Cel mult fără o cunoștință. Și ce? Se poate trăi foarte bine și așa.

Că noi n-am ajuns acolo... unde e el/ea?
Eiii... Aici am atins o coardă sensibilă. De fapt, deranjul nostru nu e și deranjul său, tristețea ne aparține în mod exclusiv, și toate acestea... nasc un sentiment de quasi frustrare/ enervare/ de ce el și nu eu???
Totul ar fi mult mai simplu dacă am învața să fim mulțumiți de ceea ce suntem și de ceea ce avem și să ne dorim mai mult de la viață pentru simplul motiv de a ne face nouă bine, de a crește și de a ne defini mai mult ca oameni, și în nici un caz de a face în ciudă altora.

După cum spuneam, dacă acele persoane și-au întors minunatul spate, nu prea merită sa ne pedepsim propriul ficat cu ură. Nu de alta, dar nu le pasă nici atât.
Odată duși, duși rămân. Și dacă își arată puținul interes că vor să „reînnoadă" prietenia, nu o sa poată. Pentru că ea a fost tăiată, și nu deznodată. Pentru că bunele intenții nu vor dura prea mult, intervenind plictisul de a fi coborât la un nivel de care abia aștepta candva să scape; pentru că prietenia ta nu-i ține de foame -  foamea aceea mare... nu trece așa,  cu una cu doua, fiind vorba despre foamea care trebuie potolită cu alții,  și altele, „de mai de sus”, înțelegi? 

Nu. Nu am genul acesta de persoane în jur. Eu nu am mulți prieteni, dar și aceia pe care îi am sunt deosebiți. Putem să nu ne vedem cu lunile/anii, însă când o facem e ca și cum ultima dată ne-am întâlnit ieri.
Totuși am auzit multe povești, de la cunostintele mele, care vorbeau de alții, suferind, de parcă s-ar sfârși pamantul. Că totul era bine, cu ceva timp în urmă, apoi că persoana X s-a ajuns și că a uitat de unde a plecat.
Și atunci am încercat să înțeleg, de fapt, care-i problema cu oamenii care își văd de ale lor și nu te mai vor în viața lor din diverse motive? Nu te poți agata de ei, nu? Haideti să mergem mai departe... cu avânt!
Problema nu mai e a lor, ci rămâne a noastră dacă nu ne debarasăm și de amintirea a ceea ce a fost odată și ne încăpățânam să ne agatam de un timp trecut. Un timp apus. De niște oameni care nu mai sunt cum au fost odată, atunci când noi i-am iubit și când i-am vrut în viața noastră.
E timpul sa-i lăsăm în urmă, iar noi să ne vedem de ale noastre, de cei cărora chiar le pasă de ceea ce suntem și ne accepta exact așa cum suntem...

sursa foto:  https://i.pinimg.com/736x/54/59/a4/5459a4424897349b8adab05da9a1d428--symbols-emoticons-emoji-emoticons.jpg

miercuri, 23 august 2017

UMANOID


Dacă m-ați întreba ce părere am despre lumea în care trăim, probabil că m-ați supune unui dificil extemporal pentru minte și suflet.
Că este complexă, asta deja am lămurit-o mai demult, în articolele precedente. Știm că nu e nici ușoară, pentru că, prin natura lui, omul a fost trimis pe Pământ tocmai ca să îndure, să învețe, să evolueze. Nu am venit în concediu, nu-i asa?
Nu știu dacă o plac, pentru că nu am grad de comparație încă cu altceva, memoria fiindu-mi ștearsă prin naștere. Nu-mi pot aduce aminte cum era dincolo, dar ceva mă face să cred că tuturor ne place mai mult acolo - altfel de ce ne-am întoarce,  oare, acolo?

Odată cu nașterea lui Dominic, parcă trăiesc într-o altă lume,  deși sunt mai "umană" decât am fost vreodată. Acum, această lume a noastră e cu mult diferită față de cea de dinainte. 
Dacă vrei sa vezi cum e în lumea noastră,  joaca-te puțin cu imaginația și lasa-te condus de aripile îngerilor într-o poieniță luminată de razele soarelui, înconjurată și populată de numeroase flori colorate și animaluțe pașnice.
Fluturii zboară de colo-colo, păsărelele cântă fără suflare, verdele emană multă Viață iar viața, la rândul ei, îți ia mana și te conduce spre centrul poienitei, unde te așează turcește,  îți închide ochii și te îndeamnă să respiri profund, adânc, ca și cum ai vrea tot oxigenul numai pentru plămânii tai.
În acel spațiu, stând așa cum esti acum, simți ceva ce poate nu ai mai simțit niciodată - că ești iubit nespus de mult, că iubești din tot sufletul tău și că tot ceea ce vezi, ce simți și atingi înseamnă Iubire.
Pacea îți acaparează mintea, fluturii te îmbrățișează roi după roi, iar auzul îți e mângâiat de glăsuirea micuțelor înaripate...
Dragostea este peste tot, binele triumfă în acel colt de Rai, și, încet, te întizi pe spate, cu ochii îndreptați spre cer, te pierzi în măreția lui, în profunzimea lui, și în tot ceea ce însemnați El și Tu,  dându-ți seama că TOTUL abia acum începe. 

Așa arată lumea noastră.
Poienița se aseamănă unui loc de basm. Dar este un loc real, creat de nevoia mea, ca om, să mă retrag acolo, să mă încarc și să mă păstrez lucidă și normală într-o lume ce galopează spre fals, spre superficialitate...
Și atunci, dacă totul ar fi doar o închipuire,  totuși,  nu locul meu de basm e mai frumos decât nebunia din jur?
Pentru ce să mă prind și să mă pierd și eu în hora non-sensului? Nu vreau să fac asta niciodată, indiferent de căile pe care le voi apuca. 
Nu permit nimănui să-mi insufle un anumit stil de viață, atâta timp cât nu văd că acea persoană este cu mult deasupra mea în ceea ce privește fericirea. Să o văd că zâmbește mai mult decât mine, că trăiește mai armonios decât o fac eu, și atunci poate urechile mele vor auzi puțin mai mult și creierul va primi informația. 
Ideea că omul învață din greșeli... pe mine, cel puțin,  mă depășește. Mai degrabă e bine să fi chibzuit și atent și alegerile tale să fie corecte, tocmai pentru a nu trece prin suferința acelor greșeli. Mai bine să învățăm lucruri direct pozitive, și sa nu ocolim tot globul pământesc pentru a ajunge la ele, dacă acestea sunt situate la doar un metru de noi.

Normal că îmi place să fiu om, mai ales de când sunt mămică. Pe cât e de mare acest univers, acum, în centrul său este Dominic. În jurul lui mi se învârt gândurile,  viața,  acțiunile,  iubirea.
El a făcut din noi doi, (adulții) o familie. El a unit cercurile. Dar a deschis orizonturile. A făcut ca Pământul să fie iubit mai mult ca niciodată. Da, foarte iubit. Acesta îmi e acum răspunsul... 

P.S. Să vedem puțin cuvintele îngroșate... În viață iubirea este totul? 😊💓

sursa foto:  http://www.descopera.ro/dnews/10414036-oamenii-de-stiinta-lucreaza-la-robotul-umanoid-care-se-va-naste-dupa-9-luni

sâmbătă, 12 august 2017

PENTRU PRIMA OARĂ, MAREA!


Nu se putea să fac excepție și sa nu povestesc „în gura mare” despre experiența primei noastre vacante în 3.
Pentru început,  trebuie să menționez că nu puțini au fost cei care m-au întrebat, mai în glumă, mai în serios, când au aflat că vom merge în vacanță: „Vaaaiii, dar nu e, oare, prea mic?”, sau „Vaaaiii, dar nu e, oare, prea devreme???”.
Ei bine, dragii mei, nu. Nici una, nici alta. Și de ce nu e așa,  răspunsul meu este foarte simplu: nu îmi este frică de copilul meu. Nici să stau între 8-10 ore în mașină cu el, în spate, să chicotim,  să râdem, să cântăm și să citim povești în timp ce soțul meu conduce, nu îmi e frică nici să merg cu el pe plajă și să mă adaptez condițiilor de acolo, nici să dorm cu el într-o cameră de hotel și nici să plec cu o jumătate de casă în portbagaj.
Atâta tot, că înainte cu o săptămână tot făceam liste cu ce trebuie să pun în bagaje și musai să nu le uit acasă. Și am întrebat-o pe pediatra lui Dominic dacă ar trebui să am ceva mai deosebit la mine, în afară de lucrurile obișnuite ale lui - și mi-a răspuns că da, loțiunea de corp cu factor ridicat de protecție. Este un copil sănătos și, dacă am nevoie de ceva, pot intra în prima farmacie de la mare.
În rest,  în ziua plecării, am eliberat tensiunea din mine să se duca în lumea larga și am pornit la drum.

Day 1. Ziua plecării:
Stabilisem cu soțul meu să pornim la drum pe la 4 am (teoretic aceea e singura trezire a lui bebe pentru lăpticul de noapte -care nu mai e chiar de noapte -). Ne-am bazat pe bebe, că ne dă deșteptarea, dar ce să vezi?
Am dormit buștean toți 3 până la 6 dimineața.  Era deja a nu știu câta oară când Dominic nu s-a trezit pentru lăptic.
Astfel, bagajele fiind făcute și dosite în mașină, am pornit la drum . Dominic și-a continuat somnul până pe la 8.30 - 9. Apoi am oprit pentru schimbarea de pampers și papa. Am stat vreo jumătate de oră bună să ne umplem plămânii cu aer proaspăt de munte apoi am pornit din nou la drum.
Pe la prânz i-am dat porția de suculet. Odată ce a împlinit 4 luni, am început sa îi dau suc de măr cu morcovi, piersică și portocală și etc.
Nu am oprit mașina pentru asta, ci ne-am descurcat din mers, având în vedere că eram deja pe Autostrada Soarelui și nu mai erau curbe care să ne incomodeze.
Cu alte cuvinte, după popasul de la munte, următoarea oprire a fost chiar la mare. Bebe a fost foarte cuminte în mașină, era foarte încântat că între mine și scoica lui erau maxim 10 cm și mă putea studia în voie. Nu știu cum sunt alți bebei, dar Dominic vrea să fie mereu băgat în seamă, să râdă și să i se povestească orice.

Am ajuns!!!
Ajunși în Mamaia, am avut noroc să ne putem caza mai repede, întrucât camera ne era pregătită. Știau că urma să venim cu un bebeluș și nu ne-au pus sa sprijinim pereții pe holuri.
Prin agenția noastră favorita, True Travel, anul acesta am reușit să ne rezervam vacanța la un hotel care ne-a fost recomandat a fi bun pentru o familie cu bebeluș - Zenith Hotel - fiind chiar pe plajă și, în general, un personal serios. Plus că zona  Mamaia Nord, e mai liniștită decât altele.

Prima baie
În ziua în care am ajuns, ne-am lăsat bagajele în cameră și cu strictul necesar am mers pe plajă. Pe perioada sejurului temperatura maxima a fost de 28 gr deci vremea a fost numai bună.
Noi, ăștia mari, am sărbătorit prima zi cu o baie în mare, iar bebe printr-un somn buuunnn de tot pe plajă.
Briza mării cred că l-a purtat prin cele mai frumoase basme în care apăreau și îngerașii lui favoriți,  căci altfel nu îmi explic cum de zâmbea atât de mult în timp ce dormea.

În general ...
Ne trezeam, luam micul dejun,  mergeam pe plaja maxim 3 ore, apoi ne întorceam în camera de hotel pt 2-3 ore de leneveală, apoi după masa mergeam iar vreo 2 ore pe plajă și seara ne-o încheiam cu plimbarea pe faleză și pe la magazine.
Cam așa ne-a aratat concediul. Cu Dominic am avut același program de masă și de somn ca și acasă, doar ca neavând de gătit și de făcut curat, am putut să ne ocupam non-stop de el și era încântat la maxim. Au fost și la mare nopți în care nu s-a trezit pentru lăptic. 
Tind să cred că odată cu creșterea lui se reglează deja încet toate. 
Oricum, nu am avut probleme în acest sens cu el nici la început. A fost și este un bebe ideal, care m-a lăsat să mă odihnesc mai bine decât atunci când eram gravida.

Dar nu ne-am oprit aici...
După concediul la mare, nu se putea să venim acasă fără un popas în Nicolae Balcescu,  Călărași. Mamaia mea. Stribunica lui Dominic. Casa cu amintiri dragi, ca o comoară care, cu cât devine mai prafuită din cauza trecerii anilor,  cu atât e mai prețioasă.

Nu pot să explic cât de fericiți au fost bunicii mei când l-au văzut pe bebe. La botez nu au putut veni din cauze medicale care s-au rezolvat între timp - deci pentru ei a fost prima întâlnire.
Am avut emoții când am văzut lacrimi de fericire în ochii bunicii mele, așteptându-l pe Domi la jumătatea drumului dintre casă și poartă. Mâinile acelea calde, care mi-au pregătit atâtea bunătăți în copilărie, îmi luau acum copilul în brațe. Uite așa au trecut anii... dar pentru mine parcă totul a stat în loc. Ochii ei sunt aceiași, la fel de luminoși. Mi-ar plăcea să îi spună și lui Dominic povestea cu Merghen și să îl mângâie pe spate, iar el să adoarmă după primele ei cuvinte așa cum se întâmpla cu mine. Finalul basmului l-am aflat abia cu ceva timp în urmă, când am publicat articolul Eu, Merghen și ai săi prieteni.
Aș vrea să îi iubească și el vocea așa cum o fac eu...

Sau ca el să aibă amintirile pe care le am în legătură cu tatăl meu,  memorii din copilăria îndepărtată,  când îmi citea la nesfârșit și iar și iar Fetița cu chibriturile. Nu știu dacă îmi plăcea mai mult modul în care rezona vocea lui cu această poveste tristă, sau chiar povestea în sine. I-am citit - o și eu de curând lui Domi și parcă nu e la fel 😀 Ceva nu sună la fel de bine. Mi s-a părut atât de tristă și de nepotrivită, ieșită așa, din gura mea...
Și în plus de asta, genul acesta de poveste îmi cădea bine numai pe canapeaua de la Râciu, în casa celeilalte bunici, si citita de aceeași voce.
Fiecare cu obiceiurile sale, știți cum e...

Revenind la concediu, noaptea petrecută la Călărași a fost deosebită. Am dormit cu bebe în pat (lucru care nu se prea întâmplă așa des noaptea, pentru că acasă are propriul pătuț, în propria cameră), și strângându-l în brațe, cufundată în vis, auzeam trenurile trecând prin fata casei, spulberând liniștea și concertul greierilor de sub fereastră. Parcă în ciuda tuturor adormeam și mai adânc ...
A doua zi dis-de-dimineață ne-am trezit și am împachetat din nou și din nou. Așa e cu bebele la drum. Multe lucruri și chiar nu te poți lipsi de nimic. În timpul în care eu mă învârteam prin casă printre bagaje, mămăița mea îmi pregătea un pachețel cu de-ale ei: "(...) uite niște roșiute, maică, din grădina mea și niște castraveciori; îți pun și un pic de leuștean pentru ciorbiță, și proaspăt și la borcan; uite și niște piersicuțe pentru ăla micu' și niște mere bune să îi faci suculeț din ele. Altceva îți mai pune mamaia, Andrei? (Așa mă alintă ea). Ah, era sa uit, dulceața ta preferată, aia de gutui. Îți pun vrei 3 borcănele, nu mai mult, ca să mai vi pe la mine în curând și atunci îți mai duci (...)". Și zâmbea pe sub ochelari...
Cu inima strânsă,  căci deja îmi era dor de ei -deși încă nu ieșisem pe poartă - ne-am luat rămas-bun și am pornit la drum spre casă, să nu prindem chiar cele mai mari călduri. Și totuși le-am prins, era și normal. Sunt multe ore de condus și era inevitabil. Ce am reușit să ocolim e aglomerația de pe Valea Prahovei, pentru că am venit prin Vălenii de Munte - Brașov  etc.
De data aceasta am oprit mai des, inclusiv la Sighișoara,  pentru că era foarte cald. Și pentru ca my big boy avea poftă de papanași.

Într-un final, am ajuns acasă și încă ne păstrăm zâmbetul pe buze după acest concediu, deși parcă a fost acum 100 de ani. 
Știți cufărul meu pe care scrie „Fragil. Amintiri”. Am mai scris despre el - l-am cules din Univers după ce am crescut și am lăsat copilăria în urma. Ei bine, în el am închis acum și acest prim concediu în 3. Amintiri frumoase pentru viață,  de care sa îmi aduc aminte cu drag și sa i le povestesc lui Dominic când va mai crește, arătându-i și poze, evident.

Vă salut cu drag! Băieții dorm și cred că ar fi cazul să le iau și eu exemplul. De mult n-am mai visat... nu știu care sa fie motivul. Fie că de la nașterea lui bebe trăiesc propriul vis și nu mai am nevoie de altele, fie pentru că dorm buștean și nu-mi mai aduc aminte de ele, dacă totuși visez ceva 😄.


                                                                      The end...