Acel gen de oameni care s-ajung de nu le mai ajungi cu prăjina la nas...?
În genere, spunem ca sunt „ăia care au uitat de unde au pornit”. Bun, bun, dar care e punctul acela de pornire al lor?
Eu aș spune să îl numim „normalitatea” noastră. Egalitate... în nici un caz 😁 Imi amintesc de fabula Câine și cățelul - mare dreptate! Cred că ea nu prea există, deci haideți să o lăsăm așa cum e, sau acolo pe unde viețuiește dânsa, ascunsă bine, că noi nu avem habar de ea...
Practic, ce ne deranjează la cei mai sus menționați?
Că ne-au uitat? Cu sau fără averi, e clar că noi suntem genul de persoane care nu contează pentru ei. Mai devreme sau mai târziu tot se întâmpla, cu sau fără un motiv anume. Era doar o chestiune de timp.
Că am rămas fără un prieten?
În nici un caz. Nu așa înțeleg, personal, să definesc prietenia. Ca ajunge „sus” sau nu, că vezi persoana aceea zilnic sau anual, prietenia rămâne în suflet. Deci nu ai rămas fără un prieten. Cel mult fără o cunoștință. Și ce? Se poate trăi foarte bine și așa.
Că noi n-am ajuns acolo... unde e el/ea?
Eiii... Aici am atins o coardă sensibilă. De fapt, deranjul nostru nu e și deranjul său, tristețea ne aparține în mod exclusiv, și toate acestea... nasc un sentiment de quasi frustrare/ enervare/ de ce el și nu eu???
Totul ar fi mult mai simplu dacă am învața să fim mulțumiți de ceea ce suntem și de ceea ce avem și să ne dorim mai mult de la viață pentru simplul motiv de a ne face nouă bine, de a crește și de a ne defini mai mult ca oameni, și în nici un caz de a face în ciudă altora.
După cum spuneam, dacă acele persoane și-au întors minunatul spate, nu prea merită sa ne pedepsim propriul ficat cu ură. Nu de alta, dar nu le pasă nici atât.
Odată duși, duși rămân. Și dacă își arată puținul interes că vor să „reînnoadă" prietenia, nu o sa poată. Pentru că ea a fost tăiată, și nu deznodată. Pentru că bunele intenții nu vor dura prea mult, intervenind plictisul de a fi coborât la un nivel de care abia aștepta candva să scape; pentru că prietenia ta nu-i ține de foame - foamea aceea mare... nu trece așa, cu una cu doua, fiind vorba despre foamea care trebuie potolită cu alții, și altele, „de mai de sus”, înțelegi?
Nu. Nu am genul acesta de persoane în jur. Eu nu am mulți prieteni, dar și aceia pe care îi am sunt deosebiți. Putem să nu ne vedem cu lunile/anii, însă când o facem e ca și cum ultima dată ne-am întâlnit ieri.
În genere, spunem ca sunt „ăia care au uitat de unde au pornit”. Bun, bun, dar care e punctul acela de pornire al lor?
Eu aș spune să îl numim „normalitatea” noastră. Egalitate... în nici un caz 😁 Imi amintesc de fabula Câine și cățelul - mare dreptate! Cred că ea nu prea există, deci haideți să o lăsăm așa cum e, sau acolo pe unde viețuiește dânsa, ascunsă bine, că noi nu avem habar de ea...
Practic, ce ne deranjează la cei mai sus menționați?
Că ne-au uitat? Cu sau fără averi, e clar că noi suntem genul de persoane care nu contează pentru ei. Mai devreme sau mai târziu tot se întâmpla, cu sau fără un motiv anume. Era doar o chestiune de timp.
Că am rămas fără un prieten?
În nici un caz. Nu așa înțeleg, personal, să definesc prietenia. Ca ajunge „sus” sau nu, că vezi persoana aceea zilnic sau anual, prietenia rămâne în suflet. Deci nu ai rămas fără un prieten. Cel mult fără o cunoștință. Și ce? Se poate trăi foarte bine și așa.
Că noi n-am ajuns acolo... unde e el/ea?
Eiii... Aici am atins o coardă sensibilă. De fapt, deranjul nostru nu e și deranjul său, tristețea ne aparține în mod exclusiv, și toate acestea... nasc un sentiment de quasi frustrare/ enervare/ de ce el și nu eu???
Totul ar fi mult mai simplu dacă am învața să fim mulțumiți de ceea ce suntem și de ceea ce avem și să ne dorim mai mult de la viață pentru simplul motiv de a ne face nouă bine, de a crește și de a ne defini mai mult ca oameni, și în nici un caz de a face în ciudă altora.
După cum spuneam, dacă acele persoane și-au întors minunatul spate, nu prea merită sa ne pedepsim propriul ficat cu ură. Nu de alta, dar nu le pasă nici atât.
Odată duși, duși rămân. Și dacă își arată puținul interes că vor să „reînnoadă" prietenia, nu o sa poată. Pentru că ea a fost tăiată, și nu deznodată. Pentru că bunele intenții nu vor dura prea mult, intervenind plictisul de a fi coborât la un nivel de care abia aștepta candva să scape; pentru că prietenia ta nu-i ține de foame - foamea aceea mare... nu trece așa, cu una cu doua, fiind vorba despre foamea care trebuie potolită cu alții, și altele, „de mai de sus”, înțelegi?
Nu. Nu am genul acesta de persoane în jur. Eu nu am mulți prieteni, dar și aceia pe care îi am sunt deosebiți. Putem să nu ne vedem cu lunile/anii, însă când o facem e ca și cum ultima dată ne-am întâlnit ieri.
Totuși am auzit multe povești, de la
cunostintele mele, care vorbeau de alții, suferind, de parcă s-ar sfârși
pamantul. Că totul era bine, cu ceva timp în urmă, apoi că persoana X
s-a ajuns și că a uitat de unde a plecat.
Și atunci am încercat să înțeleg, de fapt, care-i problema cu oamenii care își văd de ale lor și nu te mai vor în viața lor din diverse motive? Nu te poți agata de ei, nu? Haideti să mergem mai departe... cu avânt!
Și atunci am încercat să înțeleg, de fapt, care-i problema cu oamenii care își văd de ale lor și nu te mai vor în viața lor din diverse motive? Nu te poți agata de ei, nu? Haideti să mergem mai departe... cu avânt!
Problema nu mai e a lor, ci rămâne a noastră dacă nu ne debarasăm și
de amintirea a ceea ce a fost odată și ne încăpățânam să ne agatam de
un timp trecut. Un timp apus. De niște oameni care nu mai sunt cum au
fost odată, atunci când noi i-am iubit și când i-am vrut în viața
noastră.
E timpul sa-i lăsăm în urmă, iar noi să ne vedem de ale noastre, de cei cărora chiar le pasă de ceea ce suntem și ne accepta exact așa cum suntem...
E timpul sa-i lăsăm în urmă, iar noi să ne vedem de ale noastre, de cei cărora chiar le pasă de ceea ce suntem și ne accepta exact așa cum suntem...
sursa foto: https://i.pinimg.com/736x/54/59/a4/5459a4424897349b8adab05da9a1d428--symbols-emoticons-emoji-emoticons.jpg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu