UMANOID

Dacă m-ați întreba ce părere am despre lumea în care trăim, probabil că m-ați supune unui dificil extemporal pentru minte și suflet.
Că este complexă, asta deja am lămurit-o mai demult, în articolele precedente. Știm că nu e nici ușoară, pentru că, prin natura lui, omul a fost trimis pe Pământ tocmai ca să îndure, să învețe, să evolueze. Nu am venit în concediu, nu-i asa?
Nu știu dacă o plac, pentru că nu am grad de comparație încă cu altceva, memoria fiindu-mi ștearsă prin naștere. Nu-mi pot aduce aminte cum era dincolo, dar ceva mă face să cred că tuturor ne place mai mult acolo - altfel de ce ne-am întoarce,  oare, acolo?

Odată cu nașterea lui Dominic, parcă trăiesc într-o altă lume,  deși sunt mai "umană" decât am fost vreodată. Acum, această lume a noastră e cu mult diferită față de cea de dinainte. 
Dacă vrei sa vezi cum e în lumea noastră,  joaca-te puțin cu imaginația și lasa-te condus de aripile îngerilor într-o poieniță luminată de razele soarelui, înconjurată și populată de numeroase flori colorate și animaluțe pașnice.
Fluturii zboară de colo-colo, păsărelele cântă fără suflare, verdele emană multă Viață iar viața, la rândul ei, îți ia mana și te conduce spre centrul poienitei, unde te așează turcește,  îți închide ochii și te îndeamnă să respiri profund, adânc, ca și cum ai vrea tot oxigenul numai pentru plămânii tai.
În acel spațiu, stând așa cum esti acum, simți ceva ce poate nu ai mai simțit niciodată - că ești iubit nespus de mult, că iubești din tot sufletul tău și că tot ceea ce vezi, ce simți și atingi înseamnă Iubire.
Pacea îți acaparează mintea, fluturii te îmbrățișează roi după roi, iar auzul îți e mângâiat de glăsuirea micuțelor înaripate...
Dragostea este peste tot, binele triumfă în acel colt de Rai, și, încet, te întizi pe spate, cu ochii îndreptați spre cer, te pierzi în măreția lui, în profunzimea lui, și în tot ceea ce însemnați El și Tu,  dându-ți seama că TOTUL abia acum începe. 

Așa arată lumea noastră.
Poienița se aseamănă unui loc de basm. Dar este un loc real, creat de nevoia mea, ca om, să mă retrag acolo, să mă încarc și să mă păstrez lucidă și normală într-o lume ce galopează spre fals, spre superficialitate...
Și atunci, dacă totul ar fi doar o închipuire,  totuși,  nu locul meu de basm e mai frumos decât nebunia din jur?
Pentru ce să mă prind și să mă pierd și eu în hora non-sensului? Nu vreau să fac asta niciodată, indiferent de căile pe care le voi apuca. 

Nu permit nimănui să-mi insufle un anumit stil de viață, atâta timp cât nu văd că acea persoană este cu mult deasupra mea în ceea ce privește fericirea. Să o văd că zâmbește mai mult decât mine, că trăiește mai armonios decât o fac eu, și atunci poate urechile mele vor auzi puțin mai mult și creierul va primi informația. 
Ideea că omul învață din greșeli... pe mine, cel puțin,  mă depășește. Mai degrabă e bine să fi chibzuit și atent și alegerile tale să fie corecte, tocmai pentru a nu trece prin suferința acelor greșeli. Mai bine să învățăm lucruri direct pozitive, și sa nu ocolim tot globul pământesc pentru a ajunge la ele, dacă acestea sunt situate la doar un metru de noi.

Normal că îmi place să fiu om, mai ales de când sunt mămică. Pe cât e de mare acest univers, acum, în centrul său este Dominic. În jurul lui mi se învârt gândurile,  viața,  acțiunile,  iubirea.
El a făcut din noi doi, (adulții) o familie. El a unit cercurile. Dar a deschis orizonturile. A făcut ca Pământul să fie iubit mai mult ca niciodată. Da, foarte iubit. Acesta îmi e acum răspunsul... 

P.S. Să vedem puțin cuvintele îngroșate... În viață iubirea este totul? 😊💓

sursa foto:  http://www.descopera.ro/dnews/10414036-oamenii-de-stiinta-lucreaza-la-robotul-umanoid-care-se-va-naste-dupa-9-luni