PLOPUL

 

Multe povești încep odată și nu își pierd intensitatea
Nici în această viață și nici într-o altă.
 
Același tablou, privit în etape diferite,
Capătă alte sensuri, o altă perspectivă;
Așa cum timpurile trec peste suflete, curățându-le,
Și în urma lor, mințile deschizându-se,
Precum bobocii de trandafiri.
 
Mi se pare că e altfel totul, deși privesc prin aceeași ochi -
Ca și cum zidurile reci și groase s-au sfărâmat
și pot înțelege sensul a tot -
Că arborii din jur sunt și ei aceiași arbori,
Dar cu alte flori, cu alte frunze;
Că s-a schimbat totul și nimic
Sub lumina aceluiași soare,
În asfințit.
 
Admit că iubesc și pacea și nebunia timpurilor mele
Că nu mi-aș alege un alt pământ și nici o altă viață,
Nici nopțile lungi, decorate de aceeași lună -
Frumoasă și prețioasă, în noaptea mea albă,
În care mă bucur de timpul nedormit căci
E liniște în casă, e liniște și afară
și am răgaz să mă las în gol,
Să cuget și să nu gândesc nimic.
 
E luna lui mai, cu cireși tandri înfloriți
Iar pământul freamătă a căldură;
Și noaptea are viața ei, muzica ei sublimă,
Ce gâdilă fin sufletul omului îndrăgostit.
 
Plopul înalt și zvelt,
Se ridică din propria sete de cunoaștere
Iar lumea i se așterne deasupra,
Până în orizontul infinit și absolut
Sfidând nemărginirea.
 
Rădăcinile sale sălășluiesc multe povești,
Căci sub el s-au spus multe cuvinte,
Șoapte, stinse de suave mângâieri;
Inimi singuratice și frânte,
Care și-au plâns amarul, sub ale sale frunze.
 
Spune-i, de o iubești!
Rostește-ți dorul cu glas tare,
Să auzi cum sună poezia sufletului tău;
Nu sugruma un asemenea sonet,
Atât de rar, atât de gingaș într-astă lume;
Curaj... Lasă-l să se audă, lasa-l să-mi spună...
Foșnește încetișor plopul, fără somn, sub clar de lună.
 
Spre dimineață, muzica din surdină se risipește
La prima clipire din gene.
 
În zilele însorite în care larg zâmbim,
Ne ating binecuvântările vieții, într-un viu colorit;
Și în nopțile grele, gânduri sumbre,
precum  creaturile din haos și ispititoarele umbre.
Lilith.
 
Rostește-ți dorul cu glas tare
Lasă-l să se audă, lasa-l să-mi spună...

Sursa foto: https://ro.blabto.com/3777-our-old-friend-poplar.html

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2022.

MAI SĂ FIE

 

Pragul fin dintre primăvară și vară m-a așezat tot mai des în mijlocul grădinii, ademenindu-mă să aloc acel timp liber, scurt și prețios, pentru a observa și a înțelege.
Am admirat merii înfloriți și florile de căpșuni, iarba plină de viață, coriandrul care crește și el,din ce în ce mai frumos, și minunatele mele lăcrămioare apărute de nicăieri, ce îmi împodobesc gardul din fața casei.
Din apropiere se aude un tren fluierând, în mersul său, aproape „galopând”, după cum îmi place să spun - unul din sunetele mele preferate, ce-mi încântă inima.
Traversăm o primăvară minunată, ce vibrează a viață prin simpla sa denumire.
Să o lăsăm să ne mângâie sufletele, împreună cu trilurile gălăgioaselor păsărele, cu razele de soare și cu mirosul ierbii proaspăt cosite.
Și dacă cerul este senin noaptea, nimic nu e mai sublim decât ca stelele și luna să ne mângâie privirea, stând așa, pierduți, la figurat, prin natură, și cu ochii prin Univers.
Natura își urmează cursul din inerție, la fel și umanitatea.

Text publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 5/2022.