AICI, ÎN AVATAR

În pântecul nostru,
Limitat de pereți imaginari -
Am fost strălucire,
între mii de umbre
Și tot nu m-ai zărit,
mai înainte de timpul acela
când pânzele de pe ochi
Le-ai ridicat.

Când m-am întors,
am fost susurul -
Ce-ți gâdila fin auzul,
Atunci când prin suflet
Alte ape învolburate
Îți făceau corpul să tremure,
De sentimente iscate;

Și mi-a fost bine, fiind,
La început piatră,
Apoi floare,
Apoi pasăre cu tril armonios,
Devenind după o vreme,
Repaus între vieți,
Și mai apoi om,
Printre miliarde de oameni
Și infinite suflete
În aceeași creație.

Azi pot fi o stea,
Îți pot fi și lună;
Pot fi orice aș vrea să îți fiu,
dar mai presus de toate cele
Ce pot fi pentru tine,
Ori pentru alții - printre file -
E ceea ce sunt,
Răsărit în apus,
În sublima mea existență -
Infinită, pe pământ.

Iar când eu, infinit,
Îmi unesc mâinile cu tu,
Infinit, deasupra mea,
Creăm, pentru firescul de aici,
Limite ale iubirii,
Tranșând-o inexplicabil,
descoperind-o pe bucăți,
Pe care mai apoi
Le alipim trupului nostru,

Pe care îl numim noi,
Pentru ca fiecare respirație
Să ne conducă mai aproape
De adevăr.

Până atunci, însă,
Rămâne să privesc prin ochii tăi
Și să îți creionez ceea ce tu
Încă nu vezi -
Iubirea din albastrul mării,
Nemărginirea din propriul suflet
Și măreția noastră,
Prin perspectiva a tot,
Inclusiv a durerii,
din ciocolata cu gust amar
Pe care o găsim adesea,
Aici, în avatar.

RUGĂ SUB SOARE

 

Când privesc valurile mării,
mângâiate de briză
Și cerul de deasupra-mi,
interminabil,
Realizez, în fața creației Tale,
cât sunt de fragilă.
 
Am înțeles că și eu sunt pretutindeni:
Sunt nota
din trilul feeric de privighetoare,
Sunt particulă
din raza binecuvântată de soare,
Sunt copilul Tău,
după cum mi-ai spus mereu,
Dar nu Te-am auzit,
adormită fiind în Eu...
 
Simt prin fiecare celulă
ce îmi compune trupul,
Prin fiecare globulă
ce-mi alcătuiește sângele,
Că sunt parte din Tine,
așezată sub soare,
Din tonuri sumbre
să formez culoare.
 
Sunt iubire.
Îmi auzi cântările sufletului
Și bătăile inimii,
precum aud eu clopotele din depărtare,
Mergând pe drumul regăsirii,
cântând cât pot de tare,
Să-mi ajungă glasul până la Tine,
De aici, așezată sub Soare...
 
În aceste clipe când Îți vorbesc,
vântul bate tare
și mă lovește încet, în spate -
Știu că Îți sunt creație sublimă și fragilă,
Și printre lacrimi Îți spun
că îmi este atât de dor de tine...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6-7/2023

TRAIECTORIA NOASTRĂ

 

Miliarde de stele,
precum licuricii,
Îmi ghidează pașii
prin bezna minții,
Spre același suflet -
Direct, prin prăpăstii și ploi
Fără drum ocolitor
Spre noi.
 
Triez cu privirea
Umbrele ce se perindă
prin fața ochilor mei,
În hainele amintirilor vii,
Furându-mi pacea și
Schițându-mi limpede
că așa ne e înțelegerea,
De deasupra locurilor
unde eu caut înțelegerea
 
acum, despre taina lumii
și despre Cunoașterea
din care ne-am desprins
Și spre care tânjim,
cu fiecare celulă,
În care ne vom întoarce,
La nesfârșit,
Prin circuit…
 
Adu-ți aminte,
Tu nu-mi ești ecou trecător -
Am îmbrățișat iubirea,
Zbuciumul și suferința,
Pentru a-mi îmbrăca ființa,
Prin ele, toate,
În ceea ce sunt în fața ta,
În clipa de acum.
 
Cândva, ne-om opri
pe un colț de lună
și vom râde, pricepând
Că nimic nu a schimbat
Traiectoria noastră,
prin vieți, de atâtea feluri -
Enervante și duioase,
Dureroase și sublime,
Pline de goluri și enigme.
 
Unde mi-a fost capul,
Să-mi caut de vină,
Gândindu-mă, chiar și o dată,
Că mă voi privi vreodată,
într-o oglindă,
Fără să-mi văd umerii
Acoperiți de degetele tale,
să-mi aducă aminte,
că nu-mi ești ecou trecător -
Și că mi-am îmbrăcat ființa
Pentru a învăța să te iubesc
În traiectoria noastră?

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6-7/2023

Sursa foto: https://evz.ro/licuricii-o-minune-a-naturii-pe-cale-de-disparitie-ce-sunt-aceste-luminite-zburatoare.html

Ancheta CADRAN: Cum îl mai omagiem pe Eminescu?

 

1. Dacă am ajuns azi să ne întrebăm de ce trebuie omagiat un poet al cărei măreții depășește cu mult hotarele țării sale mult iubite - România, înseamnă că ceva s-a întâmplat în ultimii ani, iar acel ceva nu este deloc îmbucurător.
Eminescu trebuie omagiat, pentru că este atât un drept, cât și o obligație a românilor. Nu avem voie să îl uităm pe Eminescu și să cădem în vidul delăsării; prin operele sale, acest poet sădește în inimile noastre iubirea pentru poezie și deschide orizonturi nemărginite, atât prin sinceritatea sentimentelor sale cât și prin simbolistica din versurile sale. A lăsat în urma sa un tezaur… Și totuși, am remarcat și eu neîndeplinirea datoriei românilor de a-l omagia pe marele poet așa cum se cuvine, prin sărăcia evenimentelor organizate în acest sens, lipsa prezenței la aceste evenimente, lipsa operelor poetului din manualele elevilor, etc.
Ceea ce se întâmplă nu se numește evoluție. Eminescu trebuie citit, recitit și predat cu un mai mare elan tinerelor generații. Ce să culegem peste ani, dacă azi nu plantăm nici o sămânță?
 
2. Pentru omagierea acestui poet trebuie unite mai multe „forțe”, care să se întânească în cadrul evenimentelor special dedicate domniei sale:  ale reprezentanţilor administraţiei publice (în special, locale), ale instituţiilor de cultură şi unităţilor de învăţământ, cu ale personalităţilor din lumea literară, de exemplu scriitori şi poeţi și, nu în ultimul rând, cu asociațiile culturale, alături de toți oamenii ce-l poartă în inimi pe poetul Mihai Eminescu.
Memoria sa merită și trebuie slăvită, pentru ca versurile sale să rămână în mintea și în sufletul nostru, așa cum și-a dorit marele poet al acestei țări: „Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte,/ M-or troieni cu drag/ Aduceri aminte./ (...) Va geme de patemi/ Al mării aspru cânt.../ Ci eu voi fi pământ/ În singurătate-mi.” - Mai am un singur dor - Mihai Eminescu.
 
3.      Cine ar trebui să inițieze acțiuni omagiale? - Bună întrebare! Toți românii ce-l iubesc pe acest mare poet, în frunte cu cei ce dețin puterea de a face acest lucru cu o mai mare ușurință, de la reprezentații administrației publice și până la cititorii versurilor eminescine. Unde suntem, din câți am fost?
Nu neg că m-am întrebat de unde se trage această delăsare în comemorarea poetului, când este de necontestat contribuţia sa la desăvârşirea limbii române literare.
Am ajuns la concluzia că el nu a fost uitat de iubitorii de cultură. Și atunci, toți cei ce îl iubim, avem datoria să nu cedăm în fața superficialității.
Dacă aș întalni pe cineva – indiferent de generație/etnie/nivel de cultură - care mi-ar răspunde cu o negație la întrebarea: Știi cine este Mihai Eminescu?, i-aș învedera tristețea din versurile eminescine pentru a descrie exact ceea ce simt: „De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere, / De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,/ Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere/ Zdrobit sufletul meu.” - Amorul unei marmurei - Mihai Eminescu.
Îmi impun să sper, totuși, ca lumea să nu sfâșie-n tăcere, în ceea ce privește comoara culturală dăruită de acest om, acestui pământ.
Așa ar trebui să îl omagiem pe Eminescu: zilnic, prin neuitare, iar în zilele-cheie ale anului, prin organizarea unor evenimente culturale deosebite, unde dorința, voința și cultura trebuie îmbrățișate și de cei ce dețin... puterea.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 6-7/2023.

Sursa foto: https://ziarulfaclia.ro/interesul-constant-al-poetului-mihai-eminescu-pentru-transilvania/

BUCHET DE STELE

N-aș putea rupe 

Din coloritul tău fragil,

Ancorat prin rădăcini, 

În adâncul sufletului prim,

Căci m-aș răni 

Prin proprii spini;

Și nici n-aș putea

Să te chem vreodată 

Dacă al meu cuvânt

Ți-ar întoarce pașii 

din acel drum, împreună ales,

Pentru a fi de astă dată,

Doar pentru al tău mers,

Îmbrățișat de bolți de trandafiri,

Cu parfum dulce,

Iubiți în veșnicie de-ai lor spini,

Pe care nu știu să-i mângâi,

De m-ating - 

Și de-ar vrea să mă învețe,

Cum să-i adun la piept,

Glasul lor nu-l înțeleg...

Și atunci, 

Ce e iubirea, de' nu-i chiar azi,

Când depășit-am pragul de a reține 

Și de a venera doar ce pot ține

Strâns, în ale mele brațe? 

Dacă iubesc,

Trăiesc prin tot ce simt și 

Sunt în tot ce rămâne din mine,

Când hainele de peste zi 

Le agăț seara în cui, 

Așezându-mă-n fotoliu, 

Picior peste picior, 

Continuând să-mi scriu

Gândurile de ieri,

Ce azi îmi colindă mintea;

E frumos, îmi spun, 

Că am cerut vieții și ea mi-a dat

Un buchet de stele, din care să așez 

Una câte una, 

După ce o sărut,

În marea mea iubită și astfel

Valurile să le poarte 

An de an,

Spre tine;

Iar ele, sfioasele,

Ți se așează în privire 

Pentru ca eu să văd marea

Contopită cu stelele 

În unele clipe. 

Iubirea e o stare

Ce depășește orice graniță,

Atingerea de piele, 

Sau privirea pătimașă

A ochilor adânciți în cămașă.