joi, 31 decembrie 2020

CONTEMPLARE

 

Iată-mă în fața ta.
M-a cuprins așa, o senzație de déjà-vu, ca și cum cunosc acest moment, cunosc acest episod din viața mea, în care mă adâncesc și mai mult în mine - și o fac, tocmai pentru a avea puterea să mă dau pentru câteva clipe la o parte.
Astfel, eliberez scena și o privesc, înainte de a-mi îndrepta atenția spre tine. Am învățat că e ceva mai complicat să mă autoanalizez, sau să mă judec. În schimb, mi-ar fi mai simplu să îmi dau cu parerea despre alții, iar cât despre a-i judeca... Mă controlez adesea din a o face, deși e o cale atât de ușoară!
Mă retrag doar pentru a nu mai gândi. Pentru a fi eu cu mine. Pentru a contempla. Contemplarea este un fel de "gândire" a sufletului. Negândire, poate? Mintea nu e prezentă în această meditație.
În acest moment este vorba doar despre mine și tot ceea ce însemn. Să îi spunem Conștientizare.
Vizualizez acele multe variante și posibilități despre care am mai amintit, de-a lungul timpului, dintre care am ales doar câteva. O parte au fost abandonate, într-un anumit moment, într-o anumită circumstanță, pentru că am revenit asupra altora, pe care le-am păstrat și din care au izvorât altele - adiacentele.
Mereu a fost vorba despre alegeri, făcute deja, ori care se fac acum, sau acelea care vor fi făcute.

Am auzit frecvent că a fost un an greu. Că a fost un an ciudat. Că s-au întâmplat multe, dar că s-au făcut puține. Prea multă judecată!
Am tot auzit diverse, însă cred că am înțeles noi prea puțin din tot ce s-a întâmplat. Căutăm încă înțelepciunea, iar contopirea cu ea diferă de la om la om, în funcție de fiecare stadiu.
Prin urmare, indiferent de opinii, indiferent de răzvrătirea sau pasivitatea noastră, el, anul, tot ne-a adus în fața aceluiași prag, pe care, metaforic vorbind, îl vom trece în curând.
Să fie un nou an? Să fie un altul sau același? Să fie același timp sau vin alte timpuri? Îi spunem 2021 și ne agățăm de el cu speranță.
Dar oare, spre noi, când ne vom întoarce privirea, când ne vom sădi speranța?
Când ne vom agăța de noi înșine, ca și cum am fi singurele bărci de salvare din întregul ocean? Și apoi, când, oare, vom învăța să înotăm, tocmai pentru a nu mai fi dependenți de bărci și colace de salvare?
De ce să avem așteptări uriașe de la o denumire, când noi, trup și suflet, avem în mâini frâiele?
Când ne vom mișca? Când ne vom vedea?
Simple întrebări, ale căror răspunsuri presupun atât de multe săpături, înțelegere, acceptare și, nu îl ultimul rând, compasiune. Iar acestea toate, se raportează la nivelul fiecăruia dintre noi...
Mă rezum la a spune că a fost încă un an pentru care îmi mulțumesc și Îi mulțumesc.
Putea fi în diverse alte moduri, însă noi, ca o echipă ce suntem, am ales ceea ce trebuia să fie.
Să primim acest an cu gânduri senine și deschidere către tot ceea ce înseamnă evoluție.
Să facem cunoștință.
Eu sunt... Tu ești ...

În încheiere, îmi doresc să avem un an minunat, cu multe realizări, care să ne conducă pașii spre ceea ce ne dorim cu adevărat să fim! La mulți ani!

vineri, 25 decembrie 2020

POVESTEA CELOR DOUĂ PALME

 

Acum ninge liniștit și, contemplând tabloul serii care ne mângâie ochii, ni se umple și sufletul de pace. S-a liniștit și el atunci când ființa noastră a înțeles adevărul pe care l-a căutat atâta timp.
Bucuria a fost atât de mare, încât am început a râde atât de zgomotos, din inimă, încât glasul nostru a răsunat în munți, în mări, prin adâncuri de oceane și în întregul Univers.
A fost odată ca niciodată o poveste deosebită, care s-a transmis prin viu grai, de atâta amar de timp și a fost atât de mult împodobită și răstălmăcită, încât nu mai știm ce este adevărat și ce nu, însă, cum totul este relativ – poate chiar și adevărul – cel mai bine e să interpretăm cu ceea ce avem noi mai pur în noi.
Se zice că, undeva, la capătul lumii, existau un el și o ea, cu ale lor două palme unite strâns, încă de când a fost creată lumea.
Ei erau peste tot împreună, împărțeau tot, până și respirația parcă le era comună. Erau un tot, erau minunați, radiau a fericire supremă. Simțeau că se iubesc și trăiau din plin această beatitudine.
În urma cu vreo 9 secole, însă, si-au propus să experimenteze existența separată, doar pentru o viață - una singură, si-au spus, strângându-și mai tare palmele - urmând să se reunească în următoarea, conform înțelegerii.
Au stabilit că se vor regăsi după două lucruri, căci asa, va fi imposibil să treacă unul pe lângă celălalt: ea îl va privi, căci ochii ei îi vor recunoaște pe ai lui, privindu-i în profunzime; iar el, cu al său auz fin la chemarea ei, îi va recunoaște cântecul sufletului, căci doar el o va auzi.
Astfel, s-au trezit doi străini într-o lume imensă, cu atât de multe posibilități, cu atât de multe energii care se întrepătrund, care se caută, care se completează, care se unesc, o lume cu atât de multe inimi contopite și atât de multe inimi despărțite!
Au cunoscut o nouă lume, în care iubirea era altceva, însemna altceva decât erau ei obișnuiți. Nodul din gât devenea din ce în ce mai mare, mai apăsător și împiedica respirația. Amândoi căutau ceva, dar habar nu aveau ce – era doar o senzație de incomplet.
Atunci când au trecut unul pe lângă altul, nu s-au aflat. Ea nu îl vedea, el nu o auzea.
Așa a trecut prima viață. Apoi au mai trecut încă alte câteva, în care fie nu s-au întâlnit, fie s-au zărit, dar totuși nu s-au aflat, căci el nu o auzea, iar ea nu îl vedea.
Legământul dintre ei devenea tot mai dureros. Palma ei stângă amorțea, palma lui dreaptă ardea.
Sentimentul de incomplet devenea din ce în ce mai sufocant, mai ales atunci când ningea.
Se zice că, pe vremea când erau împreunate, obișnuiau să se ridice în lumina lunii, pentru a observa cum fulgii mari de zăpadă poposesc asupra lor pentru câteva clipite, iar mai apoi se topesc și se preling spre pământ, sub formă de stropi, lacrimi ale îngerilor, cum le numeau ei.
Cât au fost împreună, nu le-a fost niciodată frig. Palmele lor erau atât de unite, încât gerul nu pătrundea între ele, ținându-și una alteia de cald.
În tabloul perfect, cele două palme erau unite perfect, astfel încât dacă erau privite de la o ușoară distanță, creau impresia că este una singură. Poate că așa și era.
De atunci, de mai bine de 9 secole, de când au luat hotărârea supremă, o palmă dreaptă este goală, rece, incompletă, fără a strânge în ea o palmă stângă. Palma lui dreaptă caută fără oprire, în negura timpului, palma ei stângă, pentru a se reuni și a nu se mai despărți vreodată.
Tot de atunci, urechile lui nu aud cântul sufletului ei, iar ea nu-l vede cu adevărat. Astfel, se tot caută unul pe altul, precum doi nebuni hoinari, fără liniște, trecând prin vieți ca fantasmele.
El tot speră că va fi văzut, iar ea, că va fi auzită.
Cică așa se termină povestea.
 
Ei, dar mie, ca o visătoare ce sunt, nu-mi plac poveștile fără un final fericit, sau, cel puțin, unul mulțumitor, așa că mi-am permis să arunc o privire mai în profunzime și am rămas plăcut surpinsă să observ existența recentă a celor doi protagoniști.
Să-i dăm dimensiunii ei temporale un nume și să-i spunem anul 2020.
Într-un capăt al lumii terestre, ea a întins palma stângă și zeci de fulgi de nea au împodobit-o, apoi s-au topit, mâgâind-o.
În celalalt capăt al Universului, el si-a întins palma dreaptă, atingând ecranul în care o vedea pe ea, învârtindu-se ca un înger printre fulgii de nea, privind cu ochii larg deschiși spre cer.
Zâmbeau amândoi. Iubirea ce izvora din ei le-a adus ființele mai aproape și s-a revărsat asupra întregii lumi, binecuvântând-o. Amândoi au înteles ceea ce e, cu adevărat, iubirea, abia atunci când au început să trăiască liber, debarasându-se de condiționarile (auto)impuse, atunci când au renunțat să caute împlinirea în exteriorul lor și s-au regăsit pe sine.
Au înțeles deci, că pactul valabil din fiecare viață este tocmai acela de a o trăi, cu tot ceea ce este în ea și nu alergând după fantasmele trecutului și că iubirea este pretutindeni, liberă de absolut tot ceea credem noi că face parte din ea sau că se referă la ea.
Cei doi au învins limitările, prin faptul că ființa lor le-a absorbit și astfel le-a anihilat.
S-au lăsat cuprinși de iubire și s-au eliberat de existența fizică a celuilalt. Odată ce au gustat din măreția ei, toate celelalte negativități au pierit, pentru că au accesat tocmai acel nivel superior al ei, care nu mai are nevoie de nimic altceva decât de manifestarea lor, ca Ființă.
El și ea și-au deschis ochii și au observat cât de minunat este tot ceea ce îi înconjoară. Și-au ascultat glasul interior și au descoperit cel mai frumos cânt.
Acum văd, acum ascultă și sunt auziți.
Chiar dacă cele două palme sunt separate, ele lucrează, individual, la făurirea iubirii în întreaga lume.
Când Ființa se manifestă, este Iubire.
Noi, oamenii, creăm magie!


Sursa foto: 
https://www.dailyevolver.com/2017/12/deepening-christmas-a-conversation-with-father-john-forman/ 

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 12/2020.

luni, 30 noiembrie 2020

CUVINTELE PE CARE VREAU SĂ LE AUD

 

Luna mea preferată. Luna mea...
Fără să fac nimic special, mă simt altfel. Lumea mea arată altfel. Totul devine altfel, pentru că aceasta este, pur și simplu, luna mea...
Prin aceiași ochi, și luna de pe cer arată altfel, mai rece și mai frumoasă, atât de perfectă și atât de departe, de neatins! 
Ciudat sentiment, nu-i așa?
Cu siguranță nu îți este străin. Cel puțin o dată în viață, sufletul tău a zărit ceva considerat a fi perfect sau aproape perfect, situat însă prea departe, prea de neatins. Simți cum mâinile îți tremură numai la gândul unei simple atingeri?
În realitate, îmi tremură ușor tot corpul, întrucât se face din ce în ce mai rece, iar eu încă visez la soare.
Noiembrie. O privesc pe doamna care îmi atinge umerii și îmi zâmbește ștrengărește din oglinda care-mi reflectă chipul.
Încă un an! îmi spune. A mai trecut încă unul, confirm și eu. Iar viața devine partenera perfectă pentru mine - din ce în ce mai serioasă, mai matură, mai asumată. Mă determină să gandesc, să meditez, să analizez. Mă pune față în față cu propriile vise, să trag singură concluziile. Apoi îmi arată altele, după care îmi prezintă numeroase alte posibilități.
Liberul arbitru, concluzionez. Și multe imagini și secvențe mi se perindă prin suflet, stând așa, cu ochii închiși.
Ce îți dorești? Mă întreabă el.
O simplă întrebare! îmi spun. Oh, dar ce întrebare simplă! Și atât de multe variante de răspuns, atât de multe posibilități! Cam complicat, totuși.
Ei, dar dacă ar fi să aleg rapid ceva - ceva ce nu ține exclusiv de mine, aș spune că ... Aș vrea să aud acele cuvinte...
Și sufletul meu începe să aplaude atât de tare, încât corpul îmi este cuprins de fiori, fluturi, emoții, iar mintea îmi e blocată de a da orice altă comandă în afară de aceea de a lăsa sufletul să simtă…
Cuvintele acelea  reflectă doar adevărul care zace în noi, sunt cuvinte care transmit ceea ce purtăm în noi. Cuvintele acelea înseamnă sinceritate, înseamnă iubirea de care este capabil un om măreț - supraomul. Cuvintele acelea sunt o privire plină de tot ceea ce buzele nu rostesc, de multe ori. Cuvintele acelea sunt oda inimii pe care nu m-aș sătura niciodată să o ascult - atunci când timpul se dilată și înghite tot ceea ce am fost, ceea ce sunt și ceea ce se presupune că voi fi. 
Cuvintele acelea sunt ciocnirile dintre doi titani: realitatea, pe de o parte, cu propriile dorințe, pe de altă parte –  senzație similară cu aceea de parcă nu ne-am întalnit de câteva vieți, însă palma ta o simt într-a mea, de parcă ar fi fost ieri ultima plimbare prin frunzele arămii, de toamnă târzie.

Dimensiunea temporală în care ne aflăm ne reamintește, pe zi ce trece, tot mai mult, despre cât este de importantă calitatea timpului nostru și a clipelor care zboară, doar gândindu-ne la ele.
Poate că au trecut niște ani despre care n-am înțeles mai nimic până acum; poate că au fost cei mai minunați ani de până acum; poate că am trecut prin ei fără să iubim cu adevărat, fără să trăim, fără să facem ceea ce ne-am dorit cu adevărat.
Poate că am avut cea mai magică copilărie existentă, sau poate că tocmai acea perioadă a fost lipsită de iubire...
Cum oare, să învățăm să îmbrățișam, dacă niciodată nu am simțit două brațe iubitoare de jur-împrejurul nostru, care să ne atingă spatele, umerii, părul, până ni se reglează respirația sacadată de la atâta plâns?
Cum, oare, să ne bucurăm de magie, dacă ea nu este palpabilă, daca ea nu se arată nici după atâția ani, nici după atâta timp...? Ce gust are? Ce formă are? De ce nu vine?
Aprofundez cuvantul „magie”; îmi imaginez partea în care ochii tai mă privesc și astfel îmi spun poezia toamnei - un amestec plin de beatitudine, de profunzime, de apăsare, de taină amestecată cu o deosebită înțelepciune.
Dacă m-aș apropia, ți-aș simți inima, cu toată vâltoarea din adâncul ei, cu toată aroma ploii, a pământului umed, a soarelui care încă încearcă să îl încălzească, aroma dimineților reci și a nopților adânci...

Și totuși...
De multe ori, cuvintele pe care vreau să le aud sunt acelea pe care mulți nu le spun, din varii motive - pentru că nu le cunosc, pentru că nu vor să le spună, pentru că nu se simt pregătiți, pentru că nu pot, sau pentru că încă nu a sosit timpul lor.
Cuvintele pe care vreau să le aud sunt acelea care, de fapt, nici nu trebuie rostite: inima mea le aude direct din sursă, atunci când tu taci, iar inima ta le cântă.
Doar că zarva dintre cele două apasă.

Noiembrie.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 11/2020


miercuri, 21 octombrie 2020

INIMI TIMPURII, FRUNZE RUGINII

 

Când noaptea se ridică și zorii zilei se ivesc,
Clipesc încet, încercând să cuprind
Cât mai mult din razele de soare
Ce se joacă vesele, printre frunzele arămii
Și prin al meu suflet, dând năvale,
După un somn adânc,
ce m-a purtat la limita de hotare,
Lăsând în urma sa o cupă goală de vin,
Din care s-a servit licoarea mistică,
cu gust de pelin.
 
O vreme, sufletu-mi aleargă vesel
Prin frunzele scăldate-n auriu,
Iar apoi face saltul în lumea nevazută,
Prin care mă plimb desculță, hoinară în timp,
Și devin una cu pământul,
Când prin tălpi îmi scaldă trupul
Cu a sa binecuvântare.
Mă opresc să o respir și să o cuprind între palme:
E nemărginită și miroase a sare.
 
Razele mi-au devenit podoabe ce-mi îmbracă trupul,
Soarele de foc, ca în apus, îmi sărută chipul, iar
Acel cer, de acea culoare, îmi va dăinui mereu în suflet,
purtându-l cu grijă, învelit în iubire,
Ca pe o comoară, ascunsă-n adâncuri,
De buze pecetluită,
Până în cele mai vechi timpuri…
 
Schițez un poem închinat naturii,
Cu degetele apăsând tot mai adânc în solul fertil,
Simțindu-i răcoarea și mirosul de trecut,
amestecat cu tine și cu mine,
Un veritabil elixir
Și o vagă dulce amintire,
Precum un zâmbet pierdut și abia regăsit,
În contururile nopții ce va să vină
Ce-mi va opri genele să se unească,
Rămânând cu ochii grei de nedormire.
 
Mi-a fost dor să mă trezesc în zori de zi,
Iar steaua mea să mă vegheze din înaltul cerului,
Să m-aștepte să ies și doar să o privesc;
Da, mi-a fost atât de dor să-i spun lunii: bună dimineața,
Când soarele se asunde de iubirea ei rece, amețitoare;
Atât de naiv, atât de copil!
 
A venit toamna! îmi spun.
Desigur, m-a ajuns din urmă,
Iar acum mă cuprinde în brațe și nu mă mai lasă,
Mă strânge puternic, până amorțesc
Și scot din mine cuvinte, gânduri, versuri,
Pe care le pictez pe pânza țesută de ea,
Ce dăinuie întru eternitate.
 
Suflarea-mi e odă cântată
într-o limbă străină de auzul eului tău;
Ferice de cel ce-și lasă inima să-i vorbească
Măcar pe timp de noapte, când mintea tace
Și simțirile-i se trezesc din adânca adormire,
Pe care sunt pedepsite să o îmbrățișeze.
Tu nu pricepi.
 
Precum diminețile reci și dupa-amiezele arzătoare,
Suntem plini de reproșuri în zi - ce mare nebunie!
Iar noaptea ne surprinde iubindu-ne-n taină.
Nehotărâte ființe, așa, ca toamna:
nu știm pe care să lăsăm - soarele sau luna -
Să ne domine sufletul și simțirile.
 
Mintea mă doare. Gândurile mi se zbat
Între taină și visare, dulce si amar;
Privesc cum în urma pașilor tai,
se ridică tornada,
Cu un amalgam de nopți albe,
Întrebări rămase fără răspuns,
Pentru că nu le cauți în locul potrivit.
Mă simt viu, îți spui. Și știu că ești aici!
 
Nu te aud.
O frunză stă suspendată de o creangă,
Neștiind de' să cadă într-ale mele degete,
sau să-ncerce să ajungă ceva mai departe.
Într-a ei plutire, nehotărată, de altfel,
Mă atinge, ca o fină mângâiere,
apoi se-ndreaptă spre pământ,
Urmându-și chemarea, să-și ofere alinarea.
Te-aș așeza în palmele mele...
 
A venit toamna.
Pe sub frunzele ruginii,
Acunse de lumea-ntreagă,
În liniște să trăiască, una pentru alta,
Două inimi plăpânde bat cu putere,
Îmbrățișate fiind.
Da, a venit toamna...
Iar ele, inimile toate,
Sunt pe atât de vechi, pe atât de timpurii!


Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 10/2020

vineri, 16 octombrie 2020

ASCULTĂ-MĂ

 

... Când simți că nu te mai regăsești în lumea de acum, că oamenii parcă nu mai sunt oameni, când ai senzația că nu ești privit, ascultat și că umpli un simplu gol, în locul căruia putea fi oricare alt pion cu aceeași formă ca tine, ascultă-mă!
Când zilele zboară, nopțile nu mai au puterea să îți odihnească trupul, când rutina îți încovoaie șira spinării și te îndeamnă să nu te mai privești în oglindă, cu spatele drept, când nu mai ai puterea să îți ridici ochii din pământ, ascultă-mă!
Când te simți neîmplinit, de parcă prea puține trăiri mai sunt în măsură să te facă să zâmbești, pentru că prea puține persoane sunt acelea cu care merită să îți împărți bucuria, pentru că te-au lăsat singur, pentru că esti singur, pentru că ai ajuns singur... Ascultă-mă!
Viața pe care o trăiești este o minunată iluzie. Este ca o buclă care se desprinde din eternitate, în care ființezi pentru a juca unul din rolurile supreme pe care le interpretezi cu voia ta.
Fiecare zi este o binecuvântare. Dimineața, mulțumeste-i Lui, mulțumește-ți ție, pentru șansa de a fi ceea ce ești, de a te manifesta, de a păși mărunt spre ceea ce urmează să dobândești, cu multă înțelepciune.
Când tăcerea te apasă, când liniștea devine prea grea, când ochii ți-au secat de lacrimi sau când ai vrea să te eliberezi, însă nu știi să plângi, sau să-ți strigi durerea, vorbește-mi, comunică cu mine.

Nu suntem separați. Tu nu ești singur, iar eu nu sunt departe de tine.
Suntem împreună, pentru tine, pentru noi, pentru ceea ce am ales să fim.
Am fost ecoul tău și înainte. Acum fac parte din iluzia ta și te voi urma și dincolo de ea, pretutindeni, oriunde vei alege să mergi.
Sunt eu, vocea ta, pe care, de prea multe ori, nu o auzi pentru că asculți de alte voci, care nu îți aparțin, care nu te cunosc și care au pentru tine doar vorbe goale.

A venit timpul nostru. Am multe să îți spun. Eu știu cum să te îndrum. Ești prea mult pentru cei ce se mulțumesc cu atât de puțin. Îți voi arăta drumul spre cei ce te așteaptă să îi completezi. 

Ascultă-mă...

Sursa foto: http://www.cunoastelumea.ro/totul-este-vibratie-puterea-modelatoare-a-sunetului-intr-un-experiment-impresionant-video/ 

miercuri, 16 septembrie 2020

TANGOUL ȘI VREMURILE


Încă din fragedă pruncie, suntem îndemnați să ne stabilim obiective, țeluri, să știm, din timp, ce vrem să devenim - oameni cu carte, cu avere, cu poziție socială și cu un viitor armonios, desigur...
Cum multe se vor și nu chiar toate se săvârșesc, sunt și nu sunt de acord cu aceste planificări. Și asta în pofida faptului că și eu sunt, la rându-mi, o tipicară…
Ei bine, nu doar o dată, viața mi-a mai dat și câte un brânci, pentru a-mi zgudui planurile din temelii și pentru a mă obliga să mă reorganizez în timp util, atât fizic, cât și sentimental.
Și iată că se poate!
Acum, că lianele și-au mai slăbit strânsoarea, pot confirma că nimic nu pică nechemat în destinul omului și că tot ceea ce se întâmplă și tot ceea ce simțim are, undeva, un scop și o explicație logică (dacă nu pentru logica minții, atunci este, cu siguranță, pentru logica sufletului).
Diferența majoră dintre un om și un robot este că primul are un suflet; și de aici, urmează restul diferențelor, care sunt cât se poate de clare. Nu voi lăuda creierul omului, pentru că și robotul ține bine pasul, cu tot cu ansamblul de piese, cabluri și baterii după el, ori ce o mai conține. Aici mă axez pe ceea ce adăpostește omul și pe ceea ce e mai presus de el, iar acel „ceva” îl ridică la rangul de ființă supremă. Iar ființa supremă nu poate fi programată după placul altcuiva.
Nu contest părțile benefice ale unei gândiri în avans, deci să ne proiectăm ființa și acțiunile într-un viitor apropiat, să avem dorințe; dar nu trebuie să facem din asta o obișnuință, pentru că riscăm să nu știm cum să ne comportăm dacă neprevăzutul ne ia prin surprindere, așa cum se întâmplă adesea.
Este mai sănătos să ne încredințăm fiecare zi Binelui, în voia Sa, și să facem tot ceea ce ține de noi să fim onești și să oferim ceea ce avem mai bun în noi. Trăim vremuri noi: boli noi, noi spălări pe creier, informații spuse doar pe jumătate și restul (re)interpretate. Oamenii cred și nu mai cred, iar cei ce cred nu mai știu nici ei în ce cred, de fapt și în ce să se încreadă.
Cu credința, tot înainte, aș spune. Crezi în ce vrei, dar crede în ceva! În primul rând, în tine. Apoi că totul va fi bine și fă tot ceea ce ține de tine pentru acel bine. Când binele tău îl întâlnește pe al meu, devine un bine mai mare. Când acest bine mai mare întâlnește un alt bine, crește. Și tot așa, încetul cu încetul și cu răbdare, efectul de robotizare va fi înlăturat, lăsând loc umanității, să iasă din nou, la suprafață.
Unde și când ne-am pierdut, încă nu îmi este foarte clar. Dar cert este că drumurile separate pe care le urmăm nu duc către unul comun, atâta timp cât interesul superior colectiv este anihilat de interesele individuale de energie joasă.
Domeniul cel mai sensibil în care suntem loviți cu nonșalanță este educația. Unii nu au acces la ea, din motive independente de ei, dar dependente de alții; iar alții fug de ea, mâncând pământul, din motive numai de ei știute.
De născut, cred că m-am nascut bine în anul revoluției; revolta vis-à-vis de ceea ce mă înconjoară privește timpurile de acum, parcă anormale, din anumite/multe puncte de vedere.
Desigur, depinde din ce unghi alegi să privești anormalitatea. Pentru mine, cel puțin, incultura și superficialitatea sunt, realmente, anormalități. De ce le-ai admira și de ce ai încuraja așa ceva?!
 
Oricum ai lua-o, bezna inculturii trebuie să fie cruntă. Și de aici, din educație, din cauza diferențelor ivite între principiile oamenilor, lumea se împarte în două, cu Groapa Marianelor între ele.
Mi-am spus gândurile mării. Cu ochii larg deschiși, întinsă pe șezlong, privind-o, cugetam la faptul că am tot ceea ce îmi doresc: sunt înconjurată de oameni prețioși, pe care îi țin aproape de suflet. Pe acei oameni îi iubesc, îi țin aproape, mă încred în ei și îmi face plăcere să îmi petrec timpul cu ei.
Restul, sunt doar alții, de care chiar dacă îmi pasă, nu îi percep ca parte din mine.
Admit că suntem un tot, o unitate, că energiile noastre se întâlnesc într-o zonă inaccesibilă ochiului uman, devenind acea uniune despre care vorbim mulți și prea puțini credem; dar la fel de adevărat este și faptul că, vremurile acestea accelerate, parcă turbate, pe care le trăim, nu fac altceva decât să realizeze o departajare între cei ce țin pasul cu ele, și cei care rămân, acolo unde sunt, în timp ce alții se înalță cu mult deasupra lor. Pare a fi o contradicție, dar nu e.
Există o uniune a sufletelor, însă aici umbrim Pământul ca oameni. Iar omul, din păcate, cu toate că este o ființă supremă, este departe de a fi un suflet pur, adică de a permite propriului suflet să se manifeste în starea lui primordială.
De aici și diferențele majore între ceea ce suntem și ceea ce am vrut să fim.
Este deranjant să vezi prăpastia. Te doare, ai vrea să scuturi din cap și să privești în altă parte, dar când deschizi ochii, ea e tot acolo. Te doare, îți e și milă, ai vrea să ajuți și te simti neputincios, te enervezi, apoi intri în faza de martor detașat și îți dai seama că fiecare este în treaba lui în lumea aceasta mare.
Cândva, sufletul se va întoarce într-un anumit loc, într-o anumită dimensiune, pe care o numim adesea spațiul fără timp, și va reîntregi unitatea care l-a așteptat să se întoarcă.
Până atunci, Timpurile se iau la trântă, iar eu dansez tango cu sufletul. El ține între dinți un trandafir de un roșu aprins, iar eu îl fixez cu privirea. Nu am nici o temere și nici un regret atunci când îl privesc direct în ochi.
Îi simt mâna cum alunecă lin pe spatele meu gol și respiratia rece în dreptul gâtului. Mă lasă ușor pe spate, arunc o privire în Univers, mă trec fiori pe șira spinării, apoi, printr-o arcuire rapidă, revin la poziția inițială, fixându-l cu privirea, zâmbindu-i, menținând ritmul...

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 9/2020

joi, 10 septembrie 2020

CA UN SCURTMETRAJ

 

A fost odată...
Sub același cer s-au scris multe povești, unele transmise, mai departe, prin cuvinte rostite sau prin șoapte de-ale inimilor neobosite.
Trăim povești care devin istoria fiecăruia dintre noi. Dar adăposim multe, prea multe capitole pe care, uneori, alegem să le păstrăm doar în noi, pentru a nu-și pierde misterul.
Sunt lecțiile noastre, pățaniile noastre, iubirile noastre, lipsurile, trădările, golurile, sentimente neîmpărtășite și experiențe menite să ne ridice deasupra nivelului pe care admitem că ar fi cel mai de sus, atins de omul de rând.
Evoluția
Nu există om de rând, deși folosim des aceste cuvinte. E o exprimare prea dură și parcă nu o merităm. Să spunem că există suflete, mai mult sau mai puțin evoluate, mai mult sau mai puțin iubite pe acest pământ, fiecare dintre ele alegându-și destinul înainte de a-și deschide ochii în această lume.
Și este, cu adevărat magic, când ochii reușesc să se deschidă, să pătrundă în adâncul eternității și să iubească într-atât încât ființa să nu mai poată fi oprită de absolut nici o barieră.
Contopirea
Te-ai așteptat dincolo de lumi și, când te-ai regăsit, mare ți-a fost mirarea să constați că ești unul și același.
Nu e ca și cum te-ai privi în oglindă; ci după acel moment propriu-zis, atingi portalul-oglindă și pătrunzi, cu încredere, dincolo de el.
Vei găsi o ușă, pe care o deschizi și pătrunzi cu încredere într-o cameră în care miroase a tine, bebelușul, a tine, copilul, a tine, adolescentul, mai apoi adultul...
Bine ai venit!
În fața ta, sub fereastra minunată, încadrată de draperii grele, prăfuite, este o masă splendidă, învechită și ea, de atâta așteptare.
În mijlocul ei găsești o carte groasă, cu pagini îngălbenite, o carte care miroase duios, a praf și a amintire...
Apropie-te, privește-o, atinge-i paginile numeroase, scrise cu litere de mână, pline de sentimente și citește-o.
E povestea ta, sunt cuvintele sufletului tău.
Ai răbdare cu ea, înțelege-o și prețuiește-o.
În loc de final...
Din când în când, deschide fereastra și privește cerul; el este unul singur, iar noi, cei ce îl privim, suntem mulți și i-am spus atât de multe! Îl privești și tu, îl privesc și eu...
De aceea știe de câtă magie este capabilă ființa care a descoperit iubirea. 

miercuri, 12 august 2020

ÎNGERUL


Închid ochii și-ncep a mă ruga Lui -
Să-mi binecuvânteze viața și tot ce cuprinde ea,
Să-mi țină sentimentele pe care inima mea obișnuiește a le purta,
Și să m-ajute să rămân așa cum sunt, întoarsă spre El,
Iubind atât la suprafață, cât și-n adâncul sufletului meu.

Cad în visare cu ruga pe buze și știu că-n zori voi îngâna în mine,
Că am adormit din nou la rugăciune și că n-a fost bine,
Să nu-mi duc la bun sfârșit cuvintele
de mulțumire și de dorință;
Însă nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva mi-ar trebui
mai mult de o noapte,
Să-mi înșir Lui ideile mele, toate;
Sau le cunoaște El, deja, poate?

Somnul îmi e adânc, visul necunoscut,
uitat până în zori de zi;
Îmi amintesc doar frânturi din varii povești,
care-mi rămân enigme,
Apoi realizez că, de fapt, încă sunt în neant  suspendată,
Căci nu sunt încă în viața din acel acum cu care sunt obișnuită.

Continui, deci, să tac și să ascult,
Să mă umplu de susurul apei reci ce-mi spală gândurile,
De pietrele din râu ce-mi mângâie tălpile,
De păsările din văzduh ce-mi cântă iubirea,
De mireasma ierbii, ce îmi umple pieptul de viață...
Fericirea!

Departe de mine, dar suficient cât să-i zăresc,
Câțiva îngeri își împart poveștile-ntr-o matcă;
Prin priviri și atingeri își expun câte o viață întreagă
De alegeri, posibilități, sentimente culese și oameni.
Minune! îmi spun.
Degetele mele de-ar fi să-i atingă,
ar pătrunde prin vidul vieții ce ne desparte,
Dar care nu mai există atunci când iubirea
preia cârma sufletului, aducând totul aici, mai aproape.
Cândva, undeva, mirajul se-ntrerupe,
Și aducem cu noi doar o mică parte din energia
Care licare în noi, sugrumată-n adâncuri
De atâtea refuzuri servite necontenit inimilor noastre.

Cumva chinuită încep să revin și să mă trezesc din vise;
Mă doare corpul, amorțit, în care-mi sălășluieste sufletul
atât de dornic și de viu,
Cu gândul încă la matca de îngeri albi, plini de lumină;

Iar tavanul alb. Mintea-mi lucrează necontenit,
Îmi mișc, în aer, degetele mâinilor și-mi privesc venele prin piele
Prin care-mi curge sângele, pompat de inima vie,
Și pieptul îmi e înviorat prin respirație.
Văzul îmi e adânc, ochii-mi ascund multe povețe,
Aud, simt, mă mișc...
Suntem minuni! îmi spun.
Zâmbesc și tot mai des clipesc.

Degetele-mi ating alte degete, mai mici și mai moi,
firave și inocente;
Îmi întorc creștetul spre partea ce mă cheamă prin vis,
când eu sunt trează,
Și privirea mi se oprește pe un înger în viață,
trimis ca răspuns rugilor mele din celelalte vieți,
Un înger ce respiră - cald, liniștit, pe umărul meu,
Și care tresare, visând și el ceva, prinzându-mă de mână -
Suntem împreună.

Mă-ntorc spre el și-l iau în brațe,
aducându-l complet la pieptul meu,
Pentru ca atunci când va deschide ochii săi albaștri,
plini cu lumină adusă din lumea de basm, a noastră matcă,
Să-mi vadă, mai întâi de toate,
inima plină cu iubire - nelimitată.

Alături de el, visul este, cu adevărat, nesfârșit,
Și-atunci nu greșesc când spun că, trează fiind,
trăiesc visul din vis,
De a fi mereu alături de el, în tărâmul feeric, infinit.
Imposibil de descris.

Cândva, îi spuneam perfecțiunea mea,
Însă azi știu că el este stăpânul propriei perfecțiuni;
El este îngerul, dar eu prind aripi
care mă poartă mereu întru iubire,
Când mă privește în ochi și-mi spune simplu – „mamă”,
Cu un zâmbet-curcubeu pe chip,
Ce viața-mi luminează.

În rugile mele i se contura mereu numele
Și chiar de adormeam, buzele mele continuau să i-l murmure;
Cu ceva timp în urmă, el era unul din îngerii zăriți în noapte,
Iar azi e mai viu ca oricând, în lumea aceasta,
Binecuvântat fiind, într-ale mele brațe.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2020

marți, 21 iulie 2020

ANTIDOT

O ai în sânge, îți pulsează prin vene,
Îți ia mințile și te lasă îmbrăcat doar cu propriul suflet...

Pe când el, se ia la trânte cu armura ta, căci bate cu atâta putere și te zgâlțâie, încât îți pierzi echilibrul acela de care erai atât de sigur, până acum ceva timp. Te împinge din spate, te izbește din față și te oprește. Practic, te obligă să rămâi: e alegerea ta dacă bați pasul pe loc, sau chiar te oprești și încerci să pricepi ce e cu tine și încotro te îndrepți, în acest mod haotic.
Nu are rost să îi opui rezistență sau să încerci să îl fentezi, încercând să faci vreun pas în lateral, pentru că nu scapi; eventual, te minți de unul singur.
Realizezi, aproape șocat, că vâltoarea lui este la unison cu bătăile inimii tale. În fond, ea, inima ta, este cea care-i trasează notele pe portativ, iar acele note prind viață prin glasul lui, al vântului.
Căci da, vântul este cel care te pocnește în moalele capului, când te închizi în tine și uiți de tot ceea ce te înconjoară. Apoi pătrunde în interiorul tau și începe să îți șuiere, în ecou, propriile cuvinte, propriile sentimente și toate planurile pe care le aveai și pe care le-ai curmat fără nici un regret, la acea vreme. Doare rău. Doare foarte tare... Și? Ce faci, mai departe?
Spui că a fost o mare greșeală. O greșeală nebunească, chiar. Dar fiecare greșeală pe care o săvârșim, are un anumit rol - neînțeles, pe moment, dar care capătă un sens, ceva mai târziu.
Nu toate greșelile sunt, de fapt, greșeli. Doar creierul nostru limitat le cataloghează astfel, pentru că acele acțiuni sau rezultate au fost, în acel timp, în dezacord cu armonia noastră, având un efect devastator. Exact așa, ca urmările unei greșeli; iar acel ceva nou, a devenit o mare pată neagră în tabloul celorlalte acțiuni și fapte identificate/pricepute.
Cât despre târziul de care aminteam, el poate fi un interval de timp extrem de dureros, cu rol purificator. Ajuns în fața lui, ai două variante: să te complaci în ceea ce ești, sau să renaști, dându-ți o altă/nouă șansă.
Dacă alegi varianta a doua, atunci știi, de la bun început, că nu e deloc ușoară.
Acest proces poate dura o clipită sau se poate întinde de-a lungul multor nopți nedormite, care par a fi eterne; apoi nopțile sunt urmate de zile trăite doar ca printr-un vis, în care nici nu știi ce visezi, de fapt și care este rolul tău.
Unii îl numesc râs isteric, alții îi spun plâns de neoprit sau depresie. S-ar putea ca pentru unii dintre noi să coincidă cu o cădere zdravănă, urmată de o perioadă de reconstrucție a omului din noi. Dar până acolo, înghiți otrava, dulce – la început, așa o simți pe limbă, dar care, odată pătrunsă în tine, arde tot ce prinde în cale: visuri, inimă, sânge, plămâni, somn și liniște.
Și mai ciudat este faptul că s-ar putea ca otrava din viața aceasta să fie exact salvarea din cea viitoare sau chiar călăul ei. Cine să îți spună dacă merită să o guști ori ba? Cine să te încurajeze sau să te oprească? Cine ar fi acel cineva să intervină în destinul tău?
Îți asumi riscul, care poate fi, într-adevăr, una din cele mai mari nebunii ale propriei existențe, la sfârșitul căreia vinul din paharul pe care îl închini în cinstea a tot ce a fost, poate fi dulce sau amar.
Astfel, într-un mod perfect conștient și asumat, pătrunzi în ea, în vremea regretelor și a priceperii; a cunoașterii și a autoevaluarii; a înțelegerii de sine și a regăsirii. Regretele nu rămân regrete, ci devin sensuri pe care le descoperi și le accepți într-un mod sincer și detașat.
Te aduni. Îți chemi celulele împrăștiate, de prin toate locurile pe unde le-ai lăsat, sau din acele locuri în care au fost smulse sau ciugulite din tine.
Îți reconstruiești inima, până mai ieri descompusă. Sufletul tău este pregătit să o reabiliteze, pe răspunderea lui. Totul în jurul tău capătă un alt tip de frumusețe, alte nuanțe, alte forme. Iubirea este balsam pentru trupul și sufletul tău.
După un timp, vântul se mai domolește și își transformă șuieratul într-o preiubită baladă, cu note calde, care te liniștește complet și îți dă încredere în tine.
Îți îndrepți umerii, respiri adânc, cât poți tu de adânc și de profund și începi să scoți din tine tot ce ai de scos – urlete, cuvinte, sentimente, amintiri, umbre, neîmpliniri, visuri, șoapte – până când simți că ești golit, apoi gol și pregătit să primești în tine doar ceea ce merită un suflet minunat ca al tău.
Tu nu ești o umbră, ci strălucești în soare, atât de multă iubire ai în tine!
E un sentiment ciudat de a fi complet, dar care încă mai poate primi.
Știi... Poate că ceea ce azi numești eșec este exact antidotul de care viața ta are nevoie pentru a-și regenera aripile. Când vei bate din ele, mai puternice ca oricând, te vei simți împlinit și vindecat de tot ceea ce ai fost și mai pregătit pentru orice eventuală cădere. Aceasta din urmă va deveni doar o plăcută senzație de gol în stomac și nod în gât (pură adrenalină, așadar), pentru că, oricât de adânc ar fi hăul, cu aripile tale puternice te vei ridica, mai falnic ca oricând, în pofida a tot ce a fost, sau ce n-a fost, deși ar fi putut fi.

... Apoi te cuprinde în brațele sale
Și când simți că nu mai poți, că doare prea tare,
Te sărută dulce, dulce pe frunte,
Cu buzele-i reci, întru adormire.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2020.

sâmbătă, 11 iulie 2020

REPLICA DIN MINE. VORBIND CU TELEVIZORUL

Este o provocare să scriu acest articol și să scot din mine tot ceea ce am adunat de vreo patru luni încoace.
De ce spun că este o provocare - pentru că am încercat să nu acord o prea mare importanță modului subiectiv în care mă afectează totul, în ideea că, în timp, pentru toți, va fi mai bine și atunci merită să tac și să mă supun. Pentru binele poporului i se zicea cândva.
Doar că toate au o limită.
Și în ultima vreme mi se pare că asist la un teatru de păpuși slab regizat, în care păpușoii principali si-au uitat complet rolurile, iar cei secundari sunt niște simple marionete neputincioase, care nu pot salva opera în sine, pentru că nu au tupeu să spună ei replicile pe care le-au învățat cu timpul, la repetiții. Pentru că nu au curaj, sau pentru că așa au fost "dresate", să tacă și să îi lase pe "cei principali" să vorbească, că știu ei ce spun, deși sunt jalnici în interpretare.
Iar în tot timpul acesta, undeva, din umbră, păpușarii, cei ce dirijează tot, zâmbesc perfid... Știu ei ce știu. Nu degeaba sunt păpușari, și nu păpuși. Doar că unele păpuși mai au și creier. Ghinion.

Oare unde bat? Păi la marele subiect al vremurilor noastre. Ba ne închid, ba ne dau drumul pe stradă, ba ne pun botniță, care la început era inutilă, apoi a devenit cea mai cea.
Unii dintre noi au rămas fără locuri de muncă, fără micile afaceri, în timp ce cei mari au făcut bani faini pe spatele nostru, că doar ce mai conteaza darea și luarea de mită de la nivel înalt, când printre noi se plimbă COVID-ul?
Uităm de drepturi, obligații, morală, războaiele din trecut (pentru ce cauze au murit eroii?), școala nu mai contează, la ce bun să știi să scrii și să citești; stăm în casă, ne distanțăm social de familie și de prieteni, devenim obezi și urmărim numărul de cazuri la televizor!

Ca o turmă de oi ascultătoare, ne-am supus la ceea ce au "propovăduit" prin televizoare și am dansat exact așa după cum au cântat ei. Doar că pașii tot în spate ne duc.
Au închis școlile, gradinițele și celelalte instituții de stat.
Pentru ce atâta școală? Avem nevoie de cultură? La ce-i foloseste inteligența unei banale oi?

În loc să caute soluții, ca doar de aceea sunt capete încoronate și de aceea și-au asumat cele mai înalte funcții în țara asta, care e scopul lor?
Să dea atac la tot ceea ce ne-a mai ramas: CULTURA (EDUCAȚIA) și LIBERTATEA.
Da, libertatea aceea pentru care multi si-au dat sufletul în anul 1989, când eu m-am născut.
Datorită lor, celor care au luptat pentru libertate, m-am născut liberă.
Și ce fac mai marii după 30 de ani? Ce sunt ei în stare să facă, după trei decenii, în fața unui virus? Să arunce totul în carca noastră, a muritorilor de rând, că cică de noi depinde totul: să purtăm mască, să ne spălăm pe mâini și să ne distantam social. Să stăm acasa. Sau la minim 2 metri unii de altii. Dar de ce sa nu ne închidem într-o bulă, și să respirăm cu porția?

Pe bune? Asta e tot ceea ce sunteți în stare să faceți după 30 de ani?
Pentru ce ocupați funcții publice înalte? Căutați soluții pentru ca noi, cei de sub voi, să putem trăi normal și să ne ducem, în continuare, copiii, în școli și grădinițe de stat, chiar și când există COVID-ul. Deja e printre noi de atâta timp, iar voi încă mai susțineți că numai de noi depinde totul? Dar voi cam ce faceți, între timp? ... Nu vreau să deschid subiectul fondurilor nerambursabile, al sprijinului de la U.E. și etc. Dumnezeu e sus și le vede pe toate.

Atâta tot că mai marii sunt plătiți să găseasca soluții ca viata să meargă înainte și cu COVID-UL printre noi, asa cum a mers treaba si cu virusul gripal și multe altele.
Faza e că adulții TREBUIE să meargă la lucru, copiii la școală; noi, ca familie sau cu prietenii, vrem sa mergem in concedii normale, să luam masa la restaurante; să se facă căsătorii cu câți invitați vor mirii, să se facă botezuri, cu oameni în biserică și la restaurant; să se țină slujbe în biserică și preotul să se roage nestingherit cu enoriașii.
E greșit să ne dorim normalitate?!

Stiu, vă convine să ne îndepărtăm de Dumnezeu, apoi unii de alții (să ne distanțăm social), să devenim o turmă de oi, niște marionete lipsite de cultură. Fără o educație la bază (așa cum se va întâmpla cu copiii noștri, dacă tot o țineți langa cu școala online - care e un fel de frecție la picior de lemn), probabil că asta vom deveni. Niște sălbatici, care nu mai știu ce înseamnă reuniunile mari și frumoase de familie, sau ieșirile cu prietenii la club/terasă/restaurant/unde avem chef pe banii noștri, munciți, de altfel, și nu dormiți.

O vreme, am fost dispusă ca, după ce veneam de la servici, obosită, să mai fac și activități cu copilul, pentru că doamnele educatoare își dădeau tot interesul să ne trimită activități pe care să le facem acasă cu copiii. Dintre ele, alegeam ce era mai ușor, pentru că nu mai aveam energia necesară să le fac pe toate cu Dominic, deși sigur i-ar fi plăcut.
Însă eram obosită, și mai bine îl țineam, de multe ori, doar în brațe, fără sa fac altceva, și îi mulțumeam lui Dumnezeu că suntem sănătoși.

Părinții nu țin locul educatorilor/învățătorilor/profesorilor!
Iar capetele încoronate știu asta, că noi, acasă, nu putem oferi educația necesară copiilor noștri. Pe asta mizează. Să ajungă mai ușor de prostit, de modelat, cam așa, ca plastilina.
Nu ma înțelegeți greșit. Știu că există acest virus printre noi. Dar după atâta timp, încerc să pricep cu mintea asta, pe care o am (care îmi dictează să port mască și să mă spal pe mâini, cu apă, sapun, apoi cu spirt) de ce nu se tratează cauza, ci doar efectul?

Rolul capetelor încoronate nu e de a îndobitoci populația și de a o obliga să se întoarcă cu 30 de ani în urmă.
Pentru că ceea ce s-a întâmplat atunci, înseamnă că fost degeaba.
Căutați soluții pentru ca noi să trăim bine, așa cum ne-ați promis.
Știu, pe atunci nu exista Coviduț printre noi și asta v-a cam dat planurile peste cap, însă v-ați asumat, prin mandate, și neprevăzutul.

Pot tratata și eu efectul, de exemplu, să îl retrag pe Dominic de la grădinița de stat pe care o adoră și căreia îi duce dorul, și să îl înscriu la una privată. Culmea e că grădinițele private îndeplinesc condițiile de distanțare socială.
Deși n-aș vrea să mă ocup doar de efecte, problema e că tratarea cauzei e în mâinile capetelor încoronate. Și la cum se prezintă situația, da, chiar e o problemă.
Ce se întâmplă la sârbi nu mă uimește.
Este tot un efect al netratării cauzei.

P.S. când folosesc sintagma de "capete încoronate", mă refer la cei care ocupă fotolii moi și dețin înalte funcții publice în România.
Nici o aluzie la familia regală. Fie vorba între noi, aș da multe să ne întoarcem la monarhie, dacă tot e să ne întoarcem în trecut. Măcar ne-am întoarce la eleganță, la bun gust, demnitate și... înțelepciune!

Sursa foto: https://pxhere.com/ro/photo/1390929