POVESTEA CELOR DOUĂ PALME

 

Acum ninge liniștit și, contemplând tabloul serii care ne mângâie ochii, ni se umple și sufletul de pace. S-a liniștit și el atunci când ființa noastră a înțeles adevărul pe care l-a căutat atâta timp.
Bucuria a fost atât de mare, încât am început a râde atât de zgomotos, din inimă, încât glasul nostru a răsunat în munți, în mări, prin adâncuri de oceane și în întregul Univers.
A fost odată ca niciodată o poveste deosebită, care s-a transmis prin viu grai, de atâta amar de timp și a fost atât de mult împodobită și răstălmăcită, încât nu mai știm ce este adevărat și ce nu, însă, cum totul este relativ – poate chiar și adevărul – cel mai bine e să interpretăm cu ceea ce avem noi mai pur în noi.
Se zice că, undeva, la capătul lumii, existau un el și o ea, cu ale lor două palme unite strâns, încă de când a fost creată lumea.
Ei erau peste tot împreună, împărțeau tot, până și respirația parcă le era comună. Erau un tot, erau minunați, radiau a fericire supremă. Simțeau că se iubesc și trăiau din plin această beatitudine.
În urma cu vreo 9 secole, însă, si-au propus să experimenteze existența separată, doar pentru o viață - una singură, si-au spus, strângându-și mai tare palmele - urmând să se reunească în următoarea, conform înțelegerii.
Au stabilit că se vor regăsi după două lucruri, căci asa, va fi imposibil să treacă unul pe lângă celălalt: ea îl va privi, căci ochii ei îi vor recunoaște pe ai lui, privindu-i în profunzime; iar el, cu al său auz fin la chemarea ei, îi va recunoaște cântecul sufletului, căci doar el o va auzi.
Astfel, s-au trezit doi străini într-o lume imensă, cu atât de multe posibilități, cu atât de multe energii care se întrepătrund, care se caută, care se completează, care se unesc, o lume cu atât de multe inimi contopite și atât de multe inimi despărțite!
Au cunoscut o nouă lume, în care iubirea era altceva, însemna altceva decât erau ei obișnuiți. Nodul din gât devenea din ce în ce mai mare, mai apăsător și împiedica respirația. Amândoi căutau ceva, dar habar nu aveau ce – era doar o senzație de incomplet.
Atunci când au trecut unul pe lângă altul, nu s-au aflat. Ea nu îl vedea, el nu o auzea.
Așa a trecut prima viață. Apoi au mai trecut încă alte câteva, în care fie nu s-au întâlnit, fie s-au zărit, dar totuși nu s-au aflat, căci el nu o auzea, iar ea nu îl vedea.
Legământul dintre ei devenea tot mai dureros. Palma ei stângă amorțea, palma lui dreaptă ardea.
Sentimentul de incomplet devenea din ce în ce mai sufocant, mai ales atunci când ningea.
Se zice că, pe vremea când erau împreunate, obișnuiau să se ridice în lumina lunii, pentru a observa cum fulgii mari de zăpadă poposesc asupra lor pentru câteva clipite, iar mai apoi se topesc și se preling spre pământ, sub formă de stropi, lacrimi ale îngerilor, cum le numeau ei.
Cât au fost împreună, nu le-a fost niciodată frig. Palmele lor erau atât de unite, încât gerul nu pătrundea între ele, ținându-și una alteia de cald.
În tabloul perfect, cele două palme erau unite perfect, astfel încât dacă erau privite de la o ușoară distanță, creau impresia că este una singură. Poate că așa și era.
De atunci, de mai bine de 9 secole, de când au luat hotărârea supremă, o palmă dreaptă este goală, rece, incompletă, fără a strânge în ea o palmă stângă. Palma lui dreaptă caută fără oprire, în negura timpului, palma ei stângă, pentru a se reuni și a nu se mai despărți vreodată.
Tot de atunci, urechile lui nu aud cântul sufletului ei, iar ea nu-l vede cu adevărat. Astfel, se tot caută unul pe altul, precum doi nebuni hoinari, fără liniște, trecând prin vieți ca fantasmele.
El tot speră că va fi văzut, iar ea, că va fi auzită.
Cică așa se termină povestea.
 
Ei, dar mie, ca o visătoare ce sunt, nu-mi plac poveștile fără un final fericit, sau, cel puțin, unul mulțumitor, așa că mi-am permis să arunc o privire mai în profunzime și am rămas plăcut surpinsă să observ existența recentă a celor doi protagoniști.
Să-i dăm dimensiunii ei temporale un nume și să-i spunem anul 2020.
Într-un capăt al lumii terestre, ea a întins palma stângă și zeci de fulgi de nea au împodobit-o, apoi s-au topit, mâgâind-o.
În celalalt capăt al Universului, el si-a întins palma dreaptă, atingând ecranul în care o vedea pe ea, învârtindu-se ca un înger printre fulgii de nea, privind cu ochii larg deschiși spre cer.
Zâmbeau amândoi. Iubirea ce izvora din ei le-a adus ființele mai aproape și s-a revărsat asupra întregii lumi, binecuvântând-o. Amândoi au înteles ceea ce e, cu adevărat, iubirea, abia atunci când au început să trăiască liber, debarasându-se de condiționarile (auto)impuse, atunci când au renunțat să caute împlinirea în exteriorul lor și s-au regăsit pe sine.
Au înțeles deci, că pactul valabil din fiecare viață este tocmai acela de a o trăi, cu tot ceea ce este în ea și nu alergând după fantasmele trecutului și că iubirea este pretutindeni, liberă de absolut tot ceea credem noi că face parte din ea sau că se referă la ea.
Cei doi au învins limitările, prin faptul că ființa lor le-a absorbit și astfel le-a anihilat.
S-au lăsat cuprinși de iubire și s-au eliberat de existența fizică a celuilalt. Odată ce au gustat din măreția ei, toate celelalte negativități au pierit, pentru că au accesat tocmai acel nivel superior al ei, care nu mai are nevoie de nimic altceva decât de manifestarea lor, ca Ființă.
El și ea și-au deschis ochii și au observat cât de minunat este tot ceea ce îi înconjoară. Și-au ascultat glasul interior și au descoperit cel mai frumos cânt.
Acum văd, acum ascultă și sunt auziți.
Chiar dacă cele două palme sunt separate, ele lucrează, individual, la făurirea iubirii în întreaga lume.
Când Ființa se manifestă, este Iubire.
Noi, oamenii, creăm magie!

Sursa foto: https://www.dailyevolver.com/2017/12/deepening-christmas-a-conversation-with-father-john-forman/ 

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 12/2020.