COPIL CURCUBEU

 

Lui Dominic
 
Adesea, doar tu-mi ești
Năvalnic prin sânge,
Potop în inima secată
Și liniște în mijloc de torent.
 
Mă copleșesc ochii tăi
Mari și luminoși,
Mult prea curioși
Într-o lume, poate, sufocantă
Pentru aripile tale -
Deschise larg, ca două evantaie.
 
Mi-ar plăcea să știi
Că te-am iubit atât de mult
Înainte de a fi și că
Nimic nu mă va opri
Să te caut și să te găsesc
Pentru a-ți oferi inima mea
În fiecare viață,
în oricare dintre vieți.
 
Primii ani i-ai trecut blând
prin brațele mele, neobosite;
N-aș fi crezut că astfel de ani,
Mai prețioși ca orice nestemată,
Vor fi mai alerți, mai grăbiți
Ca secundele măsurate
În timpuri de altă dată…
 
Acum tu ești cel ce-mi caută mâna
Pentru a-mi echilibra pașii
Prin timpurile ce ne înconjoară
Suflul, precum o mantie
Aspră, cum e lanul de secară.
 
Mereu ți-am iubit ochii,
Albaștri și jucăuși,
Iar bătăile inimii tale
Sunt cele mai sublime note muzicale
Pe care urechea mea dreaptă
Așezată deasupra pieptului tău
Le-ar fi putut auzi vreodată;
 
Micul meu prinț, cu zâmbet larg,
Cunoașterea nu are limite;
Te poți pierde în adâncimea ei
Doar ridicând capul și privind în stelele
Ce-ți reflectă conturul propriului suflet.
 
De aceea ți-am spus că ești
Un fiu complet, al lui Dumnezeu,
Un copil ce alină și ce vindecă,
Prin râsul lui, clinchet de clopoței
Copil dulce, copil-curcubeu...
 
08.08.2026 – Sfântul Dominic.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2026

Piesa noastră din această vară este...

De altfel, The Motans sunt un fenomen minunat al timpurilor noastre.

CU VÂNTUL DE MIAZĂZI

 

Se duc clipele ca un sunet
Iar încremenirea nopții
Ademenește la tăcere
Și contemplare adâncă
Departe, în durere.
 
E-n firescul meu
Să plonjez în singurătate
Spre a mă rescrie
Luând cu mine dorurile,
Instrumente de scris
Și eventual o carte,
Furată din vis.
 
Mă abat doar cu un pas
În lateralul drumului de zi,
Sub umbra unui stejar,
În gânduri să-mi adun
Puterea de a fi.
 
Și iată-mă…
În pragul unui real
Complet imaginar
În care mă oglindesc
Naivă, în ochii opaci –
Ca niște oglinzi,
Murdărite de timpul
Zburat prin clipe,
Zburat în zadar.
 
În oglinda mea,
Portal spre alte lumi,
Mă privesc prin chipul lunii
Și-mi văd zâmbetul
Purtat de valurile mării
Spre marginea pământului
Nedefinit.
 
Iar acolo,
Cocoțată pe o stâncă,
Îmbrățișez vântul de miazăzi
Ce mă acompaniază tandru,
Întorcând filele cărții
Pe care n-ai știut a le citi.
 
Nu mai vreau noapte,
Tăcere și contemplare adâncă
În prea multă durere –
Astfel, renunț la prima strofă,
Spre a-i evita sfârșitul.
 
Când se ciocnesc ego-urile
Mătură tot în calea lor
Golind sufletele prea-goale
Și nici atunci nu se opresc;
Învață-mă din nou a fi
Tu, vânt cald, dinspre miazăzi…

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2026

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/morning-dew-morning-mist-3682209/

ATÂT DE PERFECTĂ

 

Îmi simt nările pline de praf 
Și am gust de pelin pe limbă; 
Mă intrigă zorii zilei ce apar 
Atât de greu, 
În noaptea adancă,
De parcă ar aștepta, ca mai întâi,
Să se mai nască o dată lumea. 
 
Îi spun sufletului, printre altele
Că-l las de-acum la întâmplare 
Să-și primească seva din roua dimineții 
Și tăinicia, pentru toate veacurile 
Din adâncul tuturor nopților 
ce ne vor căuta.
 
Eu... voi sta, retrasă privirilor 
Într-un colț al vieții, 
Pe un scaun aflat
lângă draperia groasă
Ce acoperă lumina din spatele scenei
Și voi cugeta la cele deslușite,
Bând cafea, fumând câte o țigară... 
Mai scriind, când și când, 
Despre cele trăite.
 
Le-aș spune zorilor naive
Că lumea nu se va mai naște 
Încă o dată, doar pentru ca ele
să-si faca apariția, timide,
Puțin câte puțin, cu fiecare clipă;
Nu o va face, desigur, pentru că ea
Este atât de perfectă!
Atât de perfectă... 

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2026

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/grass-silhouette-sun-sunrise-1694293/