Un an fără râsul ei colorat.
Prima bunică care s-a întors acasă, fără drept de apel. Hotărâtă și deschisă necunoscutului. De ce? Pentru că avea ceva ce nu au mulți: credință adevărată. Simțea că momentul ei este aproape și, cu toate acestea, a rămas vie până în ultimele clipe — recunoscătoare pentru fiecare vizită, pentru fiecare telefon, pentru fiecare înghețată cu frișcă, pentru fiecare respirație.
Trecerea ei a fost rapidă, ca un fulger într-o ploaie torențială de vară.
Alții aleg să moară, puțin câte puțin, în fiecare zi, deși au toată viața înainte. Ea a fost vie 84 de ani. Văduvă, 34 de ani. Cândva, croitoreasa satului. Mamă a trei băieți, fiecare dăruindu-i nepoți. Iar eu, nepoată, i-am făcut cunoștință cu cel pentru care avea să fie străbunică în următorii opt ani. Și-a îndeplinit și acest rol într-un mod exemplar. Mamaia mea a devenit și mamaia lui — și s-au iubit mult. Știu asta.
Cu vocea ei puternică și clară, a cântat în biserică. A fost apreciată de preotul satului și iubită de vecini — vecini care i-au fost alături la bine și la greu, până în ultimele clipe. Vecini care acum își păstrează porțile deschise pentru mine, căci a ei rămâne închisă.
Am fost copila ei dragă. M-a iubit enorm. Am fost fetița pe care nu a avut-o, fetița care a crescut și care a început să pășească în lume. Fetița pentru care a stat în genunchi să se roage — la examene, în încercări, în toate hopurile vieții.
Femeia minunată care a fost a stat mult în genunchi pentru mine — ca bunică, dar și ca prietenă. M-a înțeles repede. Uneori nici nu trebuia să-i spun totul; știa mai mult decât credeam. Și pentru orice, se ruga, convinsă că El, Doamne, știe mai bine decât noi care ne este rostul în lume.
Nu degeaba slujba de azi a răsunat deasupra satului Râciu. Ne-a răscolit pe toți în adâncuri și ne-a ridicat inimile mai aproape de cer.
Cred că despărțirile, de orice fel — nu doar cele prin moarte — lasă goluri. Goluri care nu pot fi umplute cu nimic. Rămân acolo, și învățăm să trăim cu ele.
Uneori, aceste despărțiri sunt alegeri — poate e mai bine cu un gol în suflet decât cu o amăgire. Alteori, pur și simplu vin… dar la fel vine și o nouă zi în care deschidem ochii, având datoria să-i umplem cu bucurie și iubire, oricât de dureroase ar fi golurile ce se izbesc unele de altele în interiorul nostru.
Pentru Margareta mea. 🩷
