PLAGA

 

N-am știut pe atunci
Cum să opresc din sângerare
Rana ce mă durea
Suficient de tare
Încât să-mi simt sufletul
cum arde
Peste anestezie.
 
Din instict
Îmi strângeam brațele apăsat
Încât unghiile lăsau urme adânci
În propria carne
Și nu mai conta nimic altceva,
Nu mai contam,
Nici eu, nici tu
Nimic pe acest pământ;
Așa credeam.
 
M-am ridicat și
Am învățat să merg
cu un trup mai ușor,
Mai puțin chinuit de plumb -
Doar cu o rană adâncă
ce nu-și oprea sângele din șiroit.
 Așa am văzut.
 
Cordul, îmi era și el
Sub o adâncă anestezie
Dormitând îndelungat
sub o perdea de nerăspunsuri
fără analgezic,
 
Apoi când s-a trezit la viață
Peste fisură era o plagă,
Iar sângele s-a oprit din șiroit
În trupul viu și amorțit
Când multe n-am știut...
 
Am alergat o vreme,
cu picioarele frânte..
Unde? Către nicăieri,
Dar azi...
rana veche, sângerândă
S-a vindecat
Și nu mai doare
Atât de tare, nici la palpare,
Încât să-mi ardă sufletul
Lăsându-mi iar fără suflare...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

CINE EȘTI TU, MOARTE?

 

Murind peste zi,
noi, muritori ai lumii de lut
înviem noaptea,
în adâncimea Universului nevăzut,
promițându-ne iar,
promisiuni în cerc repetitiv
că vom trăi de mâine dimineață
și din noapte-n zi,
mai plini de speranță
și prezenți în verbul a fi.
 
Cine ești tu, OM,
când nu te întrebi
cine ești și poate
ce faci pe aici?
Cât ești om,
din cât ai vrea,
cât ai făcut,
din cât ai putea?
 
Și-n fața ei,
cine rămâi?
Ce ai să-i spui,
într-un ultim ceas
înainte de trecerea ta
într-o altă noapte
care va începe de azi,
într-o altă viață
când iar vei muri,
continuându-te-n a fi?
 
Cine ești tu, moarte,
fiind mereu aceeași,
noapte și zi?
Căci îți servim viețile
conștienți nefiind,
noi, oamenii,
nevăzători complet
și în lumina din zi.
 
Și încă nu îmi e clar
dacă simțirile ce ne încearcă
cu tine, în aproape,
sunt, cu adevărat bătălii
pe care le mai pierdem
când ceasul tace-n ticăială;
însă îmi e clar că ele lasă
goluri, în adâncurile lumești,
diferite ca intensitate -
mult diferite și totuși
Tu ești aceeași,
Peste noi,
Peste toate...

În cinstea lunii octombrie,

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2026
Lunar pentru minte, inimă și literatură
Redactor-șef Nicolae Băciuț

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/mannequin-circuit-board-face-4284004/

Între noi fie vorba… ce ne (mai) leagă?

 

În data de 28.10.2026 – La Teatrul Scena din Cetatea Medievală Târgu Mureș, s-a desfășurat un nou eveniment din cadrul Proiectului HOW TO - „Între noi fie vorba... ce ne leagă?”, organizat de JCI Târgu Mureș https://www.jcimures.ro/, ediția a XVI-a, care a avut-o ca invitată specială pe Teodora Săcălean.

Așadar, ce ne mai leagă?

O sfoară! Exact, o sfoară, chiar nu glumesc!

Evenimentul s-a desfășurat sub forma unui dialog direct cu participanții, bazat pe spontaneitate, exerciții, umor (că da, am râs mult) și multe emoții. Practic, s-a urmărit înțelegerea modului în care cuvintele, emoțiile, experiențele de viață și oamenii din jur ne influențează percepțiile, comunicarea și alegerile.

Obiectivul evenimentului – scriau organizatorii când mă „documentam despre (...)” – a fost ca participanții să se bucure de o experiență relaxantă și memorabilă, să interacționeze cu oameni noi și să plece cu răspunsuri și idei pe care să le poată aplica în propria viață.

Dacă nu mergeam, puteam bifa multe activități pe care le presupun rolurile mele.

Dar m-am dus și am să vă spun cum a fost.

„Bună seara tuturor. Eu sunt… Andreea.” Atât despre mine.

Apoi au urmat exercițiile.

Le-am spus că iubesc culorile toamnei și tot ceea ce îmi oferă acest anotimp. Că ador spontaneitatea și că sunt destul de tipicară.

În funcție de răspunsuri, am pasat un ghem de la unul la altul și am ajuns cu toții legați cu o sfoară - eu, înfășurată de două ori în ea. Putea fi și de mai multe ori dacă am fi avut, poate, mai mult timp. Rezonam cu mai multe răspunsuri și s-ar fi stabilit mult mai multe legături.

Sfoara aceea nu era doar un fir care ne unea fizic, ci simbolul legăturilor pe care le-am descoperit și conștientizat în acele momente. Poate că unele existau deja, fără să le fi dat prea multă atenție, altele s-au născut dintr-un răspuns, dintr-o emoție sau dintr-o experiență comună.

De ce? Pentru că suntem legați. Pentru că suntem interconectați. A fost nevoie doar de un fir întins între noi ca să descoperim cât de multe ne apropie, iar toate acestea poartă numele de energie.

Ce a reprezentat, în fond, acest eveniment pentru mine?

Ieșirea din rutină. Nevoia de a face altceva, de a cunoaște și de a-mi confirma, poate, multe alte nevoi la care nu mă gândesc prea mult peste zi pentru că (...) o mare paranteză în care pot îndesa multe scuze. Îndeplinesc mai multe roluri, însă eu sunt Andreea. Asta vreau să-mi amintesc mai des decât o fac.

Deasupra tuturor rolurilor, acel ceva ce rămâne mic, dar puternic și așteaptă… e acea parte din mine care are nevoie de mai multă atenție, de mai multă protecție.

Posibil să nu ne mai reîntâlnim în formula de aseară. Poate că legăturile se vor păstra doar cu unii dintre ei; însă ce contează e ceea ce am simțit fiecare dintre noi și faptul că ne-am recunoscut acest lucru.

Partea frumoasă e că Teo a fost „Ione” acum mulți ani. Andreea era „Lili”.

Ne înțelegeam bine și ne povesteam diverse, tocmai despre rolurile pe care le aveam atunci și cu care ne identificam atât de bine. Printre discuțiile legate de detergenți, perdele și tehnica supremă de lustruire a unui parchet, am avut și atunci unele mai profunde. Acelea ne-au legat, dacă legătura s-a păstrat în tot acest timp în care fiecare a luat-o pe un drum diferit.

Aseară, ea, Teo, m-a provocat să fiu Andreea.

Și ne-am privit cu alți ochi. Ne-am văzut, la modul real, femeile peste care au trecut anii și care și-au pus în cui, pentru câteva clipe, atât rolurile vechi, cât și rolurile noi.

Am fost noi, acelea care suntem. Și ce să vezi, eram tot prietene…