vineri, 20 aprilie 2018

RÂUL



Viața este ca un râu care, oricât de învolburat ar fi la un moment dat, curge doar înainte...
Astfel se creează un fel de neconcordanță între om și Univers - atunci când primul se încăpățânează să se agațe de trecut, cu ale sale aduceri - aminte. 

Este în regulă să rememorezi anumite aspecte de care ai avut cândva parte, fie ele bune sau nu, însă nu trebuie să vrei să trăiești doar cu ele și prin ele, căci,  oricât de mult ți-ai dori să faci asta, timpul și viața își urmează cursul firesc: tot înainte, precum un râu...
Nu uita că, oricât de învolburat ar fi acest râu, pe alocuri cu mulți bolovani și aluviuni care îi  îngreunează cursul normal, întotdeauna vor urma și zone liniștite, de calm feeric, când apa curgătoare cântă cu bucurie, fiind în completă armonie cu natura și cu tot ceea ce o înconjoară. 

Etapele tulburi, fie ale vieții, fie ale râului, sunt ceva firesc cu care putem trăi și pe care le putem depăși, urmărind mereu și neobosiți  limpezimea ce va urma.
Paradoxul este că ... tocmai complexitatea elementelor care alcătuiesc  viața face ca Pământul nostru să fie un tărâm special, o adevărată provocare cu efecte benefice în evoluția tuturor sufletelor pe care le găzduiește. 
Acceptă învolburarea râului, fă pace cu ea și mergi mai departe,  căci apa lină la care visezi ți se va așeza în fața ochilor mai repede decât crezi.
Și atunci când se va întâmpla asta, lasă muzica naturii să te cuprindă în așa fel încât să simți mulțumirea fiecărei celule din corpul tău și al fiecărui țesut; permite relaxării să intre încet în inima și în creierul tău, căci ele sunt „motorașele” datorită cărora tu, omul, ești viu.
Apoi pătrunde mai adânc de văzut, relaxează-te complet, astfel încât să poți vizualiza energia care ești tu, cu adevărat, câtă lumină ești, câtă vibrație, câtă iubire... Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ai înțeles cât ești de imposibil de descris, pentru că aceste cuvinte scrise sunt mult prea puțin în fața adevărului. Doar bucură-te și uită de restul... 

Sursa foto: http://www.wwf.ro/?213256/Rul-Topolog-nu-va-fi-distrus

miercuri, 11 aprilie 2018

NUANȚĂ ȘI FINEȚE


Noi, cei de azi, nu mai suntem cei ce am fost ieri, și nu ne asemănam nici cu cei de mâine, deși, în esență, suntem aceiași. 

Fiecare clipă, fiecare respirație și inspirație, fiecare atingere, și fiecare surâs, sunt diferite. Oricât de mult ne-am da silința, două la fel (ca cele enumerate) nu vor putea fi. Se deosebesc prin nuanță, și aceasta e surprinsă doar de ochiul format, ochiul ce își dorește să vadă mai mult decât i se arată la suprafață, acela ce insistă să pătrundă chiar și în profunzimea imaginii care se reflectă în oglindă.
Și sufletele sunt diferite, deși izvorăsc în mod direct și incontestabil din aceeași sursă: din El, cel despre care nu știm să vorbim cu adevărat, pentru că nu știm cum să o facem sau cum să ne referim la El. Sursa, Lumina, Eternul... poartă multe nume în aceasta lume și poate și peste ea ori sub ea, nume rostite în nenumărate limbi, de miliarde și miliarde de voci, fie cu glas tare, fie prin murmur interior.
Dar încă nu-L aflăm, cu adevărat,  acolo unde Îi e locul și unde Îl purtam, fără a băga de seamă că e în noi și mai aproape de noi decât putem realiza. E mai ușor să privim în zare, decât în propriul interior, pentru că teama de a ne afunda în hăul dinăuntru e prea mare. Și totuși, unii o înving. Însă nu ne pot împărtăși secretul - care de fapt nu e un secret, ci e propriul drum către suflet, un drum care diferă de la un ins la altul, întrucât, deși pare a fi la fel, poate cărarea e batatorită altfel, uneori e netedă sau plină cu bolovani, sau pietrele sunt așezate într-un alt fel... 
Spuneam că ne schimbam, de la o clipă la alta. Cu fiecare pas înainte, ne îndepărtăm tot mai mult de clipa cea din urmă, lăsând-o în trecut, așa cum am lăsat și bolovanii peste care am reușit să sărim. Și totuși, pentru un altul care ne ajunge din spate, ei sunt tot acolo. Nu au fost înlăturați, iar drumul nu e atât de simplu cum pare pentru cel ce a mai trecut pe acolo. Deși e același drum... 
După cum spuneam, e o chestiune de nuanță, care face diferența între clipe, între oameni, între zâmbete,  atingeri, priviri și visuri. 
Noi, cei de azi, vom fi aduceri aminte pentru cei de mâine, deși suntem tot noi, știți? 
E un prag foarte fin peste care tot pășim la nesfârșit, și nu știu dacă acest prag e mereu același sau avem în față o succesiune de praguri care ne îndreaptă încet spre Suprem, însă nu suntem conștienți pentru că ne resetăm memoria la nesfârșit,  pentru a nu înnebuni un sistem care încă nu e pregătit să priceapă mai mult decât poate duce...

Sursa foto: https://ro.blastingnews.com/stiinta/2015/05/fenomen-extrem-de-rar-un-curcubeu-nocturn-ce-spun-oamenii-de-tiin-a-00373459.html

joi, 29 martie 2018

DE VORBĂ CU TĂCEREA

Sursa foto: portal2013br.wordpress.com


Nu este deloc plictisitor să îți auzi propriile gânduri. Doar că efectul lor este un soi de boomerang: crezi că, dacă le dai drumul, ele vor zbura spre alte tărâmuri, sfârșind prin a fi înghițite de soluri fertile, urmând ca din ele, oricât de triste ar fi, să iasă tulpinile firave ale unor plante drăguțe. Dar nu. Ele se întorc tot spre tine, și-ți dau târcoale și se încolăcesc de trupul tău, strângându-l din ce în ce mai tare, până când ajungi să te miri că încă mai poți respira.

La ce bun să spui cuiva de existența lor, dacă nimeni altul nu va fi în măsură să priceapă - cel puțin la fel de bine ca tine - cât de dureroase sunt ele? Și nu mă refer la gânduri, ci la ce formează ele: goluri. Golurile acelea, pe care le-ai tot presărat de-a lungul drumului tău prin viață, sperând și așteptând ca ele să se umple, însă care se încăpățânează să te sfideze și să rămână tot așa... goale. Nu trebuie să ajungi la bătrânețe și nici să capeți o prea mare experiență într-ale vieții, ca să înțelegi că, uneori, n-a fost să fie, indiferent că este vorba despre rezonarea cu o persoană; împlinirea unui vis; dobândirea unui obiect; câștigul la lotto sau dorința de a deveni monarh, de exemplu. 

Nu stiu ce mă întristează mai tare: cei ce nu își pot largi încă orizonturile, din varii motive, sau cei care au vâslit o vreme prin apele tulburi, însă, mai apoi, au devenit ridicol de umani...

De regulă, încurajez oamenii și le spun mereu că va fi mai bine, pentru că nu are cum să fie altfel. Dar și eu sunt o începătoare ca și tine. Și învăț din experiențe, din goluri și din lipsuri. Ce ți se dă pe o parte, ți se ia pe cealaltă. Sau vrei tu să crezi că ți se ia, pentru că, de fapt, nu ai avut niciodată. Și obosești de la atâtea gânduri și energie cu care nu rezonezi, care te încarcă și te apasă mult prea tare pe ceafă, deși nu e a ta... şi atunci te retragi, și începi să trăiești mai departe, în felul tău..
Unele gesturi, trăiri sau indiferențe pot răni. Și nu se întâmplă aleatoriu sau din greseală, ci pentru că așa trebuie să fie, chiar atunci/acolo, aici/acum, chiar persoanei în cauză. Da, doare. Da, te gândești cum ar fi fost dacă te-ai naște din nou, și cum ar fi să alegi un alt traseu, alt anturaj, un alt destin? Apoi realizezi că aici totul e imperfect și n-aveai cum să chiulești de la cursuri, alegând varianta sa fii în beatitudine completă, în timp ce alții se joacă de-a oamenii.
Vrei sa spui multe, și totuși te abții, căci știi că urechile acelea oricum sunt surde voit, pentru tine.
Știi ce ai de făcut,  pentru a salva următoarele etape care-și urmează cursul firesc, „mersul înainte” spre destinație. Poate că nu e loc pentru toată lumea în jurul tău. Îi porți în suflet, desigur, însă alegi să te îndepărtezi, așa cum poți, și cum îti permite inima.
Va exista mereu un soare, să știi. Câte unul pentru toată lumea. Tu, din locul unde te afli, îl poți vedea pe al tău. Iar eu, de aici, de unde sunt, îl văd pe al meu. 
Să tot fie miliarde de sori, sau unul singur - prea puțin contează. Ceea ce e important, în fond, este să simți mereu că ești îmbrățișat cu căldură. Pentru asta merita să pășești, sigur și hotărât, drept înainte. Către soarele tău. Al nostru. Al tuturor.

Căci în mintea mea... vorbea doar tăcerea, nimic altceva. Ştiu că nu o aude nimeni, când peste ea se așterne pânza fericirii, absorbind-o întru-totul.
Și atunci evadez, pentru câteva minute, ori ce or fi ele. Eu aș spune că sunt clipe binecuvântate, înălțătoare, care sunt atat de mărețe încât nu pot fi limitate de timp și nici ca timp. Că iubesc marea, nu mai e un secret. Și atunci... îmi imaginez ca e vară, să spunem luna august, când noaptea cu luna și stelele sunt o binecuvântare, împreunandu-se cu briza marii în părul meu despletit. Sunt pe o plajă pustie, doar eu și un foc de tabără în jurul căruia dansez... dansez și mă rotesc, privind cerul, și râzând în hohote, în pauzele când mă opresc din cântat. Port o rochiță albă, ușoară, și sunt desculță,  astfel încât să simt nisipul cum se mulează după talpa mea în timp ce dansez și fredonez, o mantră,  căci, de fapt, nu e nimic altceva decât o întoarcere și o regăsire. 
Așa,  ca cea care urmează: