duminică, 18 februarie 2018

„GRINCH-UL” DRAGOBETELUI


În luna iubirii, oamenii cumpără și își dăruiesc obiecte. Comerțul este în floare și este mai aglomerat ca oricând pe străzi și în supermarket-uri. Inimioare,  flori, ciocolată, maimuțoi de pluș și cine romantice. Love is in the air...
Pare atât de frumos! Păcat însă că, în multe din cuplurile aparent închegate, vraja ține numai până la miezul nopții; însă tu, cel care privești ecranul cu poza lor în care își afișează dinții perfecți și cadourile scumpe, nu bănuiești că, la scurt timp după postarea publică a momentului amoros, totul se transformă în comoditatea și indiferența de odinioară. Așa cum în urma Cenușăresei lui Walt Disney a rămas un pantof de cristal, pe care a doua zi prințul îl privea melancolic, având în minte chipul frumoasei cu care dansase și pe care și-o dorea de soață, la fel și persoanele din cuplurile nefericite își privesc cadourile de la a lor jumătate, ca pe niște suveniruri care atestă iubirea de o zi sau de o noapte.
Ce poate fi mai trist decât o relație de fațadă, superficială, și goală, pe când ușa casei se închide în urma protagoniștilor care dorm spate în spate și își trăiesc viețile aproape separat, cât e ziua de lungă, neștiind mai nimic unul de altul, cu excepția a 2-3 mesaje trimise de complezență?
De ce ar accepta cineva să trăiască într-un mediu atât de trist, să fie prins într-o relație toxică sau cam degeaba, încercând să amâne, pentru o perioadă de timp, ceva ce știe că oricum se va întâmpla? 
Am încetat de mult să mai cred în așa-zisa perfecțiune în cuplu pe care mulți sunt dornici să si-o afișeze pe spațiul virtual sau când ies „în lume”. În rest, ce-o fi sub acoperișul și în sufletele lor, asta numai ei o știu...
Și atunci stau și mă întreb,  ce-o fi mai dureros: singurătatea în doi sau nevoia de exprimare teatrală în fata familiilor lor și a prietenilor? În orice caz, combinația dintre cele două e cumplită.
Cu multe ocazii, înainte de a avea una, m-am întrebat ce înseamnă să ai propria familie, de a fi unul din stâlpii ei. Auzisem diverse păreri, de la oameni mai mult sau mai puțin fericiți, care nu s-au putut aduna într-atat încât să se bucure la maxim de fiecare clipă în care copilul lor creștea. Cele mai dese erau acelea că un copil te schimbă, că nu mai ai timp să faci nimic pentru tine, că totul roiește în jurul lui, iar tonul folosit în exprimare era unul melancolic (așa l-am perceput atunci). 

Acum, trăind din plin întreaga experiență, susțin cuvintele de mai sus: da, un copil schimbă (în bine), timpul nu mai e doar al tău (ci îl împarți cu el, și e minunat),  si așa e, totul roieste în jurul lui (pentru că e firesc să iubești și să nu vrei să te desprinzi nici o clipă de ceea ce iubești).
Am petrecut o zi de Valentine's Day americană, ca oricare altă zi din viața noastră, pentru că sentimentele frumoase pe care le avem în noi, le oferim zilnic, și nu doar o dată pe an, ci din clipă în clipă.  
Și ca o româncă ce sunt, poate că voi deveni un pic mai siropoasă și poate că voi reciti pentru a mia oară Luceafărul lui Eminescu în 24 februarie. Apropo de asta, pentru cei care vor să citească ceva interesant despre Dragobete, aveți aici un link util: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete
. Personal, sunt fascinată de tradițiile noastre minunate, dar pe care, nu pricep de ce, ne place să le lăsăm uitării sau să stea mereu în urma unor alte obiceiuri pe care le preluăm de la alții. Or fi și acelea interesante, nu zic nu, dar nu pot să nu mă întreb retoric, câți cetățeni străini cumpără inimioare, flori și ciocolată pentru partener/ă în ziua de 24 februarie? 
Că de-am fi așa de iubăreți cu toții, preluând tot ce mai bun și mai frumos unii de la alții, tind să cred că am transforma Pământul într-o lume a iubirii, ceea ce n-ar fi rău de loc...

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dragobete

vineri, 9 februarie 2018

CHIPUL DE PE PÂNZĂ


Cu ochii pierduți în pânza albă,

Privind în interioru-i, în adâncul țesăturii,
Pictorul stă și așteaptă răbdător
Ca sufletul să-l inspire și să-i îndrume mâna
Spre conturarea chipului unui biet muritor.

Cu imaginea lui s-a trezit de dimineață în minte,
Însă era atât de fragilă, cu toată tristețea care îi umbrește ochii,
Încât ar presupune o mare finețe
Să încerce să-i dea viață pe nuda panză din fața lui,
care absoarbe tocmai acele sentimente
Pe care el se luptă să le redea
Omenirii care va vrea să îi privească opera.

Începe a murmura o rugă, 
Din când în când umezindu-și mecanic buzele,
Trezindu-și din amorțirea profundă muzele,
Amestecând pe paletă mai multe culori.
Apoi se apucă a picta fără să gândească, 
Ore în șir,  fără oprire,
Nopțile devenindu-i zile, iar zilele clipe,
Oprindu-se la porțile eternității pentru a-şi iubi din nou pictura.

Pocni din pensulă și viață i-a insuflat,
Omului care la început era prea fericit 
pe limbile ceasului care măsoară în timpi iubirea;
Şi care apoi s-a-ntors în panza pe care a fost pictat 
Cu capul plecat,
Devenind surd la glasul propriului suflet.

De aceea îi e atât de greu pictorului 
Să contureze din nou chipul
Pe care apucase să-l vadă fericit,
Să-i simtă spiritul împlinit; 
Iar acum e lipsit de inspirație 
În privința a cum ar trebui să arate 
O față de om în ochii căruia să redea umbre
În varii nuanțe, dintre atâtea culori!

Sursa foto: http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=CED2D5B404614E499F371386E3DDBDE6
Desen - Nicolae Grigorescu - Pictor la peisaj


luni, 29 ianuarie 2018

FIRST ANSWER, MY DEAR



Te privesc cum cazi încet, și tot mai adânc, în lumea aceea minunată, de pe tărâmul viselor... 

De câteva zile îmi dă bătăi de cap (plăcute și binevenite) o întrebare simplă: Cine este Andreea, în afara rolurilor exterioare? - mă întreabă un suflet drag.

Am încercat sa îi răspund pe loc, dar pe cuvânt ca nu aveam nici o idee... M-am blocat la faza cu „în afara rolurilor exterioare” , adică cine sunt eu în afara de multe cuvinte care credeam că mă definesc: mamă, soție, fiică, soră, nepoată, prietenă, scriitoare, etc. 

A intervenit cu câteva întrebări ajutătoare, însă tot nu primea nici un răspuns concret din partea mea, pe care să simt ca l-am dat cu sufletul prezent în el.
Eram ușor buimacă și m-am gândit și răzgândit câteva ore bune... Să nu am eu habar cine sunt? Și atunci... de ce scriu? De ce dau sfaturi oamenilor despre cum ar trebui să fie și cum ar trebui să facă să le fie cât mai bine, când eu sunt pierdută în spațiul amplu și deschis al unei întrebări atât de ușoare? Cine ești,  măi Andreea? - mă tot întrebam retoric.

Azi îți priveam chipul, în timp ce-mi adormeai în brațe; apoi m-a cuprins dorul de tăticul tău, încă plecat, și mi-am dat seama de cât de puțin suntem conștienți când petrecem timp împreună - ni se pare normal, a devenit obișnuință, și de aceea nu trăim din tot sufletul bucuria reunirii... 
Aşa am trecut prin rolul de mămica,  apoi de soție.  
Am poposit și asupra celorlalte roluri și, chiar dacă nu sunt cele mai reușite, știu că sunt prestate din inimă, iar asta mă mulțumește pentru moment. Din punct de vedere temporal, ca perioadă de execuție, rolurile nu sunt egale. Unii mă văd mai mult, alții mai puțin,  în funcție de criteriile pe care le-am avut în vedere atunci când am parcurs scenariul și mi-am dorit să le joc.
Un prim răspuns ajutător mi-a trecut prin minte foarte firesc: A este o actriță conștiincioasă. Și când spun „actriță”, nu am în vedere partea superficială din mine, pe care prefer să o păstrez amorțită, ci mă refer la rolurile pe care mi le-am asumat pentru a fi prestate aici, pe Pământ. Ele sunt multe, de altfel, și, meticuloasă din fire, îmi doresc sa le joc cât mai bine, fără cusur. 
Cu acest prilej am priceput și de ce, de când scriu pe acest blog, articolul meu preferat a fost și rămâne: http://andreeacioloboc.blogspot.ro/2015/11/criza-constiintei-jurnalul-unui-actor_28.html Pentru că, inconștientă ca om, dar trezită ca spirit, am scris răspunsul principal la întrebarea prietenei mele: fiind o actriță, care își iubește rolul de om și publicul, sunt iubire. Am mai admis posibilitatea unui astfel de răspuns, însă am fost ajutată, și pe atunci nu l-am simțit atât de aproape ca acum.

„Dominic” înseamnă „al lui Dumnezeu”; și te-ai nascut într-o dimineață de duminică, când tot El a zis să fie zi de odihnă, de reculegere și de rugăciune. Tu ești „odihna” mea din viața asta, care nu a fost aleasă ca fiind una tocmai ușoară. Însă cu tine alături, voi simți că trăiesc mereu în atmosfera celei de-a 7-a zi, când renasc prin meditație și rugă.
Pagina rămâne deschisă, după cum am fost sfătuită să o las. Cu siguranță, se vor alătura și alte răspunsuri la întrebarea aceea enervant de simplă, Who is A?
P. S. Un sentiment similar de satisfacție l-am avut și când am înțeles cu adevărat filmul „Avatar", deși îl vizionasem de N ori până în acel moment, și cât de placut surprinsa am fost sa pot dezbate subiectul cu o persoana care se afla atât de aproape de mine, în tot timpul acesta, marturisindu-mi ca și ea îl vazuse...
You see me, I know... :)