miercuri, 11 octombrie 2017

OF, OF, FURNICUȚĂ DRAGĂ

Nu știe nimeni ce e în sufletul tău, căci te ascunzi mereu și nu te lași văzută...
Și ce trist, că ei nu știu că și tu ai un suflet! Ești mică și grăbită; pari dezorientată,  însă ai o țintă fixă și îți cunoști prea bine drumul.
Tu iubești ceea ce te înconjoară, însă puțini sunt cei care au habar tocmai de existența ta.
Și totuși,  viața își are cursul ei: tu îl ai pe al tău, iar ei au un drum paralel de acesta.
Nu ești supărată, ci îți vezi de propria-ti existență, care te solicită și nu-ți permite să stai locului nici o clipă.
Însă, cum din greșeală le apari în cale, ei te strivesc sub tălpi.
Poate că nu a fost cu intenție, ci pur și simplu nu te-au observat; fie au facut-o din plictis sau pentru că au simțit nevoia (îi incomodezi vizual), rezultatul este același: tu, sub talpa lor.
Ai apucat însă, în câteva fracțiuni de secundă, să le simți energia și să îți fie milă de ei, căci sunt atât de răi și de nefericiți.
Au fost mai multe tălpi rele; poate de prima ai scăpat, dar a urmat o a doua înainte ca tu să te dezmeticesti și să îți aduni puterile pentru a te târî și să pentru a te ascunde undeva.
Ultima strivire de care îți amintesti a fost chiar a unui adolescent. E trist că tocmai de aici începe totul... Oare unde au fost adulții să îi explice puțin ce înseamnă o viață, oricât de mică ar fi ea, indiferent de forma pe care o îmbracă un suflet?
Și lăcrimezi și tu căci știi că așa vor continua să facă. De unde ar trebui să înceapă învățarea și respectul? Știi răspunsul, este vorba despre iubirea adevărată care trebuie ajutată să supraviețuiască într-o civilizație (cică)  - pentru care contează orice altceva însă numai iubirea nu. 
Însă tu te duci... și acum cine să le mai dea răspunsul?
Ai fost o suflare pe care Pământul a iubit-o. Dar uneori e nevoie de mult mai mult ca să reziste iubirea cuiva. Trebuie cultivată, împărtășită, sporită și menținută.
 
Of, of, furnicuță dragă... De te-am fi iubit mai mulți! De-am mai privi și în jos, când ajungem să fim mari!
De-am face ca drumurile să fie comune și frumoase și nu singuratice, pierdute prin durere și lacrimi.
Of, of, furnicuță dragă...

Notă: este foarte adevărat că inspirația mea a pornit chiar de la o furnică. Cu toate acestea, până spre finele articolului, ea a devenit un simbol.
Este vorba despre lucrurile acelea mărunte - care, știți voi, contează mult pentru marea majoritate, și care sfârșesc prin a fi călcate în picioare de alții.

Sursa foto:  http://www.portfolios.ro/dana_popescu/portofoliu/ilustratie/furnicuta_5611404210405001

miercuri, 4 octombrie 2017

OCTOMBRIE. TOAMNĂ


Se pare că m-ai ajuns, doamna mea! A trecut ceva timp de când nu te-am admirat în toată splendoarea ta - aurie, fină, melancolică, cu miros de mosc, pin și ger.
Da, uneori miroşi a ger şi-mi place. Alteori mă faci să mă pierd în gândurile mele cu soarele, mult prea puternic pentru această perioadă .
Iar azi... azi mă faci să îmi doresc să stau în mijlocul tău și să mă cuprinzi. Aș vrea sa-mi cânți printre frunzele semi-uscate, colorate așa cum îmi place mie - în galben, verde, maroniu, auriu...
Sau mai bine nu! Ce-ar fi să-mi rostești niște versuri eminesciene despre iubire și codru, despre luna cea perfectă sau despre noapte, în timp ce îmi despleteşti părul?
Si apoi, hai să fugim împreună după timp! Să îl ajungem din urmă și să îl legăm la ochi, să-l facem să ghicească cine suntem: noi, cele de anul trecut, sau noi, cele ce ce suntem ori ce vom fi?
Dragul nostru timp, fă-te că nu ne mai prinzi. Lasă-ne să credem asta, să ne bucuram de moment. Tu mergi în față, iar noi ne vom ascunde după fiecare arbore, chicotind și dansând.
Cum cine? Eu, cu doamna mea - Toamna.
Vino, draga mea, să te prezint lumii!
Priviți pe fereastră. Ne zăriți?

Cri-cri-cri,  toamnă gri*
De anul trecut te așteptam să vii
Cu al tău miros și multă culoare
Mireasă coborâtă din cer,  cu aripi aurii...

*aluzie la poezia lui George Topârceanu, Balada unui greier mic.

P.S. Acum când scriu mă aflu în parc cu Dominic. El doarme și eu sunt când cu ochii în telefon, mai adaug câte un cuvânt (vorbesc cu proaspătul anotimp),  când cu ochii spre cer.
Este puțin trecut de ora 18 și este înnorat. Iar eu pur și simplu ador să observ cum soarele totuși are putere să își strecoare razele și lumina printre nori. Între cer și pământ se creează un fel de pâlnie. Am impresia că pe acolo fie coboară îngerii,  fie pe acolo urcă spre El sufletele din oameni.

luni, 25 septembrie 2017

PARADOX



Ești acum și aici, prezent fizic - să spunem, în casa ta, privind în gol, parcă prin televizor, deși aparent te uiți la știri. Sau, cel puțin, soția și copilul tău asta cred că faci.
Din exterior, ești de invidiat, căci ai o viață perfectă: o soție frumoasă, un copil minunat, un loc de muncă ideal, bine plătit. Nu ai rate de achitat, portofelul și cardurile sunt pline de bani, tu și familia ta vă bucurați de sănătate și înțelegere. Totodată, ai un aspect fizic frumos, niște ochi pătrunzători, un zâmbet perfect...
În timp ce stai întins pe canapea și privești în gol televizorul, mintea-ți zboară la ea și numai la ea. Acea ființă aproape perfectă, frumoasă, inteligentă, cu un corp perfect. Genul de femeie în compania căreia ai vrea să trăiești. Tu și numai tu. În concret, nu este doar „genul de femeie”... este chiar femeia pe care ți-o dorești din tot sufletul. Nu exisă zi în care să nu-ți închipui momentul în care vei avea suficient curaj încât să o săruți, să o strângi în brațe și să-i spui adevărul: că pe ea o iubești cu adevărat. Acel moment în care lumea va fi a voastră, în care-i vei putea mângâia părul, obrajii, în care o vei săruta și nu va mai conta nimic altceva, căci timpul s-a oprit.
Nu există noapte în care să nu o visezi, în care să nu fie atât de reală în brațele tale.
Și vine o zi în care soarta face ca ochii voștri să vadă mai mult decât erau obișnuiți să vadă: ochii tăi și ai ei văd sufletul din interiorul fiecăruia. Vă iubiți iar Universul știe asta, căci a fost martorul pulsului accelerând prin vene, al bătăilor inimii care stă să sară din piept, al minții care a luat-o razna în prezența perfecțiunii... Este martorul sentimentelor împărtășite și tot el este cel care îți poate arăta imagini din viața viitoare - când tu și ea veți fi unul în brațele celuilalt, dimineața, după o noapte perfectă petrecută împreună; voi doi, zâmbind în fiecare zi; voi doi, ținându-vă de mână; sărutându-vă; chicotind; respirând iubire.
Cu toate acestea, îi privești ochii adorați și nu faci nimic. Sunteți conștienți că aici și acum nu se va întâmpla nimic și că închisoarea umană a pus stăpânire pe planurile voastre inițiale.
În realitatea ta, acum nu o poți strânge în brațe - așa cum o faci în starea de visare - fără să-ți vizualizezi, cu ochii minții, familia suferind. În vis totul era perfect. Nu existau remușcări, inhibiții și obstacole în calea fericirii voastre.
Dar azi, nu, nu o vei face. Nu vei lua atitudine și nu vei da frâu liber sentimentelor. Pentru că lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum sunt când visezi, când te simți liber - așa cum ești în calitate de spirit. Azi ești om, și așa trebuie să-ți joci rolul. Pentru că acum trebuie să te abții. Pentru că ești om. Azi. Și mâine. Și până când vei fi.
Și nu în ultimul rând, pentru că din exterior ești de invidiat, având o viață perfectă: o soție, un copil, un loc de muncă ideal, bine plătit. Nu ai rate de achitat, portofelul și cardurile sunt pline de bani, tu și familia ta vă bucurați de sănătate și înțelegere. Totodată, ai un aspect fizic frumos, niște ochi pătrunzători, un zâmbet perfect! Nu vrei să pătezi această imagine…
Atâta tot, că ești gol pe dinăuntru în lipsa ei.
Iar ea este incompletă fără tine.
Și ce dacă este vorba despre două destine care se puteau contopi într-unul singur? Și ce, dacă ai o minte bolnavă iar sufletele voastre urlă de durere?
Sfârșit...

Sursa foto: http://jewishnews.com.ua/en/publication/sculptor_alexander_milov_did_no_one_have_their_legs_torn_off_then_no_one_in_the_usa_will_be_interested