Prima bunică care s-a întors acasă, fără drept de apel. Hotărâtă și deschisă necunoscutului. De ce? Pentru că avea ceva ce nu au mulți: credință adevărată. Simțea că momentul ei este aproape și, cu toate acestea, a rămas vie până în ultimele clipe — recunoscătoare pentru fiecare vizită, pentru fiecare telefon, pentru fiecare înghețată cu frișcă, pentru fiecare respirație.
Trecerea ei a fost rapidă, ca un fulger într-o ploaie torențială de vară.
Alții aleg să moară, puțin câte puțin, în fiecare zi, deși au toată viața înainte. Ea a fost vie 84 de ani. Văduvă, 34 de ani. Cândva, croitoreasa satului. Mamă a trei băieți, fiecare dăruindu-i nepoți. Iar eu, nepoată, i-am făcut cunoștință cu cel pentru care avea să fie străbunică în următorii opt ani. Și-a îndeplinit și acest rol într-un mod exemplar. Mamaia mea a devenit și mamaia lui — și s-au iubit mult. Știu asta.
Cu vocea ei puternică și clară, a cântat în biserică. A fost apreciată de preotul satului și iubită de vecini — vecini care i-au fost alături la bine și la greu, până în ultimele clipe. Vecini care acum își păstrează porțile deschise pentru mine, căci a ei rămâne închisă.
Am fost copila ei dragă. M-a iubit enorm. Am fost fetița pe care nu a avut-o, fetița care a crescut și care a început să pășească în lume. Fetița pentru care a stat în genunchi să se roage — la examene, în încercări, în toate hopurile vieții.
Femeia minunată care a fost a stat mult în genunchi pentru mine — ca bunică, dar și ca prietenă. M-a înțeles repede. Uneori nici nu trebuia să-i spun totul; știa mai mult decât credeam. Și pentru orice, se ruga, convinsă că El, Doamne, știe mai bine decât noi care ne este rostul în lume.
Nu degeaba slujba de azi a răsunat deasupra satului Râciu. Ne-a răscolit pe toți în adâncuri și ne-a ridicat inimile mai aproape de cer.
Cred că despărțirile, de orice fel — nu doar cele prin moarte — lasă goluri. Goluri care nu pot fi umplute cu nimic. Rămân acolo, și învățăm să trăim cu ele.
Uneori, aceste despărțiri sunt alegeri — poate e mai bine cu un gol în suflet decât cu o amăgire. Alteori, pur și simplu vin… dar la fel vine și o nouă zi în care deschidem ochii, având datoria să-i umplem cu bucurie și iubire, oricât de dureroase ar fi golurile ce se izbesc unele de altele în interiorul nostru.
Pe o bancă de ciment, cu genunchii adunați sub
bărbie inspir, îmbătată de briza mării și cu ochii pierduți în malurile ei, în care-și sparge valurile;
Admit că îmi smulge câteva gânduri pe care ele, valurile, mai neastâmpărate ca sufletul meu, le vor dulce departe, în adâncuri.
Sub cerul ce nu se termină în ochii mei și nici sub fruntea ta, îmi simt stomacul atât de mic ca strâns într-o curea devenind eu, toată, un corp mișcător, plutitor, în maya... Sub pălăria acestei idei, cerul capătă contururi noi și culori aproape ireale, ce se potrivesc cu tot
pământul cu ale sale margini curbate, strângând laolaltă emoție iubire, iluzie și naivitate. Apa spumegă la picioarele mele, prelungindu-se leneș pe sub banca de piatră, trăgând după ea, spre a fi duse în larg nisip, gânduri răzlețe și frânturi din inima mea. În lateral, în dreapta, o barcă se izbește de ponton, asemănând sunetul ei ritmic cu un geamăt de om.
Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2026
Când scriu Îmi vărs gustul Demi-sec și aroma Într-un pahar Cu picior înalt. Licoarea mea, Mocnește în suflet Și se reglează-n grade și tărie Odată cu anii Ce mă trec. Te privesc cu euforie. E adicție naturală Pofta de a fi constrânsă Într-un elegant pahar, Pe pereții căruia Să-mi las picături armonioase din suflet. Dar din inertie Mă așez pe raftul Vinurilor vechi, cărămizii Cu reflexe arămii Din care să te pot privi, În continuare, Păstrându-mă-n savoare. Mă parfumez în mure Și coacăze negre, Și mă îmbăiez lent În tutun și cedru, Doar pentru a fi În această lume Și să mi se așeze praful Pe umeri, Pentru a mă ancora în ea, Și a-mi da răgazul necesar Pentru a memora, Pentru a nu uita.
Poezie publicată în Revista CADRAN,
Jurnal mureșean, nr. 3/2026
Iată-mă în fața unei coli de hârtie.
O pot privi din două perspective: fie aceea că este goală, fie că este atât de
plină de alb, încât o văd ca fiind lipsită de mesaje pentru mine, pentru că nu
o înțeleg.
Dacă e goală-goală, îmi revine
sarcina de a o umple. Deși îmi place să scriu, să desenez și nu duc lipsă de
imaginație, mâna îmi tremură cu creionul între degete. Ce să aleg să fac mai
întâi? Dar după aceea?
Dacă e atât de plină de alb încât mă
apasă și nu-i mai disting mesajele — fie sub formă de litere, fie de desene —
atunci, înainte de a construi ceva nou în ea, va trebui să curăț ceea ce
conține. Poate nu tot. Poate rezonez cu ceva de acolo și aș vrea să păstrez
acel lucru și pentru următoarea creație, care ar fi, de fapt, o transformare a
primei.
Dar cum fac să văd prin atâta alb, astfel
încât să știu ce e bine și ce e frumos să păstrez? Până unde poate merge
ștergerea, deci curățarea înscrisurilor inițiale?
Și dacă ar fi să compar coala de
hârtie cu viața mea, atunci aceasta din urmă este prima, sau este o
transformare continuă a celei care a fost cândva cea dintâi?
Dacă aș fi la prima viață, ar
însemna că n-am mai fost înainte și că acum, în sufletul meu, se pun primele
cărămizi din fiecare construcție care îl alcătuiește. Mi-am propus să reflectez
mai adânc despre ce înseamnă a fi nimic și asta va fi o scriere diferită, pentru
că merită din plin toată atenția mea.
Totuși, conștiința îmi sare peste
această ipoteză, considerând că am trecut deja de această etapă și, fără exces
de ego sau altele asemănătoare, o agreăm (noi, împreună) pe cea de-a doua:
aceea că, periodic, ciclic, are loc o epurare a peisajului, păstrându-se
aproape mereu câte ceva, reclădindu-se, cu mai multă trudă.
Uneori, și baza trebuie restaurată; aici
lucrurile se complică: durerea e cu atât mai mare, cu cât lucrul se săvârșește
în adâncurile ființei.
Când procesul e de regres, se
lucrează la cauză, la vindecarea bolii, pentru a readuce o bază solidă în
prezent; apoi, în acest prezent, poate avea loc evoluția sănătoasă și
armonioasă a sufletului meu.
Ei, dar până la acest „apoi” există
un interval, o distanță care cere multă energie și intenție în această
direcție. Iar ele nu pot apărea fără momentele-cheie de reculegere.
Acestea nu sunt „zen”. Nu se servește
cafea călduță și nu plutesc pe norișori, în timp ce în jurul meu zboară
unicorni. Din contră: sunt momente de trântă — la figurat vorbind — dar care
cam așa se simt la nivel fizic, până aproape de epuizare mentală.
Viața e o muncă perpetuă. Muncim,
desigur, în funcție de serviciul pe care îl avem, dar cea mai importantă muncă
suntem noi. Când am conștientizat asta, nimic nu a mai fost greu la propriul
serviciu — știam că munca cu mine este mult mai grea, pentru că nu mă văd
printre atâtea desene și înscrisuri vechi. Adesea nu știu până unde pot intra
cu radiera și de unde îmi pot lăsa imaginația să reconstruiască.
Atunci intervine ghidajul, care sună
cam așa: Acum dă-te la o parte și asistă.
Așa încep să apară pe coala mea de
hârtie noi poteci, un râu, un munte, oameni și cuvinte care le aparțin,
sentimente care ne definesc, care ne unesc sau ne despart, hopuri de sărit, de
ocolit sau de contemplat o vreme în fața lor — pentru a apărea noi cuvinte și
noi sentimente.
Și atunci… ce este viața mea, dacă nu
o coală de hârtie? Pare fragilă, dar e atât de plină de tot ceea ce sunt! Mâna
îmi tremură în continuare, pentru că nu văd prin atâta alb și totuși îmi doresc
să șterg și să reconstruiesc impecabil.
Dorința de a nu dezamăgi Demiurgul
îmi dă emoție și mă face adesea să fac pași înapoi, să nu am curaj.
Dacă aș înțelege că nu-L pot
dezamăgi și că singura care își provoacă dezamăgiri sunt eu… nu aș mai privi
arta ca pe o provocare care poate să doară, ci ca pe un fluviu care curge în
direcția potrivită, pentru a se vărsa unde trebuie: acasă.
Capu
Codrului, 14.03.2026
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2026
În data de 18.03.2026 a avut loc
evenimentul „Femei care inspiră – puterea de a transforma”, organizat de
Facultatea de Științe și
Litere „Petru Maior”, UMFST G.E.Palade Târgu Mureș, desășurat în Aula Magna.Acesta
a fost un prilej de a celebra forța feminină și capacitatea ei profundă de a
inspira și de a modela lumea din jur. Evenimentul a fost coordonat de asist.drd.
Anca Rusu și asist.univ.dr. Aurel Lazăr și a fost structurat în două părți: I. În prima sa parte, a fost vorba despre experiențele și
provocările femeilor invitate și despre emoțiile împărtășite, ca surse de
motivație.
Smaranda Enache:
activistă pentru drepturile omului și co-președinte executiv al Ligii Pro
Europa. Aceasta a susținut un discurs excepțional despre lume, civilizație,
cultură și dialog social, despre provocările și evoluția societății, dar mai
ales despre construcția fundamentului solid numit democrație. A vorbit despre
„curajul izvorât din teamă (și nu din frică)”, despre responsabilitatea
implicării și despre universalitatea umană. Mesajul său a fost și un apel
adresat tinerilor de a se implica activ în societatea civică, într-un moment în
care, după cum sublinia chiar ea, „încercarea cea mai mare de la Revoluție până
acum este cea din zilele noastre”.
Anca Șincan:
istoric, cercetător științific grad II - Institutul de Studii Religioase „Ioan
Petru Culianu”. Aceasta a împărtășit cu publicul parcursul său personal și
profesional, punctând faptul că, pentru femei, drumul către succes a fost
adesea mai anevoios. Cu emoție sinceră, a vorbit despre oamenii care i-au
influențat viața, despre prietenie și despre importanța rădăcinilor. Născută la
țară și crescută sub grija unei vecine, a învățat devreme valorile simple și
esențiale. În anii studenției, profesorul Pompiliu Teodor a fost o prezență
definitorie. Mesajul ei este unul profund uman: „Fiți cărămizile pe care se vor
construi alții. Bunătatea este cea care ne face umani”.
Briena Stoica: profesor
Merito, profesor de limba engleză la Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian” și
la Liceul UMFST „G.E.Palade” din Târgu Mureș. Această invitată și-a deschis discursul
evocând nuvela „La vulturi” (scrisă de Gala Galaction) și personajul Agripina,
propunând o paralelă între urcușul anevoios din literatură și ritmul alert al
vieții contemporane. A ridicat o întrebare esențială: în dorința de a fi
eficienți, ce anume pierdem? A vorbit despre responsabilitatea profesorilor și
despre pericolul de a nu mai „vedea” cu adevărat copiii, în goana zilnică.
Conceptul de „slow looking” devine, astfel, o invitație la reflecție: să
învățăm să privim cu răbdare, pentru a putea înțelege mai în profunzime, să nu
pierdem din vedere detaliile; să ne luăm timp să îi vedem pe cei din jurul
nostru, să nu îi pierdem, în graba în care suntem.
Anamaria Cristina Hambețiu:
psiholog clinician, psiho-oncolog în cadrul Spitalului Oncologic Medex din
Târgu Mureș, magistrat retras din activitate. Această doamnă a oferit un moment
deosebit de introspectiv: „Judecătorul meu suprem este reflecția mea din
oglindă”. Discursul său nu a fost despre
carieră, ci despre devenire, despre omul din spatele rolurilor. Povestea sa
începe cu o pierdere - de statut, de relații, dar și cu un diagnostic
oncologic. Din această experiență s-a născut dorința de a fi sprijin pentru
ceilalți, implicându-se în acțiuni de voluntariat. A împărtășit povești
marcante din acest domeniu și despre cât de grea e singurătatea simțită pe un
culoar de oncologie. A ales să se retragă din magistratură (a fost judecător)
și să devină psiholog clinician și psiho-oncolog. „Viața ne oprește ca să ne
arate misiunea”. Iată o concluzie care dă sens întregului parcurs. În
continuare, susține că nu putem schimba diagnosticul sau destinul, dar putem
transforma ceea ce simte omul care suferă în singurătate.
Iulia-Maria Rădeanu:
medic, fondator al Asociației GIO – „Generații Iubite și Ocrotite”, președinte
al Comunității Femeilor din România. Această invitată a adus în discuție ideea
că orice problemă își poate găsi soluționarea, dacă există voință și implicare.
În anul 2021 s-a stabilit în Târgu Mureș (este de loc din Sibiu) și a fondat
Asociația GIO, dedicată consilierii femeilor aflate în criză de sarcină. A
subliniat că nu toate cazurile întâlnite sunt determinate de lipsuri materiale,
ci adesea de contexte emoționale complexe. Inițiativa sa vizează inclusiv
schimbări legislative, astfel încât femeile să beneficieze de consiliere în
spitale. Mesajul său este unul de curaj și responsabilitate: implicarea poate schimba
destine.
Teodora Săcălean:
prezentatoare TV, producătoare, ambasador în cadrul Asociației „Ajungem Mari”.
„Pentru mine, inspirația înseamnă oameni adevărați, povești de viață, curajul
de a merge mai departe și de a transforma experiențele – bune sau grele – în
lumină pentru ceilalți. (…)” Teo a vorbit despre parcursul său profesional, de
la radio la televiziune, dar și despre pauza dedicată familiei și despre
reconfigurarea drumului său profesional. După câțiva ani, a revenit în
televiziune, la M9 TV și totul părea a fi un succes, până când a fost supusă
unei încercări majore: pierderea vocii, în urma unui diagnostic sever. „În anul
2024 mi-am pierdut vocea (…). Pentru un om de televiziune, să nu mai poată
vorbi înseamnă… pierdere. Am fost diagnosticată cu tumoră pe centrul vorbirii
și nu mi s-a dat nicio șansă”. Și totuși, din această cumpănă s-a născut un nou
început: proiectul T.E.O (Trup, Emoție, Oameni). „Ceea ce am trăit a fost, în cele
din urmă, o binecuvântare” – iată, o perspectivă care transformă suferința, în
sens.
Mihaela Negrea,
antreprenor, manager și fondator al Emerald Luxury Events & Casa Mureșană.
Cu peste 26 de ani de experiență, această invitată a vorbit despre visuri,
curaj și construcție în doi. „Dacă cineva mi-ar fi spus când aveam 20 de ani că
voi vorbi cândva în fața unei săli pline despre visuri, curaj și
antreprenoriat, i-aș fi spus că exagerează”. Împreună cu soțul ei, a pornit la
drum fără prea multe resurse materiale, dar cu multă încredere și determinare.
Au construit totul pas cu pas, ca o echipă, lucrând cot la cot cu angajații.
Anul 2019 părea apogeul, însă pandemia a adus o perioadă extrem de dificilă și
acest domeniu de activitate, care a fost supus unor grele încercări. Partea frumoasă e că din acea criză s-a născut
proiectul Emerald Luxury Events, în care s-a investit tot ceea ce aveau și ceea ce nu aveau, devenind un pariu pe
propriile visuri. Un pariu câștigat. „Să mergi mai departe chiar și atunci când
îți este teamă” rămâne esența mesajului său. „În inima unei femei există
puterea de a merge mai departe.”
II. Momentul muzical – un dar din partea organizatorilor,
pentru invitați Evenimentul a fost completat de un
moment muzical special, oferit de orchestra universității. Tinerii artiști au
reușit să poarte publicul într-un spațiu al sensibilității și al visării,
oferind o pauză de respirație și emoție autentică. La final, nu rămâne decât
recunoștința față de organizatori și invitate, pentru fiecare gând, fiecare
trăire și fiecare lecție oferită. Întregul eveniment mi-a reconfirmat o
credință: aceea că suntem, indubitabil, interconectați.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr.
3/2026
