DRAGĂ VENEZIA

Ai fost neașteptată...

Nu spun nesperată, pentru că ar însemna să eludez adevărul: mulți visăm ca, mai devreme sau mai târziu, să facem cunoștință cu tine.

                            

Ai fost neașteptată din punct de vedere al momentului în care ne-am hotărât să te „cucerim”.

Anul 2014, cu o lună înainte de ziua mea de naștere - 20 noiembrie. Acela a fost momentul în care am stabilit că ne vom vedea pentru prima oară.

Zis și făcut, rezervări, planuri, gânduri, bucurie - și toate acestea în trei.

Tu, Mădălina, n-ai știut prea multe, n-ai știut încotro pleci. Acum afli, eu am știut de la bun început... :) Nu doar cu câteva zile înainte. Ci de la începutul începutului! Sorry :D Dar hai că a meritat!

Chiar și așa, în drum spre Italia am împărtășit aceleași emoții - eu, poate și mai mari, pentru că știam ce surpriză te așteaptă acolo și eram conștientă de munca depusă de Neluțu în pregătirea ei. Mă bucur că am fost „complici” și martori la tot ceea ce s-a petrecut: atât din bucurie pentru tine, pentru fericirea ta/a voastră, cât și din puțin egoism - acum știm că nu ne veți uita niciodată, chiar dacă anii vor trece.

Îți vei aminti mereu de propria cerere în căsătorie, și astfel îți vei aminti de noi, ai voștri prieteni și parteneri de excursie.

Drumul a fost lung și frumos. Erau zilele noastre libere, în care ne puteam ocupa mintea numai cu ceea ce ne doream, iar ochii ni-i scăldam în cele mai frumoase peisaje. Când am ajuns la granița cu Ungaria, vameșul mi-a urat „La mulți ani”. Mi-ar plăcea ca și anul acesta să repetăm povestea cu vameșul... 

După câteva opriri și multă emoție - Mădălina nu știa unde merge; eu știam prea multe, și unde mergem și nu numai - iată, draga noastră Venezia, că am ajuns. Te-am ajuns din urmă și ne-am bucurat împreună de frumusețile pe care le adăpostești...

Astfel, două zile, picioarele nu ne-au stat în loc. Am părăsit temporar locul de cazare, un minunat apartament - mulțumim, băieți - și am început să explorăm: Palatul Dogilor (preferatul meu), Podul Rialto, Basilica Sfântul Marcu, Puntea Suspinelor, Muzeul Correr, etc. și ne-am plimbat cu vaporetto de-a lungul Canalului Grande și până la Insula Murano și înapoi.

 

Nerăbdători să scăpăm de bagaje și să începem explorarea...

 

Dacă doamna care trebuie să ne ducă la cazare întârzie... De ce să nu ne facem puțin de cap? :)

 

Aceasta ești tu, Venezia.

 

Piața San Marco, inundată și minunată.

În seara de sâmbătă, 22.11.14, Mădălina a fost cerută de soție - într-un stil de-a dreptul romantic și de neuitat.

Aici am avut și eu o misiune importantă: băieții au plecat din apartament înaintea noastră, pentru a pregăti „teritoriul”, iar eu trebuia să o duc pe Mădălina prin labirintul de străduțe dintre locul unde eram cazați și Piața San Marco, unde avea loc evenimentul.

Trebuie să precizez și să recunosc, totodată, că stau foarte prost cu orientarea în spațiu. Nu știu cum și de unde atâta inspirație (divină, cred), dar am reușit să străbat drumul, cu Mădălina de mână (care nu se putea concentra pentru că a început să înțeleagă cam ce se întâmplă), în 10-15 min. 

Sunt mândră de mine și zâmbesc și acum pentru că Robi și Neluțu au bâjbâit cam o jumătate de oră până să ajungă în Piața San Marco și s-au și rătăcit o dată. Ei bine, iată că eu, cea care se pierde în propriul oraș, am reușit să ajung în timp record la destinație.

Evident, Mădălina era emoționată, a găsit primul trandafir lăsat pe un bilețel, și acesta a fost începutul.

Un prim pas...

Citind fără prea mult glas...

Urmând drumul bilețelelor și al trandafirilor de pe jos, am ajuns la Neluțu - și el emoționat - care, după un întreg ceremonial, a rostit întrebarea magică.

Acolo e simbolul unui început.

Un dans care are nevoie de doi dansatori...

Fericiți...

Foarte fericiți!

Nu mai are nevoie de descriere... :))

Normal că răspunsul a fost un „DA” hotărât, printre lacrimi, râs, tremurat, aplauzele turiștilor, chicoteli, muzica instrumentală de pe o terasă alăturată și doi complici...

În acea seară, într-un restaurant drăguț și cochet din apropierea Pieței San Marco, în fața unor pizza servite de un ospătar român și a unei butelii de vin roșu, am făcut un jurământ: că vom reveni în Venezia după 25 de ani, în luna lui noiembrie a anului când eu voi împlini 50 de ani, când vom fi părinți și poate și bunici - evident, în aceeași formație de patru. Patru prieteni, două cupluri.

2015 și 2016. Toamna.

Pe atunci, ne vor lega multe amintiri frumoase, marcate de timpul care a trecut în favoarea noastră, neafectând iubirea și respectul dintre noi.

Mențiuni:

- mi s-a spus de excursie, deși trebuia să fie și pentru mine o surpriză (de ziua mea) din cauza faptului că devin ușor isterică dacă nu știu unde merg și nu știu ce haine să îmi pun în bagaj;

- Neluțu a muncit nopți întregi la bilețelele care însoțeau fiecare trandafir așezat pe jos, în Piața San Marco; tot nopți întregi a stat și a cugetat - nu la nemurirea sufletului, ci asupra tuturor detaliilor importante privind excursia și cererea în căsătorie;

- Neluțu a condus încontinuu; noi n-am fost prea fair-play și am dormit marea majoritate a drumului, mai ales pe timp de noapte;

- pe drum, Mădălina mă tot întreba dacă am habar unde mergem, dacă bănuiesc ceva; răspuns pe care l-a auzit: „Nuuu... dar poate Paris?” - răspunsul din mintea mea: „Normal, darling, mergem în Venezia! Și mai mult decât atât, vei fi cerută și de nevastă” :))

- Pe Insula Murano am băut cel mai bun Aperol Spritz (de până acum);

- trandafirii au fost transportați din România, de la o florărie din Tg.-Mureș, într-o geantă de voiaj, în bureți cu apă pentru a rezista tot drumul;

- și cel mai drăguț aspect: Mădălina nu a știut că vom fi și noi cu ei în excursie. Trebuia să vină seara (înainte de plecarea „lor”) pe la noi, pe acasă, să ridice un „colet” pentru cineva din Cluj - cică. Între timp, eu am pregătit bagajele noastre și o așteptam destul de neliniștită, căci nu știam cum va reacționa când va afla că vom fi 4, și nu 2 cum credea ea...

A ajuns, seara, pe la 21.30, cerându-și scuze pentru deranj la ora aceea. Eu filmam și Robi i-a deschis ușa. Nu știa ce se întâmplă, dar totuși mi-a spus „La mulți ani” și mi-a adus o ciocolată buuună. Eu am luat-o în brațe, i-am mulțumit și i-am spus că eu sunt coletul. Preț de câteva secunde... nici o reacție. Apoi a început să râdă și să repete: „Nu cred, nu cred!”... Într-un final, văzând bagajele dosite după ușă, a început să creadă. Ei da, n-ai scăpat de noi. Am râs din nou, și ne-am pregătit pentru drumul „necunoscut fetelor”. Și așa a început totul...

Să ne fie de bine, misiune îndeplinită.

Mai punem noi ceva la cale... Va urma... :)

LA MULȚI ANI, NELUȚU!

CU DRAG,
NOI. 

STRADA FICȚIUNII

Vie și plină de valori, deschisă dar precaută în privința vizitatorilor săi, din nevoia de a-și proteja comorile...

Nu este o stradă pe care te poți plimba oricând, oricum.

Este o stradă pe care trebuie să pășești cu eleganță și cu inima deschisă, să-ți abandonezi problemele și să te lași purtat de tot ceea ce ai mai pur în tine.

Acolo nu ai voie să minți, nu ai voie să faci rău și nici nu e necesar să impresionezi prin opulență.

Ceea ce trebuie să faci este să fii TU și să te avânți în ea doar atunci când ești pregătit să te cunoști - căci ea te va ajuta să începi să te descoperi și să te bucuri de ceea ce vei găsi în interiorul tău. Aceasta este Strada Ficțiunii...

Eram mică, să fi avut vreo 12-13 ani când l-am cunoscut cu adevărat pe Mihai Eminescu, pe această stradă - la propriul lui stand intitulat „Poesii”. A fost, este, și va fi, poetul meu preferat. El este ca o carte deschisă care îți dezvăluie, prin versurile sale, comoara sa cea mai de preț: inima, cu toate sentimentele sale.

El m-a învățat să visez cu ochii deschiși la iubire, când încă nu făcusem cunoștință cu ea. Cine, oare, nu a auzit de Luceafărul? Cine, oare, nu a reținut măcar câteva versuri, dacă tot l-a citit și recitit? Cine oare nu a lăcrimat în fața poemelor lui Mihai Eminescu?

Tot pe această stradă, imediat după Eminescu, stă George Bacovia, cu ale sale simboluri plumburii și violete.

Eminescu m-a învățat să fiu romantică - o romantică incurabilă - iar Bacovia m-a adus cu picioarele pe pământ, atunci când nu era loc de prea mult romantism.

Aceștia sunt precum Polul Sud și Polul Nord; dar ambii poli există și au un rol prea bine definit și esențial. „(...) Amurg de toamnă violet ...Doi plopi, în fund, apar în siluete -- Apostoli în odăjdii violete -- Oraşul e tot violet”. Pe Bacovia trebuie doar să îți dorești să-l înțelegi şi atunci vei avea acces la imaginaţia lui, la sufletul său.

Pășesc mai departe și trec de poeții noștri și îl zăresc pe Gabriel García Márques: stă pe un fotoliu, pe partea stângă a Străzii Ficțiunii, visător și îngândurat, la propriul său stand. Simt că mă așteaptă să facem schimb de impresii în privința operei sale „Dragostea în vremea holerei”. Prin urmare, îi spun că am citit această carte într-o singură noapte, căci n-am putut să o mai las din mână. „Dragostea în vremea holerei” este una dintre cărțile care mi-a intrat în suflet, citită și într-o perioadă în care aveam nevoie de această lectură. Nu poți rămâne imun în fața iubirii pătimașe dintre Florentino Ariza si Fermina Daza, întreruptă brusc, mult prea devreme, și mai apoi continuată, într-un târziu. Nu poți rămâne de neclintit citind această pasionantă poveste de dragoste, frumoasă și tragică în același timp. Personal, mi-a vindecat sufletul atunci când am avut nevoie, când trebuia vindecat.

Apoi, iată-l... următorul stand, și nu ultimul, pentru că lista scriitorilor valoroși ar putea continua la nesfârșit.

Dar acolo este el, cel care mă inspiră, care transmite adevăruri pure mascate de  „ficțiuni”. Cum poate fi ficțiunea adevăr? Simplu, vei descoperi citind cărțile (învățăturile) lui Paulo Coelho: „Alchimistul”, „Adulter”, „Învingătorul este întotdeauna singur”, „La râul Piedra am șezut și-am plâns”, „Manuscrisul găsit la Accra”, „Veronika se hotărăște să moară”, ș.m.d.

În scrierile sale, totul este profund, totul este sentiment, totul este morală, sfat, înțelepciune, evoluție sau crud adevăr al involuției.

„Adulter” - descrie o etapă prin care mulți dintre noi trecem, căci criza de timp, nemulțumirile, dorința de nou, de aventură, frustrarea - sunt factori care nu vin în ajutorul unei căsnicii și ajungem să nu mai fim mulțumiți sau împliniți de ceea ce avem mai frumos lângă noi.

De multe ori trebuie să ne izbim dureros de asfalt, pentru a ne găsi puterea de a ne ridica, de a ne reculege și a învăța să ne iubim și să iubim cu adevărat.

De ce „Învingătorul este întotdeauna singur”? Pentru că aceasta este lecția de viață: singurătatea este prețul pe care „învingătorul” trebuie să-l plătească societății pentru locul său fruntaș. Și nu doar societății, ci chiar EU-lui său, rănit din cauza superficialității, materialismului, avariei. Pentru că nu apreciază adevăratele valori. Și toate acestea au preț... unul foarte scump.

Toți cei de mai sus își merită locul pe Strada Ficțiunii! Ce-ar fi dacă nu ne-am mai delecta sufletul cu operele lui Eminescu despre iubire, romantism și suferință; cu operele lui Bacovia care să ne aducă cu picioarele pe Pământ atunci când gândurile ne zboară prea adânc în Univers? Cum ar fi dacă n-am spera și visa până în ultima clipă a vieții și nu am căuta împlinirea, precum Florentino Ariza a lui G.G. Márques? Cum ar fi viața fără adevăr și înțelepciune, valori transmise de Paulo Coelho prin operele sale? 

Părinții, profesorii întâlniți pe parcursul anilor de școală și instinctul au fost și sunt ghidajul meu într-ale străzii ficțiuni - m-au îndrumat mereu spre cele mai bune alegeri.

Peste câțiva ani, pășesc din nou cu încredere pe această stradă luminoasă. Însă acum nu mai sunt doar un cititor. Sunt la fel de fascinată ca atunci când am pășit pentru prima dată pe Strada Ficțiunii: energia vibrează, cuvintele scriitorilor curg - stoluri, stoluri de cuvinte, mii de cuvinte - care transmit gânduri, gânduri pline de sentimente, iar sentimentele sunt frumoase, deosebite, calde. Mă simt împlinită aici, printre ei.

Undeva, pe aici, am și eu un stand, ca cel al scriitorilor pe care îi stimez, și aștept să ies în întâmpinarea oamenilor dornici să mă cunoască. Îi aștept, așadar, să povestim și să ne sfătuim, să împărtășim sentimente și gânduri prin cuvinte.

Precum adevărurile din ficțiunile lui Paulo Coelho, acolo, în Strada Ficțiunii, sunt EU - cea autentică, cu ceea ce știu mai bine să fac în această lume: să scriu oamenilor, să-mi scriu mie, să mă descarc, ca apoi să mă pot încărca din nou, și să scriu... Să tot scriu și să mă fac auzită, căci am prea multe de spus pentru a mă opri aici...

P.S. Ultima carte citită este „O regină în căutarea iubirii” scrisă de Anne OʼBrien. O operă fascinantă, o capodoperă de-a dreptul - care mi-a ocupat două seri, prelungite în noapte. Această carte o are drept personaj principal pe Regina Caterina de Valois - un suflet bun într-o căutare continuă a iubirii. Practic, reprezintă dovada clară a faptului că nu averea materială este cea care te împlinește și te face fericit și că din și pentru iubire, omul ajunge uneori să-și sacrifice sufletul, izolându-se de ceea ce are mai drag și mai scump pe lumea aceasta de pământean.

Mai mult ca sigur că și această scriitoare își merită un loc aparte pe Strada Ficțiunii, căci standul ei este nespus de valoros...