DRAGĂ VENEZIA

Ai fost neașteptată...

Nu spun nesperată, pentru că ar însemna să eludez adevărul: mulți visăm ca, mai devreme sau mai târziu, să facem cunoștință cu tine.

                            

Ai fost neașteptată din punct de vedere al momentului în care ne-am hotărât să te „cucerim”.

Anul 2014, cu o lună înainte de ziua mea de naștere - 20 noiembrie. Acela a fost momentul în care am stabilit că ne vom vedea pentru prima oară.

Zis și făcut, rezervări, planuri, gânduri, bucurie - și toate acestea în trei.

Tu, Mădălina, n-ai știut prea multe, n-ai știut încotro pleci. Acum afli, eu am știut de la bun început... :) Nu doar cu câteva zile înainte. Ci de la începutul începutului! Sorry :D Dar hai că a meritat!

Chiar și așa, în drum spre Italia am împărtășit aceleași emoții - eu, poate și mai mari, pentru că știam ce surpriză te așteaptă acolo și eram conștientă de munca depusă de Neluțu în pregătirea ei. Mă bucur că am fost „complici” și martori la tot ceea ce s-a petrecut: atât din bucurie pentru tine, pentru fericirea ta/a voastră, cât și din puțin egoism - acum știm că nu ne veți uita niciodată, chiar dacă anii vor trece.

Îți vei aminti mereu de propria cerere în căsătorie, și astfel îți vei aminti de noi, ai voștri prieteni și parteneri de excursie.

Drumul a fost lung și frumos. Erau zilele noastre libere, în care ne puteam ocupa mintea numai cu ceea ce ne doream, iar ochii ni-i scăldam în cele mai frumoase peisaje. Când am ajuns la granița cu Ungaria, vameșul mi-a urat „La mulți ani”. Mi-ar plăcea ca și anul acesta să repetăm povestea cu vameșul... 

După câteva opriri și multă emoție - Mădălina nu știa unde merge; eu știam prea multe, și unde mergem și nu numai - iată, draga noastră Venezia, că am ajuns. Te-am ajuns din urmă și ne-am bucurat împreună de frumusețile pe care le adăpostești...

Astfel, două zile, picioarele nu ne-au stat în loc. Am părăsit temporar locul de cazare, un minunat apartament - mulțumim, băieți - și am început să explorăm: Palatul Dogilor (preferatul meu), Podul Rialto, Basilica Sfântul Marcu, Puntea Suspinelor, Muzeul Correr, etc. și ne-am plimbat cu vaporetto de-a lungul Canalului Grande și până la Insula Murano și înapoi.

 

Nerăbdători să scăpăm de bagaje și să începem explorarea...

 

Dacă doamna care trebuie să ne ducă la cazare întârzie... De ce să nu ne facem puțin de cap? :)

 

Aceasta ești tu, Venezia.

 

Piața San Marco, inundată și minunată.

În seara de sâmbătă, 22.11.14, Mădălina a fost cerută de soție - într-un stil de-a dreptul romantic și de neuitat.

Aici am avut și eu o misiune importantă: băieții au plecat din apartament înaintea noastră, pentru a pregăti „teritoriul”, iar eu trebuia să o duc pe Mădălina prin labirintul de străduțe dintre locul unde eram cazați și Piața San Marco, unde avea loc evenimentul.

Trebuie să precizez și să recunosc, totodată, că stau foarte prost cu orientarea în spațiu. Nu știu cum și de unde atâta inspirație (divină, cred), dar am reușit să străbat drumul, cu Mădălina de mână (care nu se putea concentra pentru că a început să înțeleagă cam ce se întâmplă), în 10-15 min. 

Sunt mândră de mine și zâmbesc și acum pentru că Robi și Neluțu au bâjbâit cam o jumătate de oră până să ajungă în Piața San Marco și s-au și rătăcit o dată. Ei bine, iată că eu, cea care se pierde în propriul oraș, am reușit să ajung în timp record la destinație.

Evident, Mădălina era emoționată, a găsit primul trandafir lăsat pe un bilețel, și acesta a fost începutul.

Un prim pas...

Citind fără prea mult glas...

Urmând drumul bilețelelor și al trandafirilor de pe jos, am ajuns la Neluțu - și el emoționat - care, după un întreg ceremonial, a rostit întrebarea magică.

Acolo e simbolul unui început.

Un dans care are nevoie de doi dansatori...

Fericiți...

Foarte fericiți!

Nu mai are nevoie de descriere... :))

Normal că răspunsul a fost un „DA” hotărât, printre lacrimi, râs, tremurat, aplauzele turiștilor, chicoteli, muzica instrumentală de pe o terasă alăturată și doi complici...

În acea seară, într-un restaurant drăguț și cochet din apropierea Pieței San Marco, în fața unor pizza servite de un ospătar român și a unei butelii de vin roșu, am făcut un jurământ: că vom reveni în Venezia după 25 de ani, în luna lui noiembrie a anului când eu voi împlini 50 de ani, când vom fi părinți și poate și bunici - evident, în aceeași formație de patru. Patru prieteni, două cupluri.

2015 și 2016. Toamna.

Pe atunci, ne vor lega multe amintiri frumoase, marcate de timpul care a trecut în favoarea noastră, neafectând iubirea și respectul dintre noi.

Mențiuni:

- mi s-a spus de excursie, deși trebuia să fie și pentru mine o surpriză (de ziua mea) din cauza faptului că devin ușor isterică dacă nu știu unde merg și nu știu ce haine să îmi pun în bagaj;

- Neluțu a muncit nopți întregi la bilețelele care însoțeau fiecare trandafir așezat pe jos, în Piața San Marco; tot nopți întregi a stat și a cugetat - nu la nemurirea sufletului, ci asupra tuturor detaliilor importante privind excursia și cererea în căsătorie;

- Neluțu a condus încontinuu; noi n-am fost prea fair-play și am dormit marea majoritate a drumului, mai ales pe timp de noapte;

- pe drum, Mădălina mă tot întreba dacă am habar unde mergem, dacă bănuiesc ceva; răspuns pe care l-a auzit: „Nuuu... dar poate Paris?” - răspunsul din mintea mea: „Normal, darling, mergem în Venezia! Și mai mult decât atât, vei fi cerută și de nevastă” :))

- Pe Insula Murano am băut cel mai bun Aperol Spritz (de până acum);

- trandafirii au fost transportați din România, de la o florărie din Tg.-Mureș, într-o geantă de voiaj, în bureți cu apă pentru a rezista tot drumul;

- și cel mai drăguț aspect: Mădălina nu a știut că vom fi și noi cu ei în excursie. Trebuia să vină seara (înainte de plecarea „lor”) pe la noi, pe acasă, să ridice un „colet” pentru cineva din Cluj - cică. Între timp, eu am pregătit bagajele noastre și o așteptam destul de neliniștită, căci nu știam cum va reacționa când va afla că vom fi 4, și nu 2 cum credea ea...

A ajuns, seara, pe la 21.30, cerându-și scuze pentru deranj la ora aceea. Eu filmam și Robi i-a deschis ușa. Nu știa ce se întâmplă, dar totuși mi-a spus „La mulți ani” și mi-a adus o ciocolată buuună. Eu am luat-o în brațe, i-am mulțumit și i-am spus că eu sunt coletul. Preț de câteva secunde... nici o reacție. Apoi a început să râdă și să repete: „Nu cred, nu cred!”... Într-un final, văzând bagajele dosite după ușă, a început să creadă. Ei da, n-ai scăpat de noi. Am râs din nou, și ne-am pregătit pentru drumul „necunoscut fetelor”. Și așa a început totul...

Să ne fie de bine, misiune îndeplinită.

Mai punem noi ceva la cale... Va urma... :)

LA MULȚI ANI, NELUȚU!

CU DRAG,
NOI.