Pufăie din pipă, cu ochii ațintiți în zare,
Iar gându-i zboară departe, pe un unicorn călare;
O așteaptă, desigur, emoționat, dorind la piept să o strângă,
Să-i simtă sânii tari, sub rochia verde, de catifea,
Și să-i mângâie părul, șoptindu-i mereu: Nu mă uita!
Soarele apune și vântul îi adie prin păr -
El stă aproape înțepenit pe scaunul din lemn de nuc,
Sculptat atent, până la cel mai mic detaliu, de parcă ar vrea
să redea-n finețe cultura unei epoci apuse;
Unde-o fi ea, muza mea, de nu-mi mai vine?
În gând își spuse.
Prin fereastra larg deschisă către noaptea întinsă,
Doamna lună îl sfidează cu a ei rece frumusețe,
Amintindu-i de buclele aurii, care până mai ieri îi gâdilau pieptul,
Revărsându-se în așternuturi, precum o cascadă nefirească -
Prea perfect creată, de parcă nu ar mai avea nimic de îndreptat
În această viață.
Obsesiv se gândește la acele buze mari, pline,
care i-au sărutat lobul urechii
Și i-au șoptit vorbe dulci, de azi cu gust de pelin -
Căci simt că nu mai vine și atunci cerneala
se va usca prea devreme în a mea călimară,
Fără a da vreo șansă cuvintelor să se așterne...
De ce nu-mi vii, muza mea?
Spune-mi, tu, lună, unde mi s-a ascuns ea?
Iar luna îi zâmbește și-și deschide brațele,
Pentru a așeza între ele stelele, astfel încât
să-i lumineze inima tânărului nesăbuit
Al cărui destin se conturează a fi unul nefericit,
Căci degetele sale lungi nu vor mai strânge într-însele
O palmă mică și fină, de atâtea ori sărutată.
Învăluit într-un delir aparent de neînțeles
Luca, pe numele său de botez,
A străbătut în grabă grădina și din câțiva pași,
A ajuns în dreptul porții doar pentru a vedea
Dacă nu cumva i-a pus lacătul, din greșeală,
Când ieșise odinioară, să-și ia tutun pentru țigară,
De la prăvălia din sat.
Dar nu, poarta e chiar între-deschisă,
Pentru că așa a lăsat-o, intenționat,
Pentru ea, crezând că vine,
Când s-a întors acasă,
Cu buchetul de flori proaspete,
Așezate tot pentru ea, pe terasă.
Iar ea nu mai vine și ce jalnică nebunie
Îmi cuprinde inima, de-mi vine a urla
Spre toate orizonturile, să-mi strig iubirea...
Vorbea din el dezamăgirea...
O fi despre iubire, astă viață, dragă Luca?
Întreabă cu o voce calmă luna.
El o aude, dar nu îi răspunde,
Simțind că este prea obosit atunci când
Mintea refuză să i se supună la comenzi,
Iar lacrimile îi năvălesc necontenit obrajii,
Proptindu-și fruntea în grilajul porții,
de-acum zăvorâtă și pe interior.
Din astă noapte refuz ca vreodată să-ți mai văd
ochii aceia verzi, cu cele mai frumoase gene;
Nu-mi voi aminti gustul dulce al buzelor tale mincinoase;
Voi uita și mireasma parfumului tău, de tămâie și ambră
Care mi-a amețit sufletul și suflul din mine.
Vei rămâne o pecete în amintirile mele,
Iar veșnicia va reduce din timpane volumul
Vocii tale suave, adorată.
De-acum îmi e clar că te voi uita,
Pierzându-te, muza mea;
N-ai mai venit...
Iar timpul îți va șterge urma.
Ceva o făcea să zăbovească sub clarul de lună,
Simțindu-și pașii tot mai grei, tot mai împiedicați
Deasupra pământului ademenitor, de ea însetat.
Auzi o voce răsunând doar pentru ea,
în tot văzduhul înstelat:
I-ai făgăduit că în această viață îl vei lăsa
Să te iubească omenește, aproape orbește,
apoi să sufere, prin clipe să se târască,
Ca mai apoi să scrie despre toate stările ce îl doboară,
Pe care le străbate prin lacrimi și care
îl vor ajuta să crească.
Iar ea și-a adus aminte câte ceva și a încetinit mersul.
Nu s-a mai dus să îi pășească pragul casei,
Pentru a-i gusta din iubire, pentru a-i mângâia părul ciufulit,
Ochii aceia albaștri, cu tenul măsliniu...
Își va aminti cu drag de degetele lui lungi, pătate cu cerneală,
Care i-au cuprins adesea mâna, pentru o săruta,
Cu cele mai frumoase buze ale vreunui pământean.
Apoi și-a adus aminte totul și s-a oprit din mers,
Deși abia respira aerul, din cauza nodului din piept -
A dat înapoi, pentru ca lui să îi crească aripi,
pentru a-și săvârși creația, prin propria durere,
Ajungând prin scrierile sale până la cer,
Chiar de-ar fi ca pe pământ să creadă unii
Că Luca e doar un naiv romancier.
Iar gându-i zboară departe, pe un unicorn călare;
O așteaptă, desigur, emoționat, dorind la piept să o strângă,
Să-i simtă sânii tari, sub rochia verde, de catifea,
Și să-i mângâie părul, șoptindu-i mereu: Nu mă uita!
Soarele apune și vântul îi adie prin păr -
El stă aproape înțepenit pe scaunul din lemn de nuc,
Sculptat atent, până la cel mai mic detaliu, de parcă ar vrea
să redea-n finețe cultura unei epoci apuse;
Unde-o fi ea, muza mea, de nu-mi mai vine?
În gând își spuse.
Prin fereastra larg deschisă către noaptea întinsă,
Doamna lună îl sfidează cu a ei rece frumusețe,
Amintindu-i de buclele aurii, care până mai ieri îi gâdilau pieptul,
Revărsându-se în așternuturi, precum o cascadă nefirească -
Prea perfect creată, de parcă nu ar mai avea nimic de îndreptat
În această viață.
Obsesiv se gândește la acele buze mari, pline,
care i-au sărutat lobul urechii
Și i-au șoptit vorbe dulci, de azi cu gust de pelin -
Căci simt că nu mai vine și atunci cerneala
se va usca prea devreme în a mea călimară,
Fără a da vreo șansă cuvintelor să se așterne...
De ce nu-mi vii, muza mea?
Spune-mi, tu, lună, unde mi s-a ascuns ea?
Iar luna îi zâmbește și-și deschide brațele,
Pentru a așeza între ele stelele, astfel încât
să-i lumineze inima tânărului nesăbuit
Al cărui destin se conturează a fi unul nefericit,
Căci degetele sale lungi nu vor mai strânge într-însele
O palmă mică și fină, de atâtea ori sărutată.
Învăluit într-un delir aparent de neînțeles
Luca, pe numele său de botez,
A străbătut în grabă grădina și din câțiva pași,
A ajuns în dreptul porții doar pentru a vedea
Dacă nu cumva i-a pus lacătul, din greșeală,
Când ieșise odinioară, să-și ia tutun pentru țigară,
De la prăvălia din sat.
Dar nu, poarta e chiar între-deschisă,
Pentru că așa a lăsat-o, intenționat,
Pentru ea, crezând că vine,
Când s-a întors acasă,
Cu buchetul de flori proaspete,
Așezate tot pentru ea, pe terasă.
Iar ea nu mai vine și ce jalnică nebunie
Îmi cuprinde inima, de-mi vine a urla
Spre toate orizonturile, să-mi strig iubirea...
Vorbea din el dezamăgirea...
O fi despre iubire, astă viață, dragă Luca?
Întreabă cu o voce calmă luna.
El o aude, dar nu îi răspunde,
Simțind că este prea obosit atunci când
Mintea refuză să i se supună la comenzi,
Iar lacrimile îi năvălesc necontenit obrajii,
Proptindu-și fruntea în grilajul porții,
de-acum zăvorâtă și pe interior.
Din astă noapte refuz ca vreodată să-ți mai văd
ochii aceia verzi, cu cele mai frumoase gene;
Nu-mi voi aminti gustul dulce al buzelor tale mincinoase;
Voi uita și mireasma parfumului tău, de tămâie și ambră
Care mi-a amețit sufletul și suflul din mine.
Vei rămâne o pecete în amintirile mele,
Iar veșnicia va reduce din timpane volumul
Vocii tale suave, adorată.
De-acum îmi e clar că te voi uita,
Pierzându-te, muza mea;
N-ai mai venit...
Iar timpul îți va șterge urma.
Ceva o făcea să zăbovească sub clarul de lună,
Simțindu-și pașii tot mai grei, tot mai împiedicați
Deasupra pământului ademenitor, de ea însetat.
Auzi o voce răsunând doar pentru ea,
în tot văzduhul înstelat:
I-ai făgăduit că în această viață îl vei lăsa
Să te iubească omenește, aproape orbește,
apoi să sufere, prin clipe să se târască,
Ca mai apoi să scrie despre toate stările ce îl doboară,
Pe care le străbate prin lacrimi și care
îl vor ajuta să crească.
Iar ea și-a adus aminte câte ceva și a încetinit mersul.
Nu s-a mai dus să îi pășească pragul casei,
Pentru a-i gusta din iubire, pentru a-i mângâia părul ciufulit,
Ochii aceia albaștri, cu tenul măsliniu...
Își va aminti cu drag de degetele lui lungi, pătate cu cerneală,
Care i-au cuprins adesea mâna, pentru o săruta,
Cu cele mai frumoase buze ale vreunui pământean.
Apoi și-a adus aminte totul și s-a oprit din mers,
Deși abia respira aerul, din cauza nodului din piept -
A dat înapoi, pentru ca lui să îi crească aripi,
pentru a-și săvârși creația, prin propria durere,
Ajungând prin scrierile sale până la cer,
Chiar de-ar fi ca pe pământ să creadă unii
Că Luca e doar un naiv romancier.
Poezie publicată în revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2023
Sursa foto: https://www.pinterest.jp/pin/558727897526274284/
