PERDEAUA COLORATĂ

De multe ori, e mai frumos să privești ceva doar din depărtare... În acest fel, frumusețea unui colorit poate fi surprinsă întru-totul, în toată splendoarea sa.

Și totuși, curioasă fiind, mă apropii de ceea ce numesc "perdea" - am ales să folosesc această denumire pentru a crea sentimentul de ceva comun, de ceva firesc, unui ceva ce tocmai asta nu este.

Nu am vrut să mă sperii de frumusețea inexplicabilă și nici să mă las intimidată de un moment pe care nici nu știu cum să îl descriu.

Era ceva impunător, extins, la câțiva metri, în fața mea - ceva ce aproape că îmi acapara cu totul orizontul. Eram doar eu și acel ceva mare și colorat - perdeaua, după cum spuneam, un fel de linie separatoare dintre două dimensiuni care, totuși, se întrepătrund și se completează una cu cealaltă.

Doar noi vrem să nu credem. Doar noi vrem să vedem altfel decât e. Dar ele sunt aproape una și aceeași. Dar, pentru așa-zisa siguranță, ochiul omului construiește "ziduri" în jurul spațiului lui de confort, pentru a se proteja cumva de acel inexplicabil nemărginit care e atât de minunat și care sperie atât de mult!

Iar al meu "separator" îmbracă forma fizică și totuși firavă a unei perdele de fluturi - colorați, plăpânzi la atingere și totuși puternici împreună.

M-am apropiat și i-am atins pe unii dintre ei; mi se păreau atât de frumoși cum dau din aripioare unul lângă celălat! Însă atunci când mi-am privit degetele acoperite de praful colorat de pe aripioarele lor, am conștientizat că sunt materie.

Sunt minunați împreună, dar îmi blochează vederea. Sunt frumoase culorile lor, dar eu vreau să văd ce e dincolo de ei, indiferent de nuanțele pe care le îmbracă spațiul de după ei. Sunt deosebiți cum se mișcă unul lângă celălalt și imaginea pe care o formează ei, împreună, per ansamblu, dar sunt fluturi! Azi, sunt fluturii pe care eu vreau să îi văd, dar cine știe ce sunt ei, cu adevărat?

Și atunci mi-am dorit ca perdeaua să cadă, fluturii să zboare, iar eu să pornesc într-o călătorie lungă și frumoasă dincolo de ceea ce am creat, dincolo de ceea ce am tot cărat după mine.

Cum dorința a izvorât din suflet, ea s-a împlinit înainte de a o rosti.

Fluturii s-au risipit care încotro - câțiva s-au agățat de hainele mele negre, pentru că așa îmi place să mă îmbrac - doar pentru a da un colorit diferit energiei ce mă înconjoară.

Și astfel, am deschis încet ochii și m-am trezit. Mintea îmi era încă împrăștiată și simțeam furnicături în extremități, de parcă acum m-aș fi încălzit după o lungă călătorie friguroasă.

A fost un minunat și un inexplicabil somn de prânz. Lung, adânc, cu copilul în brațe.

Genial, de altfel! 

Sursa foto: https://newsweek.ro/timp-liber/efectul-fluture

METAMORFOZĂ

Dimineața, cerul era acoperit de nori întunecați și groși. Și totuși, departe, în orizont, câteva raze de soare, inițial timide, își făceau loc printre ei, devenind tot mai puternice, parcă scânteind de mândrie, în toată frumusețea lor.

Nu a durat mult - m-am bucurat de acea explozie de lumini colorate preț de câteva minute, în care am văzut-o eu și poate alți câțiva oameni, care priveau spre cer, dimineața pe la ora șase - apoi culorile vesele au dispărut, odată cu razele soarelui.

Ceea ce am văzut, a fost minunat și suficient pentru ca ziua să nu-mi atârne greu în suflet, precum plumbul care stăpânea cerul, indiferent de ceea ce avea să urmeze, de ceea ce voi întâmpina... Ba mai mult, am realizat cât este de plăcut să am din nou timp să mă bucur de lucrurile simple și de ceea ce sunt.

Atunci când îmi este dor de mine, mă opresc în loc și rog timpul să mai aștepte - să-mi dea un răgaz, oricât de mic, atât doar cât să apuc să mă întorc spre mine, cea mică și cu sufletul curat și să o strâng în brațe pentru câteva clipe.

În acest fel, cea mică simte brațele ocrotitoare ale femeii de azi, cea care va deveni chiar ea, urmând cursul firesc al zilelor și al anilor, iar femeia-adult are ocazia să simtă mirosul copilului care a fost, să își încarce bine plămânii cu mireasma inocenței și să o aducă în prezent, spre a-și înveli cu ea sufletul.

Sinceră să fiu, sunt multe clipe în care îmi este dor de mine și de oamenii din viața mea, pentru că îmi lipsește vremea când aveam tot timpul din lume și drept este că nu pot proceda mereu așa cum am amintit mai sus. Doar din când în când, când dorul parcă începe să doară mult prea tare.

Anii au trecut, eu am crescut și, la braț cu cei dintâi, am dansat și continui să o fac, cu capul sus și dornică să cunosc tot mai mult, din tot ce este benefic pentru un suflet flămând și însetat de adevăr și de cunoaștere.

Ne transformăm. Metaforic sau nu, puterea metamorfozei este în noi.

Suntem iubire, iar aceasta nu cunoaște limite și nici bariere.

Să ne amintim mereu de ceea ce suntem, chiar și atunci când mintea, mult prea aglomerată, parcă refuză să ne îndrume. Trebuie să pășim cu încredere și să ne ascultam glasul inimii - sau instinctul, vocea sufletului, indiferent de denumirea pe care o preferăm.

Important este să auzim acea chemare. Să ne lăsăm ghidați, să ieșim din starea de amorțire. Să renaștem prin trecerea timpului, să fim mai buni, mai frumoși, mai curați și, atunci când ne uităm în oglinda vieții, ea să ne spună că da, suntem ceea ce suntem. Nu doar că părem a fi. Să fim una cu adevărul, cu minunea a ceea ce suntem. Și să ne amintim mereu că am ales să renaștem, pentru că suntem într-o continuă și o binecuvântată transformare.

Confidențele către suflet sunt esențiale. Haideți să ne oprim puțin din ceea ce facem, să luăm o „gură” zdravănă de aer în plămâni, să închidem ochii și să vorbim cu noi înșine, spunându-ne ceea ce avem de spus și să ne ascultam eventualele obiecții.

Suntem sau nu mulțumiți de ceea ce am ajuns să fim, de ceea ce facem? Ne asemănam cu imaginea pe care o aveam în minte despre noi, despre cum am vrea să ajungem să fim, atunci când începusem să ne clădim viitorul de atunci, prezentul de acum?

Ce am schimba la noi? Ce am putea lăsa să mai aștepte, în schimbul unor clipe de liniște în care să fim doar noi, cu noi înșine? De ce nu ne-am dori un asemenea răgaz? De ce ne-am ascunde, ori de ce am fugi?

Eu ori am obosit să fug, ori mi-am dat seama că nu întotdeauna fuga este sănătoasă. Și atunci... Timpul a fost îngăduitor și mi-a permis reîntâlnirea mult dorită. Astfel eu, cea de atunci, am primit îmbrățișarea maternă a femeii de azi, iar mie, cea de acum, două mânuțe fine mi-au mângâiat chipul, părul, în timp ce buzele-mi șopteau că este minunat să îți poți îmbrățișa reflexia din oglindă. În acele clipe, timpul ne zâmbea, dilatându-se, cuprinzându-ne pe noi și întreaga lume, cu văzute și nevăzute.

De atunci, când răsare soarele, mă opresc în loc, din tot ceea ce fac și îmi ridic ochii spre cer, să mă pierd cu privirea în el, adânc, departe, iar cu gândul să călătoresc și mai departe, tot mai adânc și mai profund, spre locul de unde a luat naștere cuvântul...

Noi, cuvântul și binecuvântarea de a ființa în acest Univers.

Sursa foto: https://hyperliteratura.ro/metamorfoze-in-literatura-populara-si-culta/

ÎN MIEZ DE NOAPTE

Puțin trecut de miezul nopții...

Cumva am terminat cu treburile casnice, am facut un duș și m-am pregătit de somn, în liniște. 

Tatăl și fiul dorm, iar eu am profitat să am timp să gândesc, printre multe altele. Să lucrez cu mâinile, dar creierul să rumege informațiile din ultimul timp - Dominic crește văzând cu ochii. Zi după zi face gesturi noi, rostește cuvinte, începe să lege propoziții scurte, imită.

Mă mai învârt puțin prin casă și apoi mă proptesc în tocul ușii de la camera lui. Doarme ca un înger, în pijamaua lui albă. Un cap creț și perfect se ivește în mijlocul patului matrimonial din camera lui. Respiră ușor, apoi de câteva ori mai adânc. Doarme profund, se adâncește în visele superbe ale copilăriei sau cine știe pe unde colindă lumea, Universul...

A crescut. Nu mai e bebe, știu, deși eu continui să îi spun bebe Dominic. Al meu bebeluș. Cu riscul de a-l trezi, mă urc lângă el în pat, mă aplec asupra lui și încep să îl sărut pe obrăjori și pe frunte, pe mânuțe. E atât de bun și miroase atât de bine! Aș putea să stau toata viața cu nasul în pijamaua lui și să îl țin în brațe, să îi veghez somnul. 

Până nu de mult, când îl țineam tot așa, în brațe, părea un ghem. Acum e nevoie să îmi întind mâinile, să îl pot cuprinde. Un lucru îmi e clar, și anume acela că brațele mele vor fi mereu ca extensiile lui, pregătite să îl cuprindă ori de câte ori el își va dori asta, ori de câte ori mă va chema.

Cumva cu inima strânsă și cu lacrimi în ochi las în urmă dormitorul lui și cântecul dulce al respirației lui nevinovate și mă întind și eu în patul nostru. 

Greierii cântă de zori sub balcon. Afară e încă zăpușeală, aerul e tot irespirabil iar eu nu știu dacă e așa din cauza temperaturilor ridicate de peste zi, sau, pur si simplu, din alte motive. 

Când îmi vin în minte idei și n-am timp să mă gândesc la ele pe moment, îmi spun că mai târziu mă voi ocupa de ele, însă pe acel târziu nu-l mai pot ajunge când îmi amintesc de el, pentru că nici el nu mai are timp de mine, așa cum nici eu nu am avut răbdare atunci cand trebuia.

Asta e concluzia la care am ajuns când încă eram cu treburi prin bucătărie, pierdută cu gândul în depărtări, stând așa, cu termosul în mână. 

Știam că va veni și ziua când nu îl voi mai folosi. Știam că va veni și ziua când nu va mai fi nevoie de porția de lapte de peste noapte. Știam că va veni si noaptea în care voi dormi fără să fiu trezită, pentru că Dominic crește și se adaptează din mers timpului... 

Știam toate acestea, dar nu credeam că va fi atât de greu. Pentru că da, îmi e dor să mă trezească puiul meu noaptea, iar eu să fiu singura care să îl liniștească rapid, și să adorm cu el în brațe, cu nasul lui mic și cald la pieptul meu.

Așadar, mă așez în pat, închid ochii și adorm, cu gândul pierdut în vise și amintiri.

Sursa foto: https://wallhere.com/ro/wallpaper/7607