De multe ori, e mai frumos să privești ceva doar din depărtare... În acest fel, frumusețea unui colorit poate fi surprinsă întru-totul, în toată splendoarea sa.
Și totuși, curioasă fiind, mă apropii de ceea ce numesc "perdea" - am ales să folosesc această denumire pentru a crea sentimentul de ceva comun, de ceva firesc, unui ceva ce tocmai asta nu este.
Nu am vrut să mă sperii de frumusețea inexplicabilă și nici să mă las intimidată de un moment pe care nici nu știu cum să îl descriu.
Era ceva impunător, extins, la câțiva metri, în fața mea - ceva ce aproape că îmi acapara cu totul orizontul. Eram doar eu și acel ceva mare și colorat - perdeaua, după cum spuneam, un fel de linie separatoare dintre două dimensiuni care, totuși, se întrepătrund și se completează una cu cealaltă.
Doar noi vrem să nu credem. Doar noi vrem să vedem altfel decât e. Dar ele sunt aproape una și aceeași. Dar, pentru așa-zisa siguranță, ochiul omului construiește "ziduri" în jurul spațiului lui de confort, pentru a se proteja cumva de acel inexplicabil nemărginit care e atât de minunat și care sperie atât de mult!
Iar al meu "separator" îmbracă forma fizică și totuși firavă a unei perdele de fluturi - colorați, plăpânzi la atingere și totuși puternici împreună.
M-am apropiat și i-am atins pe unii dintre ei; mi se păreau atât de frumoși cum dau din aripioare unul lângă celălat! Însă atunci când mi-am privit degetele acoperite de praful colorat de pe aripioarele lor, am conștientizat că sunt materie.
Sunt minunați împreună, dar îmi blochează vederea. Sunt frumoase culorile lor, dar eu vreau să văd ce e dincolo de ei, indiferent de nuanțele pe care le îmbracă spațiul de după ei. Sunt deosebiți cum se mișcă unul lângă celălalt și imaginea pe care o formează ei, împreună, per ansamblu, dar sunt fluturi! Azi, sunt fluturii pe care eu vreau să îi văd, dar cine știe ce sunt ei, cu adevărat?
Și atunci mi-am dorit ca perdeaua să cadă, fluturii să zboare, iar eu să pornesc într-o călătorie lungă și frumoasă dincolo de ceea ce am creat, dincolo de ceea ce am tot cărat după mine.
Cum dorința a izvorât din suflet, ea s-a împlinit înainte de a o rosti.
Fluturii s-au risipit care încotro - câțiva s-au agățat de hainele mele negre, pentru că așa îmi place să mă îmbrac - doar pentru a da un colorit diferit energiei ce mă înconjoară.
Și astfel, am deschis încet ochii și m-am trezit. Mintea îmi era încă împrăștiată și simțeam furnicături în extremități, de parcă acum m-aș fi încălzit după o lungă călătorie friguroasă.
A fost un minunat și un inexplicabil somn de prânz. Lung, adânc, cu copilul în brațe.
Genial, de altfel!
Sursa foto: https://newsweek.ro/timp-liber/efectul-fluture
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu