INTROVERSIE

 

Am privit într-o veche oglindă,
Iar o ea m-a privit în ochi
Și mi-a zâmbit atunci când eu i-am zâmbit,
Și ea a tăcut.
atunci când și buzele mele au amuțit.

I-am spus povești lacului
Rece, precum marmura -
Am vrut doar să-i fiu alături noaptea,
Să ne alinăm dorurile-mpreună,
Mângâind luna cerului, în apa sa lină…
I-am și cântat,
Dar el, lacul, a tăcut.

Am surprins un chip în geamul ferestrei prăfuite
Și am vrut să îi ating ochii blânzi,
Să îmi înnod degetele în păru-i fin,
Care-i încadra obrajii trași…
L-am tot rugat să mă lase -
Dar el, chipul, n-a răspuns.

M-am plimbat, rătăcind pe străzi
Și m-am uitat la oameni:
N-am putut să le zăresc privirile
Având capetele atât de plecate...
Simțeam că mă doare.

M-am oprit lângă o băltoacă,
ce se afișa nestingherită sub cerul înstelat
Și am zărit în ea o ființă de lumină:
Bucuroasă, îi zâmbeam,
În timp ce o priveam, când ea vorbea;
N-am vrut să o supăr,
să îi spun că… nu o auzeam.

Cu mintea tulburată, am mers mai departe,
Căzută pe gânduri întortocheate,
Când am simțit deodată
Că ceva mă arde:
Era dorul de vorbi
Și de a fi auzită
într-o lume surdă,
care nu mai ascultă
Fiind prea grăbită
Să se-ndrepte spre nimic,
Să năruie totul, într-o clipă -
Și asta m-a durut.

M-am întors la oglinda
Pe care n-am înțeles-o la-nceput;
Și, cu multă răbdare
M-am așezat pe un scaun, în fața ei
Privind direct în ea, pe ea,
Acea ea, care n-are nevoie de cuvinte
Pentru a fi înțeleasă și iubită.

I-am oferit o mângâiere rece,
Trasată firav,
cu degetele pe sticla din care mă privea
Și știu că a înțeles,
c-am înteles și eu, într-un târziu,
Taina ce-n suflet o purta.

De atunci, am hotărât să îi scriu
Când vreau să ne-nțelegem,
Să învăț să tac și să mă ascult,
Pentru ca ea să poată sa-mi spună
Câteva cuvinte sau să-mi țină prelegeri.

De atunci, când privesc în oglindă,
Și ea ma privește în ochi,
Ne zâmbim părtaș,
Complice la nebunie!

Între timp, am învățat să ascult și lacul
Care mi-a vorbi mereu, în felul său -
Eram eu prea neînțeleasă,
Încât să-l pot pricepe și pe el.

Cât despre chipul din fereastră -
Am remarcat că e precum sufletul meu:
N-am cum să îl ating într-un alt loc
Mai departe de mine,
de ceea ce însumez eu.

Apoi am revenit pe străzi
Și am acceptat că suntem mult prea diferiți,
Că într-o lume imensă, accelerată
Devenim și noi de neoprit...

Asta până când ne vom oglindi chipul
Într-o nouă baltă,
ce se va ivi în calea noastră întâmplător
Și vom observa că timpul aleargă mai rapid ca noi,
Într-un ritm amețitor.

Și atunci ne vom privi mai des
Și ne vom căuta să ne vorbim;
Pentru că oricât de diferit ar fi drumul ales,
El nu ne împiedică să ne iubim...

Chipul din oglindă
e doar o reflexie,
Ar spune clar și răspicat singurătatea,
Accelerând spre introversie.

Sursa foto: https://www.neurofm.ro/ce-am-invatat-din-a-fi-sincer-cu-mine-insumi/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean nr. 10/2021

ALTE FILE

 

Ridicați-vă și voi privirea în sus, spre arbori și spre cer. Nu-i așa că e minunată toamna?

Pare puțin înspăimântător, dar abia de curând am remarcat-o în toată splendoarea ei.

Parte integrantă a alergăturii cotidiene, am trecut pe lângă ceea ce mă înconjoară, presată de liste și planificări.

Îmi spun mereu că e în regulă, că asta înseamnă că țin pasul și că nu e nimic de speriat, atâta timp cât fac loc și momentelor de contemplare, de înțelegere a acțiunilor și a evenimentelor rapide prin care trec.

Da, trebuie să fie în regulă. Altfel, aș deveni prea nostalgică, prea străină de noul ritm alert care m-ar putea tăia prea adânc și prea dureros, dacă m-aș împotrivi lui.

Am observat coloritul frunzelor, când mi-am ridicat puțin ochii spre cer, să privesc efectiv cerul. Razele soarelui se jucau printre nori și mai apoi, printre coroanele roșiatice și aurii ale arborilor.

Rezultă un tablou sublim, în care domnesc liniștea și meditația.

Mai jos de el, se dezlănțuie oamenii gălăgioși. Haosul uman.

Contrastul dintre cele două dimensiuni mă pune serios pe gânduri.

Simt că fizic, sunt în al doilea plan, în timp ce cu restul, ceea ce sunt eu, plutesc nestingherită în primul. Am un gol în stomac, dar inima îmi e liniștită. Mereu m-am perindat printre paradoxuri.

Toamna de altă dată.

Nu cu mulți ani în urmă, împingeam căruciorul printre frunzele uscate și credeam că am vreme să îmi admir copilul în timp ce crește și evoluează dintr-un anotimp în altul.

Azi, mi-am dat seama că nu ne-am mai plimbat de mult liniștiți, fără să am mustrări de conștiință că mi-am luat liber de la treburile ce mă așteaptă.

Când era mai mic și plângea la grădiniță după mine (iar eu după el mai tare, în afară ei) aveam impresia că e o perioada cruntă care nu se mai termină.

A trecut mai repede decât am crezut. M-am vindecat și de depresia cauzată de desprinderea de el, bebelușul meu.

Acum, merge la grădiniță cu bucurie, iar eu, relaxată la servici.

Într-o toamna frumoasă, când Dominic avea 6 luni, am început un program de bebe bălăceala. O dată pe săptămână, intram amândoi în bazin și ne împrieteneam cu apa. La început, adormea în bazin după primele 15 minute. Când terminam ora, abia reușeam să mă îmbrac, pentru că era mic și se agita în țarcul de acolo; nu avea răbdare. Dar am avut eu. Mi-am spus că e important să fiu ambițioasă cât pentru doi. Așa că ieșeam de multe ori de acolo cu părul ud, dar mulțumită că am reușit să mă împing afară din casă și de acea dată.

Apoi a crescut și a început să atingă cu piciorușele fundul bazinului. Încet, s-a desprins de mine, pentru că vroia să facă singur exercițiile.

Anul acesta a devenit prea mare pentru bebe bălăceala. Și, din această toamnă, a început cursurile de înot, lăsând în urmă (recunoscători) vechiul nostru program.

Eu rămân afară, pe hol, iar el intră în piscină și face ce îi spun antrenorii.

Nu plânge după mine, nu iese să mă vadă, pentru că știe că sunt acolo. Cumva, cred că e o chestiune și de încredere.

Să revenim la prezent.

Ne schimbam, deși cumva suntem aceiași. Totuși, ne schimbăm - fizic, mental. Evoluăm pe plan spiritual.

Alegem voit, sau involuntar, să ne apropiem sau să ne îndepărtăm de noi, de sufletul nostru.

Două căi principale, fiecare cu numeroase ramificații și posibilități.

Toamna este aceeași pentru toți, și totuși, văzută diferit de milioane de oameni.

Pentru unii, neobservată.

Pentru alții, minunată.

Pentru mine, e o binecuvântare. Este o sursă de inspirație pentru scrierile mele, pentru planurile de viitor, pentru regăsire.

În fiecare zi trăim o nouă zi. O altă zi care ne aduce mai aproape de ceea ce ne dorim să cunoaștem, sau poate fi o nouă zi în care fugim de ceea ce ne temem. Devenim recunoscători pentru ceea ce rămâne - acele sentimente profunde și lucruri mărunte și frumoase care ne leagă, prin prezent, de timpul ce a trecut și de acela ce va veni.

E o chestiune de o profundă finețe ce se întâmplă, de fapt, cu traseul nostru prin viață; depinde ce se află la cârma sa: înțelepciunea sau comoditatea.

Ridicați-vă, deci, privirea în sus, spre arbori și spre cer. Nu-i așa că e minunată toamna...?

MÂNGÂIERE DE TOAMNĂ

 

Plouă peste câmpurile adormite
Precum o mângâiere obsesivă -
Un alint de-al cerurilor, de noi, nepriceput,
Când torentul roade din sufletele grele
Plumbul întărit în straturi așternut.
 
Privesc cum pământul se reașează
Mai potrivit pentru a respira aerul proaspăt;
Și-mi face poftă să calc desculță prin noroi,
Apoi să iuțesc pasul și să-mi eliberez și eu
Greutatea din plămâni care mă tot trage înapoi.
 
Toamna îmi sărută fruntea,
Iar eu îmi prind tâmplele, în semn de mulțumire,
Pentru fiecare pală de vânt care mă îmbrățișează
Și pentru culorile de basm, ce prin ochii mei dansează
Purtându-mă în povestea lor, nespusă
Și prin viața lor, acum apusă.
 
Îmi privesc chipul, în balta din drum
Și-mi amintesc de jocurile de odinioară -
Nevinovate și perfecte, încadrate
În viața în care timpul nu aleargă,
Acolo, la țară.
 
Rujul roșu-ruginiu al buzelor mele între-deschise
Schițează un alt tablou de toamnă, cu frunze arămii
Și raze de soare amorțite, ce se ivesc timid de după nori
Și mi se strecoară în ochi,
printre genele-mi ude cu stropi de ploaie.
 
E o minune! Îmi spun.
Și îi mulțumesc cerului pentru o altă zi,
În care oamenii s-au retras în tăcere și au lăsat natura să cânte
Binecuvântate versuri ce ajung direct într-ale noastre suflete -
Cum altfel decât în valuri de iubire...
 
Zâmbesc. O mână mică îmi atinge chipul,
Trecându-și lin degetele-i crude încă,
Peste buzele mele, gene și sprâncene,
Murmurând povești frumoase, numai de el știute
Aduse parcă dintr-o altă lume.
 
Mă prefac că dorm, să am câteva clipe de cuget -
De unde o fi venit, oare, cu un suflet atât de pur,
Atât de dornic spre vindecarea altor răni,
deschise încă din alte timpuri,
Pe care le închide încet, cu fiecare îmbrățișare
Și fiecare sărut inocent, pe inima-mi tulbure?
 
Îl privesc adormită
Direct în ochii minunați, celești,
Și-mi spun că ei sunt cerul senin al verii de odinioară,
Părul lui - toamna de acum,
Iar buzele mici și roșii, ale primăverii plină de viață,
După o iarnă afundată în pace,
În care timpul ne îndeamnă pe toți,
Să ne adunăm din zările împrăștiate
Și să alungăm din noi, sentimentele mascate...
 
Îl privesc adânc,
așa cum numai o mamă o poate face
Și văd în el unite toate cele patru anotimpuri
Și toate viețile mele adunate într-un singur suflet
Ce contemplă acum toamna aurie.

Sursa foto: https://www.pikist.com/free-photo-ssvtw/ro

Poezie publicată în Revista CADRAN, Junal Mureșean, nr. 9/2021.