Ridicați-vă și voi privirea în sus, spre arbori și spre cer. Nu-i așa că e minunată toamna?
Pare puțin înspăimântător, dar abia de curând am remarcat-o în toată splendoarea ei.
Parte integrantă a alergăturii cotidiene, am trecut pe lângă ceea ce mă înconjoară, presată de liste și planificări.
Îmi spun mereu că e în regulă, că asta înseamnă că țin pasul și că nu e nimic de speriat, atâta timp cât fac loc și momentelor de contemplare, de înțelegere a acțiunilor și a evenimentelor rapide prin care trec.
Da, trebuie să fie în regulă. Altfel, aș deveni prea nostalgică, prea străină de noul ritm alert care m-ar putea tăia prea adânc și prea dureros, dacă m-aș împotrivi lui.
Am observat coloritul frunzelor, când mi-am ridicat puțin ochii spre cer, să privesc efectiv cerul. Razele soarelui se jucau printre nori și mai apoi, printre coroanele roșiatice și aurii ale arborilor.
Rezultă un tablou sublim, în care domnesc liniștea și meditația.
Mai jos de el, se dezlănțuie oamenii gălăgioși. Haosul uman.
Contrastul dintre cele două dimensiuni mă pune serios pe gânduri.
Simt că fizic, sunt în al doilea plan, în timp ce cu restul, ceea ce sunt eu, plutesc nestingherită în primul. Am un gol în stomac, dar inima îmi e liniștită. Mereu m-am perindat printre paradoxuri.
Toamna de altă dată.
Nu cu mulți ani în urmă, împingeam căruciorul printre frunzele uscate și credeam că am vreme să îmi admir copilul în timp ce crește și evoluează dintr-un anotimp în altul.
Azi, mi-am dat seama că nu ne-am mai plimbat de mult liniștiți, fără să am mustrări de conștiință că mi-am luat liber de la treburile ce mă așteaptă.
Când era mai mic și plângea la grădiniță după mine (iar eu după el mai tare, în afară ei) aveam impresia că e o perioada cruntă care nu se mai termină.
A trecut mai repede decât am crezut. M-am vindecat și de depresia cauzată de desprinderea de el, bebelușul meu.
Acum, merge la grădiniță cu bucurie, iar eu, relaxată la servici.
Într-o toamna frumoasă, când Dominic avea 6 luni, am început un program de bebe bălăceala. O dată pe săptămână, intram amândoi în bazin și ne împrieteneam cu apa. La început, adormea în bazin după primele 15 minute. Când terminam ora, abia reușeam să mă îmbrac, pentru că era mic și se agita în țarcul de acolo; nu avea răbdare. Dar am avut eu. Mi-am spus că e important să fiu ambițioasă cât pentru doi. Așa că ieșeam de multe ori de acolo cu părul ud, dar mulțumită că am reușit să mă împing afară din casă și de acea dată.
Apoi a crescut și a început să atingă cu piciorușele fundul bazinului. Încet, s-a desprins de mine, pentru că vroia să facă singur exercițiile.
Anul acesta a devenit prea mare pentru bebe bălăceala. Și, din această toamnă, a început cursurile de înot, lăsând în urmă (recunoscători) vechiul nostru program.
Eu rămân afară, pe hol, iar el intră în piscină și face ce îi spun antrenorii.
Nu plânge după mine, nu iese să mă vadă, pentru că știe că sunt acolo. Cumva, cred că e o chestiune și de încredere.
Să revenim la prezent.
Ne schimbam, deși cumva suntem aceiași. Totuși, ne schimbăm - fizic, mental. Evoluăm pe plan spiritual.
Alegem voit, sau involuntar, să ne apropiem sau să ne îndepărtăm de noi, de sufletul nostru.
Două căi principale, fiecare cu numeroase ramificații și posibilități.
Toamna este aceeași pentru toți, și totuși, văzută diferit de milioane de oameni.
Pentru unii, neobservată.
Pentru alții, minunată.
Pentru mine, e o binecuvântare. Este o sursă de inspirație pentru scrierile mele, pentru planurile de viitor, pentru regăsire.
E o chestiune de o profundă finețe ce se întâmplă, de fapt, cu traseul nostru prin viață; depinde ce se află la cârma sa: înțelepciunea sau comoditatea.
Ridicați-vă, deci, privirea în sus, spre arbori și spre cer. Nu-i așa că e minunată toamna...?
Aceasta este viața pe pamant. Daruri minunate, date omului. Fiecate anotimp inseamna o poveste cu tine si Dominic...cu noi si voi..
RăspundețiȘtergereAșadar,suntem toți un fel de scriitori, nu? Avem șansa de a "scrie" povești: poate că în începuturi suntem ușor nedumeriți, însă cuprinsul și încheierea... :)
Ștergere