luni, 25 septembrie 2017

PARADOX



Ești acum și aici, prezent fizic - să spunem, în casa ta, privind în gol, parcă prin televizor, deși aparent te uiți la știri. Sau, cel puțin, soția și copilul tău asta cred că faci.
Din exterior, ești de invidiat, căci ai o viață perfectă: o soție frumoasă, un copil minunat, un loc de muncă ideal, bine plătit. Nu ai rate de achitat, portofelul și cardurile sunt pline de bani, tu și familia ta vă bucurați de sănătate și înțelegere. Totodată, ai un aspect fizic frumos, niște ochi pătrunzători, un zâmbet perfect...
În timp ce stai întins pe canapea și privești în gol televizorul, mintea-ți zboară la ea și numai la ea. Acea ființă aproape perfectă, frumoasă, inteligentă, cu un corp perfect. Genul de femeie în compania căreia ai vrea să trăiești. Tu și numai tu. În concret, nu este doar „genul de femeie”... este chiar femeia pe care ți-o dorești din tot sufletul. Nu exisă zi în care să nu-ți închipui momentul în care vei avea suficient curaj încât să o săruți, să o strângi în brațe și să-i spui adevărul: că pe ea o iubești cu adevărat. Acel moment în care lumea va fi a voastră, în care-i vei putea mângâia părul, obrajii, în care o vei săruta și nu va mai conta nimic altceva, căci timpul s-a oprit.
Nu există noapte în care să nu o visezi, în care să nu fie atât de reală în brațele tale.
Și vine o zi în care soarta face ca ochii voștri să vadă mai mult decât erau obișnuiți să vadă: ochii tăi și ai ei văd sufletul din interiorul fiecăruia. Vă iubiți iar Universul știe asta, căci a fost martorul pulsului accelerând prin vene, al bătăilor inimii care stă să sară din piept, al minții care a luat-o razna în prezența perfecțiunii... Este martorul sentimentelor împărtășite și tot el este cel care îți poate arăta imagini din viața viitoare - când tu și ea veți fi unul în brațele celuilalt, dimineața, după o noapte perfectă petrecută împreună; voi doi, zâmbind în fiecare zi; voi doi, ținându-vă de mână; sărutându-vă; chicotind; respirând iubire.
Cu toate acestea, îi privești ochii adorați și nu faci nimic. Sunteți conștienți că aici și acum nu se va întâmpla nimic și că închisoarea umană a pus stăpânire pe planurile voastre inițiale.
În realitatea ta, acum nu o poți strânge în brațe - așa cum o faci în starea de visare - fără să-ți vizualizezi, cu ochii minții, familia suferind. În vis totul era perfect. Nu existau remușcări, inhibiții și obstacole în calea fericirii voastre.
Dar azi, nu, nu o vei face. Nu vei lua atitudine și nu vei da frâu liber sentimentelor. Pentru că lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum sunt când visezi, când te simți liber - așa cum ești în calitate de spirit. Azi ești om, și așa trebuie să-ți joci rolul. Pentru că acum trebuie să te abții. Pentru că ești om. Azi. Și mâine. Și până când vei fi.
Și nu în ultimul rând, pentru că din exterior ești de invidiat, având o viață perfectă: o soție, un copil, un loc de muncă ideal, bine plătit. Nu ai rate de achitat, portofelul și cardurile sunt pline de bani, tu și familia ta vă bucurați de sănătate și înțelegere. Totodată, ai un aspect fizic frumos, niște ochi pătrunzători, un zâmbet perfect! Nu vrei să pătezi această imagine…
Atâta tot, că ești gol pe dinăuntru în lipsa ei.
Iar ea este incompletă fără tine.
Și ce dacă este vorba despre două destine care se puteau contopi într-unul singur? Și ce, dacă ai o minte bolnavă iar sufletele voastre urlă de durere?
Sfârșit...

Sursa foto: http://jewishnews.com.ua/en/publication/sculptor_alexander_milov_did_no_one_have_their_legs_torn_off_then_no_one_in_the_usa_will_be_interested

miercuri, 20 septembrie 2017

TĂCÂND CU GLAS TARE

Ce mă fac eu cu atâta iubire?
Cum s-o înfrâneze sufletul, dacă simt că-mi dă pe dinafară?
Cum s-o țin în mine, dacă ea insistă să curgă, valuri, valuri și să acapareze, să învăluie, să protejeze?
Desigur că nu mi-a cerut nimeni să fac acest lucru până acum, însă de s-ar întâmpla vreodată, cum aş putea, oare?

Era doar o simplă întrebare, adresată mie în tăcere, în timp ce tu dormi și respiri cald spre gatul meu.
O întrebare care v-a rămâne fără răspuns, în urma timpului care trece...
Așa cum și eu îmi înghit cuvintele când te văd făcând primele lucruri „bebelușești” mai evoluate, cum ar fi să stai în funduleț.
Normal că am ras, că am plâns și că m-am bucurat; dar ceva în mine tace și înghite în gol. Probabil e inima de mamă - care te privește cum crești și asistă din umbră la fiecare gest al tău care trădează timpul, maturizarea ta.
Buzele îmi zâmbesc, ochii îmi lăcrimează, te iau un brațe și adorm cu tine.
Fie ce-o fi. Mă voi simți mândră mai târziu. Acum doar trăiesc clipa cu tine și o respir prin fiecare por.

Sursa foto:  http://webcultura.ro/emotie-de-toamna/

vineri, 15 septembrie 2017

TRUP ȘI SUFLET


Plutesc deasupra ei cam la 20 de metri.
Doarme. Oare încotro îți zboară gândurile, tânără femeie? Ce fel de haină din garderoba viselor au îmbrăcat ele?
Undeva, pe afară, latră un câine mai puternic decât de obicei. Dar tu dormi și te încrunți. Tresari. Te întorci. Apoi zâmbești scurt.
Ești ciudățică în somn, ce pot să spun?
M-apropii de tine... Din ce în ce mai tare. Într-un fel îmi aparții. Sau eu îți aparțin ție.
Îți imit poziția de somn; atâta tot că ne mai desparte cam 1 metru distanță - pe mine, de trupul tău. Oare ce se întâmplă dacă mă așez peste tine?
Îmi îndrept mâna stângă și o suprapun peste a ta. Cu dreapta procedez la fel. Se potrivesc perfect.
În același fel se întâmplă și cu trunchiul, apoi cu membrele inferioare.
Mai arunc o ultimă privire spre peretele gol.
Suprapun capul meu peste al tău. 
Respirația ta încă nu este în sincron cu ceea cea fac eu. Habar nu am ce fac, dar nu cred că știu să respir sau că e necesar.
Apoi tresari din nou, de data aceasta mai puternic. Şi-aşa simt că încep să respir. Sau tu respiri ? Nu mai știu nici eu. Probabil că respiram împreună; pulsul îl simt mai puternic ca niciodată.
Apoi eu mă pierd în tine, în timp ce tu mă vei uita. Sau mă voi uita. Căci suntem același TU, sau același EU.
Din ce în ce mai mult... cu fiecare secundă care trece...
-------------------------------------------------------------------------------------------------------

... și se sparg valuri și valuri în mal. Și ce-mi place! Marea mea! Alerg în toate părțile căci nu mai știu cum sa-mi arăt bucuria că mă aflu din nou aici.
Și fiul meu mă copiază. Nu știu dacă e propria bucurie sau îi place să mă vadă fericită. Ideea e că râde și fuge după mine, cu mânuțele îndreptate în sus, să îl iau în brațe. Râde în hohote. Și are doar câțiva dințișori... E un dulce!
Soțul meu e în mare. S-a oprit din inotat și ne privește amuzat.
Apoi...
Aud tot mai puternic un lătrat de câine. Tot mai tare și mai tare până deschid ochii.
Tavan alb. Dimineață. Am visat...
Mă întorc pe o parte și zâmbesc.  Două perechi de ochi mari, luminoși și albaștri mă privesc. 
Un om mare, spre marginea patului.
Și un pui mic, între noi, stă pe burtică, gângureşte și băleşte cearceaful încercând să îmi explice cât e de fericit între noi dimineața.
Bună dimineata și ție,  Dumnezeule, Cel care ești atât de mare!

marți, 5 septembrie 2017

JOCUL CĂRȚILOR


Mă întorc în timp,  în vremurile acelea simple și plăcute, când scriam cu stiloul pe hârtie. ..
Ce emoție și ce mândrie când am trecut de la acesta din urmă la pix! Învățătoarea trebuia să aprecieze caligrafia fiecăruia, încât să ai liber la „marele pix”, care aluneca mai rapid pe hârtie decât stiloul.
Am evoluat și azi ajung să îmi scriu gândurile în Notes în telefon, apoi să mi le trimit pe email, ca mai apoi să le „cosmetizez” astfel încât să ajungă într-o formă bună pe blog și voilà articolul!
Dar vreau mai mult decât atât.
Acum mi-aș dori să țin din nou stiloul în mână. Să aud cum vârful său scârțâie pe hârtie în timp ce scriu și cuvintele îmi sunt dictate val după val de ceea ce simt.
Și vreau o carte. Numai a mea. Vreau să îmi văd cuvintele protejate de coperțile groase ale unei cărți care să troneze în biblioteca mea, a apropiaților mei și a acelora care își doresc sa mă cunoască.
Nimic nu mi-a plăcut mai mult, în copilărie,  decât sa mă joc cu cărțile, să le miros, să le îmbrac în hârtie A4 peste coperți, să le aranjez și re-aranjez în bibliotecă.
Eram bibliotecara, aceea ființă responsabilă de ele, care le păzea și le iubea.
Și azi iubesc cărțile.  Dar chestia cu bibliotecara nu prea mi-a ieșit, așa că păstrez mirosul lor în suflet.
Am iubit cărțile și când eram studenta la Drept. Atât de mult, încât am continuat și cu un masterat în domeniu. Erau multe cărți și voluminoase,  dar a fost o reală plăcere să trec peste fiecare provocare - examenele.
Mai mult, în anul 1, mi-am făcut o promisiune: că voi absolvi fără să știu ce înseamnă aia restanță. Ca voi fi la buget și bursieră. Și m-am ținut de cuvânt.
Nu am fost o tocilară (prea mare), doar că am iubit cărțile și am respectat profesorii. Am mers la cursuri și îi ascultam, în timp ce vorbeau. În rest, aveam suficient timp liber să mă distrez și cu prietenele, până la sesiune.
Au trecut anii... și mă visam mare magistrat. Apoi am înțeles rapid că viața reală nu e ca în cărți. Și m-am orientat spre avocatură. N-a fost să fie cu intrarea în Barou, și,  fiind primul examen picat, și poate cel mai important din viața mea de până atunci, am fost prea dezamăgită de mine și de tot încât să o mai iau de la capăt. Mi-am spus ca dacă nu a fost sa intru din prima nu e pentru mine. Poate am fost prea dură cu propria persoană. Dar acesta îmi era un standard.
M-am mai „jucat” puțin în domeniul juridic, mai exact de-a consilierul juridic, la firme private, până a fost prea evident că nu asta este ceea ce am visat eu când eram pe băncile facultății. Deja mi se părea un domeniu prea clar de nedrept ce era, încât să continui -  eu îmi închipuiam cu totul și cu totul altceva atunci când "mancam" sute de pagini în 2-3 zile pentru fiecare examen din sesiune. Vina nu a fost a terțelor persoane. Am fost eu mult prea visătoare la începuturi. Atâta tot.
Consideram că nu pentru asta am absolvit o facultate și un master. Nu simțeam evoluție. Simțeam ca fac totul mecanic și că mă plafonez. Nu mai eram motivată. Viața nu e ca în cărți, știți? Eu am aflat ceva mai târzior...
Acesta este motivul pentru care totul a luat o întorsătură maximă și am abandonat acest cerc (nu știu dacă doar temporar sau chiar definitiv).
Iată un răspuns pentru mulți dintre foștii mei colegi - atât de an cât și de facultate - pentru membrii de familie și multi cunoscuți care, mai pe ocolite sau mai direct, mi-au spus că nu prea înțeleg ei ce s-a întâmplat cu avântul meu într-ale juridicului de l-am lăsat așa baltă.
Ce pot să zic? Vedem mai târziu dacă flacăra se va (re)aprinde...
Iubirea pentru cărți rămâne oricum. Indiferent în ce domeniu. Important e să fie de calitate.
Să spunem doar ca am lăsat puțin cariera la o parte pentru că am avut altceva mai frumos de clădit: familia!

Sursa foto:  http://www.explorimentez.ro/o-carte-ce-striga-dupa-tine-sa-o-citesti-acum/

vineri, 1 septembrie 2017

OGLINDA MEA, DE ALTĂDATĂ




Încă nu am fire albe, și nici ochii obosiți; cearcănele ușor vineții le am așa... de la natură.
Buzele încă nu au nevoie de creion contur și nici tenul de fond de ten.
Și totuși... s-au schimbat multe. Zâmbetul nu mai îmi e unul ștrengăresc, ci unul de femeie matură, cu responsabilități - aspect marcat de liniile fine din colțul ochilor.
În frunte, tronează semnul de la vărsat de vânt. Altă urmă a copilăriei...
"Țuşcă,  nu te mai scărpina că îți rămâne semn!"
"Nu, nu, nu mă scarpin!"
- și alergam veselă în jurul mesei în timp ce cu unghia umblam pe unde nu trebuia...

Acum degetele-mi poartă cu mândrie verigheta și inelul de logodnă. Ele anunță femeia... apoi, timide, dar încă acolo, gropițele de bebeluș de la baza degetelor scoate la iveală fetița ce am fost și pe care acum, privind în trecut, o iubesc nespus de mult și simt nevoia mereu și mereu să o strâng în brațe, să o protejez.
Oglindă, oglinjoară, mă mai recunoști?
Privește mai în adânc de veșminte, de piele, de carne și de os.
Acum știi cine sunt? Eu-l îmi e unic și nu se ascunde de ochii care vor sa-l vadă.
Întoarce-te în ce timp vrei tu, în oricare dintre dimensiuni, căci am fost și sunt aceeași structură. Nici nu trebuie sa mergi prea departe, căci de ascuns nu m-am ascuns niciodată.
Acum, că te-am lămurit, vii cu mine să alergăm desculțe pe stradă și să chemăm copiii la joacă, ca odinioară? 
Of, of, oglindă, oglinjoară ...

Sursa foto:  http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouri_de_toamna/eduard_sandu/melancolie/