Buzele încă nu au nevoie de creion contur și nici tenul de fond de ten.
Și totuși... s-au schimbat multe. Zâmbetul nu mai îmi e unul ștrengăresc, ci unul de femeie matură, cu responsabilități - aspect marcat de liniile fine din colțul ochilor.
În frunte, tronează semnul de la vărsat de vânt. Altă urmă a copilăriei...
"Țuşcă, nu te mai scărpina că îți rămâne semn!"
"Nu, nu, nu mă scarpin!" - și alergam veselă în jurul mesei în timp ce cu unghia umblam pe unde nu trebuia...
Acum degetele-mi poartă cu mândrie verigheta și inelul de logodnă. Ele anunță femeia... apoi, timide, dar încă acolo, gropițele de bebeluș de la baza degetelor scoate la iveală fetița ce am fost și pe care acum, privind în trecut, o iubesc nespus de mult și simt nevoia mereu și mereu să o strâng în brațe, să o protejez.
Oglindă, oglinjoară, mă mai recunoști?
Privește mai în adânc de veșminte, de piele, de carne și de os.
Acum știi cine sunt? Eu-l îmi e unic și nu se ascunde de ochii care vor sa-l vadă.
Întoarce-te în ce timp vrei tu, în oricare dintre dimensiuni, căci am fost și sunt aceeași structură. Nici nu trebuie sa mergi prea departe, căci de ascuns nu m-am ascuns niciodată.
Acum, că te-am lămurit, vii cu mine să alergăm desculțe pe stradă și să chemăm copiii la joacă, ca odinioară?
Of, of, oglindă, oglinjoară ...
Sursa foto: http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouri_de_toamna/eduard_sandu/melancolie/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu