„Nu suntem obișnuiți să ne vedem
sinele cel adevărat (...). Chiar și în fața unei oglinzi ne ajustăm trăsăturile
astfel încât să corespundă așteptărilor noastre”. Abraham Verghese - Legământul apei
Oglinda mă reflectă doar pe mine. Totuși,
nu sunt doar eu cea care scrie. Adesea am impresia că alții își strecoară
cugetările prin mine, din alte vieți, sau că încearcă să-mi potolească
sufletul, șoptindu-mi prin gând ori prin instinct.
Dacă nu am luat-o pe arătură, cum se
spune în popor, atunci pot admite că e plăcut să simt că, atunci când mă retrag
din lume pentru a scrie, nu sunt singură — așa cum mă simt uneori chiar în
mijlocul ei.
Ar fi, poate, egoist să susțin că
ceva îmi aparține cu adevărat. Fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare simțire
sunt rodul unor întâlniri, al clipelor de singurătate, al plenitudinii, al
dorului. Nu sunt singură pe acest pământ. Și nici dincolo de el. Cred asta,
pentru că deși unele suflete dragi mie s-au dus deja dincolo de privirea mea,
încă simt conexiunea cu ele. Mai cred și în ideea că suntem interconectați, atât
noi între noi, cât și cu tot ceea ce ne înconjoară, văzut și nevăzut.
Când mă
simt cel mai aproape de mine?
- răspunsul la această întrebare m-a îndemnat să continui ceea ce fac, de-a
lungul anilor. Apropo de asta, poate nu e ceva de laudă, dar nu-mi știu
poeziile pe de rost. De fapt, nici măcar una. Cât despre scrieri - după un timp
mă minunez de propriile articole, ca și cum nu mi-aș recunoaște cuvintele. Am
mai menționat acest aspect: scrisul este terapia mea, eliberarea mea. Nu am de
ce să mă întorc prea des asupra a ceea ce
a trecut.
În legătură cu titlul acestui
articol, mi-am imaginat un haos adânc al scriitorului: cum ideile îi vin ca
fulgerele pe un cer roșiatic, întunecat; și cum ele — cuvintele — pot apune
atunci când un scriitor abia învață să trăiască, cât încă n-are experiență și
nu le poate gestiona, pentru că încă „n-a murit destul”. Cuvintele… pot pieri
în fața nimicului sau pot renaște la auzul unui tril dintre copaci, acolo fiind
un suflu proaspăt. Acolo e respirația unei vietăți care îl face pe om să
vibreze, până în adâncul celulelor sale. Mai departe, ceea ce numim „inspirație
adunată” trebuie gestionată către scriere, pentru a nu se pierde, pentru a fi
salvată.
Scrierea, odată săvârșită, depășește
viața omului. Și totuși, punctul său de pornire este chiar în viața de om, efemeră,
adesea ca un gând: rapidă; poate fi apăsătoare sau ca o izbucnire a inimii, o
flacără ce mistuie și apoi reclădește ființa, având la îndemână matricea umană.
Deasupra oricărei scrieri, versurile
mi se par sublime. De multe ori, ele nu sunt despre lapte și miere, ci sunt
despre pașii care lasă urme în noroi și devin artă pentru inima cuiva. De-ai
ști câte „tablouri” de acest fel am „pictat”, deocamdată pentru propria inimă.
Carl Gustav Jung declara, în opera Amintiri, vise, reflecții consemnate și
editate de Aniela Jaffé, că „Viața mea este povestea unei realizări de sine a
inconștientului”. Nimic nu e cert, nimic nu e clar și suntem mai aproape de
adevărul nostru atunci când reușim performanța să ne îndepărtăm de ceea ce
suntem învățați și plonjăm în inconștient, fără prejudecăți.
Totuși, un text, un poem, are
puterea de a rosti ceea ce porți în privire — tu, cel ce scrii. Eu. Scrierea
cuprinde ceea ce nu spun și ce mă apasă, acel ceva ce nu mă lasă să respir. Dar
nu tot. Rămâne mereu o sămânță, care va încolți și se va dezvolta mai târziu.
Pentru moment, scriind, multe opreliști se strecoară în aerul ce îmi iese din
plămâni, eliberându-i. După fiecare cuvânt scris, respir altfel.
În fond, casa scriitorului este
sufletul său tainic. De aceea îți poate zâmbi, când în interior totul se
fărâmă. Să nu-l crezi, totuși, până nu încerci mai întâi poarta către
interiorul lui. Poate zăvorul nu e tras. Și atunci ai putea ajunge să-l cunoști
cu adevărat.
Adu-ți aminte că oglinda nu reflectă niciodată totul... Poate
nici viața mea, poate nici ceea ce îți spun.
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 4/2026
