duminică, 26 august 2018

FRAGMENT


Întunericul se lasă peste case și noaptea își găsește lăcaș în sufletele oamenilor. Pare-se că e negru tot și că nu poți păși prin bezna, însă, vezi tu, stelele și luna îți luminează calea, iar tu poți merge, fiind călăuzit de ele.

Dai de un altfel de tine, te împiedici de el și îți amintești că e o parte din tine pe care ai ascuns-o în adâncuri, atunci când ai avut curajul să te lepezi, să renunți la acel tu... Un el, sau o ea. Orice ar fi fost, era un fragment sau un capitol care ți-a făcut rău și de care ai decis să te desprinzi. 

Așadar, simți că ai ajuns din nou în punctul de pornire, deși lumea nu mai arată chiar ca atunci. Să fie din nou un atunci, sau acel atunci era, de fapt, noaptea de acum...?!

Vă așezați pe jos, pe pământul rece, spate în spate și constați că sunteți doi străini, că prăpastia dintre voi e atât de adâncă încât absoarbe tot... Înghite cu lăcomie toate cuvintele goale dintre voi care par a forma o oarecare conversație. Să fie un dialog fără subiect principal sau doar un monolog al amândurora... În care fiecare vorbește, dar nimeni nu asculta?

Hăul infernal dintre voi te face să îți dai seama că , deși credeai că el e un al doilea tu, în realitate sunteți precum magneții care se resping.

E doar un timp relativ, și doar o prăpastie imaginară , care, deși imaginară fiind, în esență ți-a înghițit și sufletul și orice urmă de strălucire din tine. Și atunci... Cumva îngreunat, dar mai ușor ca niciodată, te ridici, te scuturi de lacrimi și pleci fără să mai privești la spatele de care până nu de mult, te-ai sprijinit crezând că îți aparține și că e în regulă pentru tine sa faci asta. 

Așadar, o iei pe poteca nopții, luminată de lună și de stele, și înaintezi. Apoi te pierzi în pădurea aceea bogată de care pana nu de mult îți era cumva frică, dar în care știi că acum îți vei regăsi pacea și asta e tot ceea mai contează...

P. S. îți mulțumesc, I, pentru imaginea minunata! 


luni, 20 august 2018

COPILUL DE AZI, ADULTUL DE MÂINE


Încep să scriu și nu știu încotro mă îndrept; la fel cum am început să pășesc și n-am știut pe unde mă va purta viața, prin ce locuri, pe lângă ce oameni și care e, de fapt, destinația finală. Poate că e prea mult să compar totul cu un joc de noroc, însă regulile sunt cam aceleași - depui cam tot ce ai mai bun, mai de valoare, și rămane să vezi cu ce te alegi și cu ce rămâi.
Oamenii care sunt corecți și responsabili și își cresc copiii în același spirit, din dorința de a da societății un exemplu de valoare și de moralitate, riscă la fel de mult cum au riscat la rândul lor, aceia care i-au crescut pe primii. S-ar putea ca sociatatea să îi aprecieze și să îi susțină în a rămane autentici, însă există și varianta ca ei să fie atât de mult influențați de exemplele negative și de lipsa de moralitate, încât fie se „mulează” după non-valorile din jur, fie riscă să fie „linșați” și/sau marginalizați.
Vorbeam cu o prietenă bună (puțin spus doar prietenă, dar știe ea cât de mult înseamnă pentru mine) despre divese și a spus un mare adevăr, care m-a făcut să aprofundez niște stări care-mi păreau a fi de neînțeles: unii doar atâta pot, și nu li se poate cere mai mult, pentru că ceea ce sunt, e posibil să fie exact ceea ce ai nevoie, în acel moment. Nu e neaparat o chestiune de viață, ci e de moment, eu așa am perceput-o. E adevarat că fiecare dintre noi suntem aici ca la școală și că lecțiile sunt grele. Cu cât ești mai evoluat și mai înțelept, cu atât drumul e mai anevoios și, cu cât te afli doar la un nivel de începător, cu atât ești mai mulțumit de banalitățile materiale și mai condus de simplele plăceri, indiferent de natura acestora. Cu alte cuvinte, cu cât ești mai la început cu lecțiile, cu atât te mulțumești să te comporți ca un simplu om și doar atât; iar dacă ochii încep să ți se deschidă, vei începe să pricepi că fericirea stă, de fapt, în altceva - în ceva mult mai mult decât poți prinde între mâini.
La fel e și în credință. Consider că ea începe să rodească în sufletul nostru, abia atunci când nu ne mai simțim singuri, deși, aparent, și în ochii altora, așa părem a fi.
Dramele, greutățile și orice alte asemenea stări, își mai pierd din intensitate atunci când protagonistul acceptă și crede în ideea că nu i se dă mai mult decât poate duce și acesta chiar nu e un clișeu.
Este incredibil să descoperim cât suntem de puternici și cât de maleabil poate fi creierul nostru, să se „muleze” conform situațiilor apărute, astfel încât corpul și sufletul nostru să fie pregătite pentru obstacolul pe care îl au de înfruntat.
Ceea ce se întâmplă între noi, oamenii (din punct de vedere al acțiunilor de a da și a face) își are explicația în energie. Totul e un schimb de energie. Ceea ce dai, primești înapoi multiplicat. Dacă iubești, vei primi iubire; dacă faci rău, totul se va întoarce împotriva ta - și nu pentru că alții ți-au dorit asta, ci pentru că primești înapoi exact ceea ce a pornit din tine. Răul acela pe care l-ai făcut altcuiva, e de fapt, o parte din tine, pentru că atunci, în acel moment, doar atât ai lansat în câmpul energetic, iar acum se întoarce în punctul de pornire.
La asta mă gândesc mereu când în minte îmi rodesc uneori tot felul de gânduri sau de supărări. Nu vreau ca prin ceea ce gândesc să îmi întind singură capcane în care să mă afund în viitor. În viața mea există o mare responsabilitate, pe care, cu tot riscul pe care l-am exemplificat la începutul articolului, până să fie adultul care ține piept societății (rămâne de văzut care îi vor fi alegerile), îmi doresc să fie copilul fericit și mulțumit și care să simtă din plin iubirea aceasta atât de greu de descris în cuvinte pe care o simt pentru el, căci, datorită ei și a încrederii care îi e acordată, omul mare de peste ani va fi mai puternic și mai pregătit ca oricând pentru propriile lecții.

Una peste alta, acum, Lacul Roșu este mai „bogat” în adâncurile lui cu ale mele confesiuni. Ferice de cel ce ajunge pe acolo și are prilejul de a-i vorbi naturii, încercând să se detașeze cât de mult se poate de restul lumii... 




miercuri, 8 august 2018

LA SUPRAFAȚĂ

Atunci când pământul aruncă fulgere ce dor, 
Adânc pătrunzătoare și arzătoare pentru sufletul ce trăia în lumea lui, 
În acel spațiu creat din fantasmele culese de prin tărâmuri de poveste, 
Cerul milostiv își trimite apele binefăcătoare și purificatoare
Pentru a le stinge, pentru a le opri din procesul de distrugere, 
Și a oferi alinare, pentru inima ce doare... 
                                                                                       
Astfel, un an, devine o zi, iar ziua se tranformă într-o clipită, 
O fracțiune simplă în care abia dacă respiri și reușești să te aduni, 
Cu intenția clară de a nu mai privi în urmă, 
Căci știi că acea urmă sub formă de umbră
 Va încerca mereu să fie cu un pas în spatele tău,
Și tu nu-ți dorești nimic altceva decât să înaintezi, 
Să nu-i mai simți atingerea rece ce-ți provoacă fiori
Având un singur țel, o deosebită comoară,
Pentru care respiri și în care continui să crezi.

Pășești firav în noroi, însă simți cum pasul se afundă adânc, 
Apoi cum o forță îți izbește călcâiul, aruncându-ti talpa la suprafață; 
Capeți încredere în tine, te reechilibrezi
Până când tălpile nu mai ating mocirla, 
Pentru că începi să plutești, 
Deasupra ei și deasupra tuturor
Privind cu compasiune pentru timpul irosit 
Pentru întreaga lașitate ori naivitate din care ai ieșit,
Un cerc vicios în care oamenii perfizi se adulmecă unii pe alții
Și se atrag spre fundul unei mlaștini în continuă mișcare, 
Până când se trezesc singuri și fără aer, în adâncul ei. 

Tu nu, nu te vei afunda deodată cu ei,
Ci cauți fără-ncetare și într-un final găsești
Undeva, mult mai departe de tot, un spațiu feeric, 
Pe care îl creăm cu sufletul curat, cei ce-l avem, 
Cu sentimente pure, cu mintea împăcată 
Ființăm în această lume cu tot ce avem mai bun în noi și după noi, 
Cu toate memoriile scrise și nescrise, 
Cu tot corpul care ne găzduiește temporar 
Și cu multă credință, căci da, fără de ea suntem goi pe dinăuntru;
În acel loc ne întâlnim și ne împărtășim ceea ce am înțeles
Cum ar fi că știm de unde am venit și ce avem de făcut, 
Ce avem de învățat și de transmis, cu multă iubire în suflet. 

În acel loc se adună întreaga fericire, 
care mai apoi se parte tuturor,
Unii ignorând-o, alții îmbrățișând-o strâns în a lor viață,

Chipuri angelice reflectând apa și la suprafață...