Încep să scriu și nu știu încotro mă îndrept; la fel cum am început să pășesc și n-am știut pe unde mă va purta viața, prin ce locuri, pe lângă ce oameni și care e, de fapt, destinația finală. Poate că e prea mult să compar totul cu un joc de noroc, însă regulile sunt cam aceleași - depui cam tot ce ai mai bun, mai de valoare, și rămane să vezi cu ce te alegi și cu ce rămâi.
Oamenii care sunt corecți și responsabili și își cresc copiii în același spirit, din dorința de a da societății un exemplu de valoare și de moralitate, riscă la fel de mult cum au riscat la rândul lor, aceia care i-au crescut pe primii. S-ar putea ca sociatatea să îi aprecieze și să îi susțină în a rămane autentici, însă există și varianta ca ei să fie atât de mult influențați de exemplele negative și de lipsa de moralitate, încât fie se „mulează” după non-valorile din jur, fie riscă să fie „linșați” și/sau marginalizați.
Vorbeam cu o prietenă bună (puțin spus doar prietenă, dar știe ea cât de mult înseamnă pentru mine) despre divese și a spus un mare adevăr, care m-a făcut să aprofundez niște stări care-mi păreau a fi de neînțeles: unii doar atâta pot, și nu li se poate cere mai mult, pentru că ceea ce sunt, e posibil să fie exact ceea ce ai nevoie, în acel moment. Nu e neaparat o chestiune de viață, ci e de moment, eu așa am perceput-o. E adevarat că fiecare dintre noi suntem aici ca la școală și că lecțiile sunt grele. Cu cât ești mai evoluat și mai înțelept, cu atât drumul e mai anevoios și, cu cât te afli doar la un nivel de începător, cu atât ești mai mulțumit de banalitățile materiale și mai condus de simplele plăceri, indiferent de natura acestora. Cu alte cuvinte, cu cât ești mai la început cu lecțiile, cu atât te mulțumești să te comporți ca un simplu om și doar atât; iar dacă ochii încep să ți se deschidă, vei începe să pricepi că fericirea stă, de fapt, în altceva - în ceva mult mai mult decât poți prinde între mâini.
La fel e și în credință. Consider că ea începe să rodească în sufletul nostru, abia atunci când nu ne mai simțim singuri, deși, aparent, și în ochii altora, așa părem a fi.
Dramele, greutățile și orice alte asemenea stări, își mai pierd din intensitate atunci când protagonistul acceptă și crede în ideea că nu i se dă mai mult decât poate duce și acesta chiar nu e un clișeu.
Este incredibil să descoperim cât suntem de puternici și cât de maleabil poate fi creierul nostru, să se „muleze” conform situațiilor apărute, astfel încât corpul și sufletul nostru să fie pregătite pentru obstacolul pe care îl au de înfruntat.
Ceea ce se întâmplă între noi, oamenii (din punct de vedere al acțiunilor de a da și a face) își are explicația în energie. Totul e un schimb de energie. Ceea ce dai, primești înapoi multiplicat. Dacă iubești, vei primi iubire; dacă faci rău, totul se va întoarce împotriva ta - și nu pentru că alții ți-au dorit asta, ci pentru că primești înapoi exact ceea ce a pornit din tine. Răul acela pe care l-ai făcut altcuiva, e de fapt, o parte din tine, pentru că atunci, în acel moment, doar atât ai lansat în câmpul energetic, iar acum se întoarce în punctul de pornire.
La asta mă gândesc mereu când în minte îmi rodesc uneori tot felul de gânduri sau de supărări. Nu vreau ca prin ceea ce gândesc să îmi întind singură capcane în care să mă afund în viitor. În viața mea există o mare responsabilitate, pe care, cu tot riscul pe care l-am exemplificat la începutul articolului, până să fie adultul care ține piept societății (rămâne de văzut care îi vor fi alegerile), îmi doresc să fie copilul fericit și mulțumit și care să simtă din plin iubirea aceasta atât de greu de descris în cuvinte pe care o simt pentru el, căci, datorită ei și a încrederii care îi e acordată, omul mare de peste ani va fi mai puternic și mai pregătit ca oricând pentru propriile lecții.
Una peste alta, acum, Lacul Roșu este mai „bogat” în adâncurile lui cu ale mele confesiuni. Ferice de cel ce ajunge pe acolo și are prilejul de a-i vorbi naturii, încercând să se detașeze cât de mult se poate de restul lumii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu