Desigur că nu mai importă - îmi
spun aceste cuvinte, privind într-un punct fix. La fel îmi răspunde și
corpul, la unison cu mintea, că multe nu mai contează, atunci când lumina îmi
sărută creștetul. Totul se așează într-o anumită ordine, iar mie nu-mi rămâne
altceva de făcut decât să mă încred în primele semne de „totul se întâmplă așa
cum trebuie”.
Atingerea zorilor este ca un fel de binecuvântare, în genul „Du-te copilă, fie-ți inima ușoară întreaga zi”. Și-atunci, cu acest avânt, pașii îmi devin mai hotărâți, atunci când îmbrac haina siguranței, care îmi îndreaptă coloana vertebrală și mă obligă să privesc cu demnitate, tot înainte:
Să caut mereu ochii limpezi,
Precum mi-a spus sufletul.
Să n-aud doar cuvinte, ci să citesc în privire
Versuri adânci, ce-au fost scrise cu iubire.
N-am vrut să ajung să-mi suflu praful dintre oase, dar nici să alerg, fără să învăț arta mersului cumpătat. Echilibru, îi spun acum – iar el nu are nici o legătură cu echilibristica pe care o facem prin haosul social.
Nu mai importă nimic, când îl identific, căci despre el este vorba - echilibrul. Nu mai importă că, de cele mai multe ori, e în afara ariei mele de confort, pentru că încă n-am ajuns la performața să-l mulez perfect pe mine, precum o rochie neagră, de seară, cu spatele gol. Dar ne consolidăm relația pe zi ce trece, tot mai mult și ne privim în ochi cu încredere.
Mă dezmiardă oglinda când prin față-mi trece,
Se oprește o clipă, imaginea să-mi reflecte:
O inimă de copil, în trup de femeie,
Ce plutește prin vieți și dansează prin vreme…
De aceea pot spune acum că nu mai importă norii cenușii ce mă gâdilă în spate, dacă chipul îmi este luminat de raze, iar timpanele îmi sunt alintate de acorduri de harpă, aproape îngerești. Aud doar muzica, nu și zgomotul.
A contat totul până acum și am privit de prea multe ori în urmă, dar a fost necesar, tocmai pentru a-mi cunoaște ființa. Pe mai departe, sunt cea pentru care, iată, că nu mai importă. Detașare. Este deosebit de grea. Uneori este imposibilă. Avem acest cuvânt doar în minte, fără a-i oferi cu adevărat ocazia să se și manifeste și să-și verse asupra noastră efectele. Spunem că nu ne mai pasă, că nu suntem afectați, că întelegem, că e în regulă. E doar o amăgire, care atacă puritatea sufletului - în final, ca o consecință, lui nu i se permite să se manifeste, și totul pe fondul aparenței… cum că nu ne mai pasă.
Când ne referim la detașarea adevarată, la pachet cu această din urmă se află și voința, pentru că aproape nimic în viața aceasta și în lumea aceasta, nu intervine fără voință, fără dorință, fără a invoca ceva, fără a te ruga pentru ceva - chiar și sub formă de murmur, fie în gand, fie în șoaptă, fie spunând-o cu glas tare, cu toată forța din plămâni.
Dă-mi mâna ta să o cuprind,
Și haide să fugim în lume –
Departe de toate, și totuși,
De noi, tot mai aproape…
Cu o atenție deosebită și curiozitate, am tot studiat oamenii din jurul meu, ori pe care viața mi i-a scos în cale, chiar și pentru câteva clipe.
Prea mulți, din pacate, sunt cu ochii plecați, cu inimile ghemuite, cu sentimentele sugrumate. Inima mea nu mai plânge azi pentru ei, ci se roagă pentru ei - să își găsească forța, să aspire la împlinirea sufletească și să se gândească intens la dorința lor, până când se materializează.
Am priceput că lupta lor nu este lupta mea.
Fiecare om are un traseu, cu potențial sau nu de a se recunoaște și de a înțelege câtuși de puțin Universul.
Suntem un tot, însă pe căi separate. Deocamdată suntem pe căile ce alcătuiesc acel tot și trebuie să învățăm să ne privim prin negura temporalității cu multă compasiune.
Cum a fost să alerg, după ce am mers,
Să mă ridic de jos, după ce-am căzut de sus,
Să iubesc, după ce-am fost aproape goală,
Și-am început să făuresc veșminte, cu ale mele mâni,
Pentru a-mi îmbrăca sufletul.
Pe mai departe, contează purul nostru manifest, căci suntem în ceea ce atingem, în ceea ce vedem, în ceea ce simțim, în ceea ce iubim, în ceea ce visăm.
Iar restul nu, de azi nu mai importă. De-acum, e mai simplu de-nțeleles…
Atingerea zorilor este ca un fel de binecuvântare, în genul „Du-te copilă, fie-ți inima ușoară întreaga zi”. Și-atunci, cu acest avânt, pașii îmi devin mai hotărâți, atunci când îmbrac haina siguranței, care îmi îndreaptă coloana vertebrală și mă obligă să privesc cu demnitate, tot înainte:
Să caut mereu ochii limpezi,
Precum mi-a spus sufletul.
Să n-aud doar cuvinte, ci să citesc în privire
Versuri adânci, ce-au fost scrise cu iubire.
N-am vrut să ajung să-mi suflu praful dintre oase, dar nici să alerg, fără să învăț arta mersului cumpătat. Echilibru, îi spun acum – iar el nu are nici o legătură cu echilibristica pe care o facem prin haosul social.
Nu mai importă nimic, când îl identific, căci despre el este vorba - echilibrul. Nu mai importă că, de cele mai multe ori, e în afara ariei mele de confort, pentru că încă n-am ajuns la performața să-l mulez perfect pe mine, precum o rochie neagră, de seară, cu spatele gol. Dar ne consolidăm relația pe zi ce trece, tot mai mult și ne privim în ochi cu încredere.
Mă dezmiardă oglinda când prin față-mi trece,
Se oprește o clipă, imaginea să-mi reflecte:
O inimă de copil, în trup de femeie,
Ce plutește prin vieți și dansează prin vreme…
De aceea pot spune acum că nu mai importă norii cenușii ce mă gâdilă în spate, dacă chipul îmi este luminat de raze, iar timpanele îmi sunt alintate de acorduri de harpă, aproape îngerești. Aud doar muzica, nu și zgomotul.
A contat totul până acum și am privit de prea multe ori în urmă, dar a fost necesar, tocmai pentru a-mi cunoaște ființa. Pe mai departe, sunt cea pentru care, iată, că nu mai importă. Detașare. Este deosebit de grea. Uneori este imposibilă. Avem acest cuvânt doar în minte, fără a-i oferi cu adevărat ocazia să se și manifeste și să-și verse asupra noastră efectele. Spunem că nu ne mai pasă, că nu suntem afectați, că întelegem, că e în regulă. E doar o amăgire, care atacă puritatea sufletului - în final, ca o consecință, lui nu i se permite să se manifeste, și totul pe fondul aparenței… cum că nu ne mai pasă.
Când ne referim la detașarea adevarată, la pachet cu această din urmă se află și voința, pentru că aproape nimic în viața aceasta și în lumea aceasta, nu intervine fără voință, fără dorință, fără a invoca ceva, fără a te ruga pentru ceva - chiar și sub formă de murmur, fie în gand, fie în șoaptă, fie spunând-o cu glas tare, cu toată forța din plămâni.
Dă-mi mâna ta să o cuprind,
Și haide să fugim în lume –
Departe de toate, și totuși,
De noi, tot mai aproape…
Cu o atenție deosebită și curiozitate, am tot studiat oamenii din jurul meu, ori pe care viața mi i-a scos în cale, chiar și pentru câteva clipe.
Prea mulți, din pacate, sunt cu ochii plecați, cu inimile ghemuite, cu sentimentele sugrumate. Inima mea nu mai plânge azi pentru ei, ci se roagă pentru ei - să își găsească forța, să aspire la împlinirea sufletească și să se gândească intens la dorința lor, până când se materializează.
Am priceput că lupta lor nu este lupta mea.
Fiecare om are un traseu, cu potențial sau nu de a se recunoaște și de a înțelege câtuși de puțin Universul.
Suntem un tot, însă pe căi separate. Deocamdată suntem pe căile ce alcătuiesc acel tot și trebuie să învățăm să ne privim prin negura temporalității cu multă compasiune.
Cum a fost să alerg, după ce am mers,
Să mă ridic de jos, după ce-am căzut de sus,
Să iubesc, după ce-am fost aproape goală,
Și-am început să făuresc veșminte, cu ale mele mâni,
Pentru a-mi îmbrăca sufletul.
Pe mai departe, contează purul nostru manifest, căci suntem în ceea ce atingem, în ceea ce vedem, în ceea ce simțim, în ceea ce iubim, în ceea ce visăm.
Iar restul nu, de azi nu mai importă. De-acum, e mai simplu de-nțeleles…
Sursa foto: https://www.pinterest.com/pin/68750331790074879/
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 3/2021.
