Se face că am adormit, deși nu aceasta mi-a fost intenția.
Din contră, aveam de când să mă opun vehement acestei situații, pentru că planurile mele se refereau la a citi, a asculta muzică de relaxare și a medita.
Și mă agățam cu încăpățânare de aceste planuri, în pofida aerului călduț, sub formă de respirație regulată și tot mai profundă, pe care îl simțeam în jurul gâtului și al pieptului. Dominic era deja în lumea îngerașilor.
Cu cartea și căștile pregătite alături, ochii mei s-au închis și m-am tot dus...
M-a cuprins un amalgam de stări, emoții, imagini, care m-au săltat în ceruri, apoi m-au trântit de pământ. Dar nu a fost durere. Eram liberă să strig, dacă vreau. Liberă să alerg ori să plutesc. Liberă și neîngrădită.
Dacă aș fi avut ochi și gură, de care să fiu conștientă și-n vis, cred că râdeam și plângeam în același timp, deși nu pricepeam nimic din ceea ce mi se întâmplă.
Apoi am lăsat loc raționalului, care, de multe ori, acrește visul făurit prin prisma inimii.
M-a cuprins nebunia să vreau să fac ordine în haos, să încerc să înțeleg totul, să așez imaginile într-o ordine logică și, cu cât credeam că mă apropii de un sens, a intervenit panica. Consideram că ar fi prea mult de muncă și că este peste puterile mele.
În filmul meu a apărut Doamna Minte, care s-a așezat elegant pe fotoliu, picior peste picior și aștepta răbdătoare ca eleva ei silitoare să scrie perfect și de data aceasta, fără a depăși linile trasate pe fiecare filă din caiet.
Concentrându-mă asupra nimicurilor, am anulat orice urmă de detașare. Eram iar acolo, în bancă, silitoare, îngrădită. Nu mai vorbeam liber, precum un adevărat orator, ci aveam dreptul doar să ridic mâna, să cer voie, din când în când, să întreb câte ceva.
Dezamagită, am început să caut uși de ieșire dintr-un spațiu, care, până nu de mult, era deschis și nelimitat. Chiar dacă inițial nu păreau a fi prin preajmă, le-am creat și pe acelea, căci au început să mi se arate. Ușile erau căile mele de scăpare din cunoaștere - și întoarcerea în călduța și comoda necunoaștere.
Am ieșit pe prima ușă, fără să privesc în urmă.
Doamna Minte mă privea zâmbind. Nu am vazut-o, îi doar auzeam aplauzele.
În schimb, simțeam o privire, care mă veghea în tot acest timp. Nu am fost nici o clipă singură. De undeva, recunoșteam căldura aceea. Însă eram prea preocupată să evadez din necunoscutul nemărginit, care deschide calea spre altceva decât sunt eu obișnuită.
Desigur, acum, privind în perspectivă, îmi spun că puteam să stau în loc și să mă las învăluită într-un parfum pe care se prea poate să-l fi cunoscut deja, pentru că mi-a atras atenția, chiar și pentru câteva momente.
Însă eu simțeam că mă tot afund și respirația îmi devenea tot mai sacadată, căci inima mea o luase deja razna, mintea dându-i comenzi false.
Apoi, în puținul timp în care am reușit să fiu prezentă atunci și acolo, am creat oportunități minții, să intervină și să facă ordine în dezordine.
Să îi dicteze sufletului să se întoarcă în cochilie. Ochilor, să se ascundă după ochelari negri, de soare.
Am revenit.
Care haos, mă întreb? De ce haos? Pentru că e ceva necunoscut, ceva ce nu stăpânesc? De ce-mi târăsc încă temerile pe acolo?
A fost o mare hoinareală din care m-am trezit mai obosită decât eram cu trei ore înainte. Dar sunt convinsă de faptul că mă voi întoarce, cu mai mult avânt, cu mai multă dorință de a sta și de a contempla.
Cumva m-am trezit. Și doi ochi mari albaștri mă priveau curioși.
Sursa foto: https://www.crystalinks.com/Chaos_Mythology.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu