... Sau un fel de nevoie de hibernare pe care, dacă urșii nu o prea mai au, pentru că lumea s-a întors cu susul în jos, eu mă gândesc intens la ea. Poate nu așa lungă. Dar mai lungă oricum decât un somn de-o noapte.
Clipesc de câteva ori și schițez un zâmbet foarte adormit. O mână, încă micuță și caldă, îmi mângâie de zor sprâncenele - face lucrul acesta de când era bebeluș.
Și el are ochii încă închiși, aflându-se într-o stare de nici prea treaz, dar nici adormit.
Mă bucur și eu de încă câteva minute de stat așa, în starea lui, pentru că îmi e atât de greu să mă ridic din pat.
Îmi doresc sa închid ochii și să nu mă mai trezesc vreo trei zile. Mă întreb dacă ele ar fi suficiente să înlăture stările de oboseală/amorțeală/lene și multe altele, pe care le simt în mine. Ori să fie astenia, care mă cuprinde de vreo două ori pe an...
Cu toate acestea, rămășițele de puteri mi se adună în momentul în care micul prinț, pe care îl alintăm mai nou ca fiind "pui de dino", sare din pat și mă împinge cu degețelele, spunându-mi: "Hei, mami, hai să ne trezim!".
Nu e problemă, e doar 7.20 a.m. și e weekend, păi cum altfel... 😊
Printre multe activități în care sunt ancorată, ca în fiecare sfârșit de săptămână, odată cu astenia se mai instalează în mine și altele cum ar fi: dorul, bată-l vina...
Ei bine, vis-a-vis de acesta din urmă, cuvintele nu sunt suficiente pentru a reflecta cu adevărat ceea ce mă încearcă odată cu ieșirea lui din cele mai mari adâncuri ale mele.
În astfel de momente, chiar dacă mâinile îmi lucrează, undeva, la un alt nivel se produce un "click" și mă las purtată departe, în amintiri.
Rememorez o perioadă minunată, din viața mea de mamă: acei aproape doi ani, primii ai lui, în care absolut totul, se învârtea în jurul lui, cu câteva excepții, care îmi dau de gândit și acum.
De exemplu, am regrete pentru acele momente în care m-am afundat prea mult în curățenie, gătit, și alte treburi casnice. Mă gândesc că puteam să valorific tot timpul doar fiind pentru el, bebelușul, pe care nu îl voi mai vedea niciodată în acea formă, pentru că el crește și tot crește.
Mărturie a minunii creată de Dumnezeu, prin noi, cei doi oameni care îi suntem părinți, au ramas pozele, și tot ele vor rămâne și de acum încolo.
De exemplu, poza din imagine: mărțisorul dăruit de el. Este primul mărțișor - pentru că, în anii precedenți, luna martie ne prindea cu pauză de la grădiniță, din diverse cauze.
Noroc că acum, la imediat patru ani, știe să îmi vorbească și să mă oprească din treburi, să îmi ceară să ne jucăm împreună.
În rest, încerc să mă adun, când îmi consum energia prea mult cu tot felul de mărunțișuri.
Poate e normal, poate nu, dar aproape mereu am mustrări de conștiință/frustrări la cum nu reușesc să îmi împart timpul așa cum îmi doresc.
Să fie de vină și comprimarea timpului, galopul lui spre numai el știe încotro, habar nu am.
Dar simt tot mai apăsat faptul că deși el și-a modificat enorm ritmul, noi continuăm să il măsurăm cu aceleași unități...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu