sâmbătă, 23 februarie 2019

BEBE MERGE LA GRĂDINIȚĂ


Stați așa, că nu încep direct cu relatarea propriu-zisă - doar mă cunoașteți cât de cât, mereu există câte ceva interesant care premerge, iar acel ceva are legatură directă cu felul meu de a fi.
De multe ori mă lupt cu temerile mele, cu tendința de a mă cuibări în acea stabilitate care nu este neapărat și benefică. Azi, spre deosebire de alte zile, nu îmi este jenă să o recunosc.
Bine e când mă mai scutură și pe mine viața, din când în când; altfel, aș fi în stare să stau cu Dominic acasă cel puțin până la 18 ani și, dacă este necesar, să îi predau eu. Aș avea timp să devin profesoară. Și nu am fi nevoiți să ne despărțim fizic atâta timp. Și dacă stau bine să mă gândesc, am putea să nu o facem chiar deloc. Niciodată. Dar asta nu înseamnă că este bine. Nu este deloc bine. Este chiar greșit. Nu este în regulă să creez o dependență toxică. Asta nu ar mai fi iubire. Ar fi prostie și inconștiență. Iar eu îmi iubesc copilul. Atât de mult, încât îi voi proteja aripile și nu voi fi chiar eu aceea care îl va opri din zbor, din evoluție și din cunoaștere - pentru că, oricum, m-aș lupta cu morile de vânt: Dominic este isteț. Este deosebit. Ma iubește și nu mi-ar tolera un asemenea comportament absurd. Iar lui îi place să cunoască și să exploreze.
Recunosc că am încercat să întind puțin coarda. Toată lumea știe că se stă acasă cu copilul 2 ani. Da, da. Dar se împarte această perioadă între mamă și tată. 1 an și 11 luni stă un părinte, iar celălat stă ultima lună.
În cazul nostru, eu am fost cea care a revendicat partea cea mai mare din concediu și tot nu m-am săturat. Mă întrebam... Dacă tatăl nu stă în ultima lună, nu pot rămâne tot eu cu copilul, până împlinește doi ani?
Răspuns: nu, nu se poate. Acela este un drept care se poate exercita de către tată (în cazul nostru) și nu este transmisibil. Dar de ce? Mă întrebam eu furioasă. Vreau să stau eu, că de aceea e concediul pentru creșterea copilului de până la 2 ani. Pâna la... Aproape 2 ani. 2 ani fără o zi e ok?
Apoi m-am liniștit și mi-am adresat o întrebare la care mi-am cerut să răspund sincer: dacă aș fi putut face asta, mi-ar fi fost mai ușor în martie? Sau dacă statul mi-ar fi dat 5 ani pentru creșterea copilului, mi-ar fi ajuns? Aș fi spus ca e bine, că la 5 ani este pregătit să se desprindă de mine și să cunoască măcar o parte din lumea asta mare? Să mănânce altă mâncare în afară de cea pe care o pregătesc eu? Să doarmă într-un alt pat, decât cel din camera lui?
Răspunsul îmi este clar. Îmi bubuie în urechi. Iar acela este NU. Cu cât am sta mai mult împreună, 24 din 24 de ore, cu atât dependenta ar fi mai puternică și mai toxică, atât pentru mine, cât și pentru el. Și pentru cei din jur, desigur. Am deveni acel gen de cuplu mamă-fiu care nu mai are nevoie nimic altceva, în afară de a se avea unul pe celalalt. Și asta nu ar fi sănătos pentru noi. Suntem ființe sociale și facem parte din societate. Facem parte din acel „tot” și totuși, fiecare avem un drum unic de urmat, fiecare avem un suflet, o conștiință, o înțelepciune aparte și niște obiective de bifat în această viață.
Putem zbura împreună, dar fiecare cu perechea sa de aripi.
Așa că mi-am luat inima în dinți și am anunțat la grădiniță că de a doua zi urmează să mergem puțin la joacă.

Ziua 1.
Între programul de masă al copiilor și printre alte activități, am ajuns și noi la socializare. Dominic a fost foarte încântat să vadă atâția copii la un loc. Abia dacă a avut răbdare să îl dezbrac de hainele groase.
Pentru prima zi, am stat aproximativ o oră și jumătate și am rămas și eu în sală. Nu prea am fost băgată în seama de Dominic, decât când și când. În schimb, câțiva copilași au făcut cerc în jurul meu și așteptau să le spun denumirea obiectelor/jucăriilor pe care ei le aveau în mână. Deși eram prinsă și eu în activitate, îmi mai ridicam ochii spre bebele meu. Cel mai mic din grupă. Cel care se descurcă de minune, socializează, colorează și explorează noul spațiu. Noua lui viața. Sau extinderea vieții sale de până acum. Educatoarele m-au încurajat și mi-au spus că, din punctul lor de vedere, la cât e de „dezghețat”, nu vor fi mari probleme de adaptare. Nu i-a trebuit nici suzeta atâta timp cât am stat acolo.
La ora prânzului m-am ridicat să îl iau și să plecam, pentru că ceilalți copii urmau să mănânce, iar noi trebuia să mergem acasă pentru ora de somn. Cumva, cu greu, am reușit să îl scot pe Dominic din sală. De fapt nu eu, ci una din educatoare mi l-a adus la ușă, eu fiind deja îmbrăcată și încălțată.
Ca o concluzie, ce să zic, sunt optimistă în privința lui. Vom vedea cum decurge programul de acomodare și în zilele ce urmează. S-ar putea să fiu singura cu problema „dezlipirii”. Și m-aș bucura să fie așa, din tot sufletul. Ar fi un semn că el, ca fire, este mult mai deschis noutăților decât mine și că poate trece mai ușor peste obstacole. Ar fi și un indiciu clar că este pregătit pentru a dobândi noi cunoștințe, necesare creșterii și dezvoltării lui armonioase.

Ziua 2.
Încrezătoare, am decis împreună cu educatoarea că ar fi momentul să plec timp de o oră de lângă el. Ziua de ieri a fost un succes, i-a plăcut mult între copii și atunci am avut curaj să plec după câteva minute. Altfel nu aș fi făcut asta, cu siguranță. Dacă ieri s-ar fi scurs o lacrimă din ochii lui, azi nu aș fi fost curajoasă, pentru că azi a plans. Și doare ca naiba.
Știu sigur că nu a plans imediat după ce l-am pupat și mi-am luat la revedere de la el, pentru că am rămas câteva minute pe hol și am tras cu urechea. Înainte de a ieși pe ușă i-am spus adevărul, că merg până la farmacie și după o oră maăîntorc după el.
Poate că unii cârcotași ar spune că oricum mare lucru nu a priceput, dar eu am ales să îi spun adevărul. Nu am cum să cunosc care e momentul exact de când începe să priceapă tot ceea ce îi spun, dacă nu îi vorbesc mereu, nu? Nu îl pot minți nici pe el, nici pe alții, nici pe voi (să vă spun, de exemplu, că totul merge excelent și că povestea cu grădinița nu mă încearcă sufletește). Prefer să îi spun ce fac, când plec și când vin. Vreau să vadă că plec, să vadă că vin, că nu îl las acolo pentru totdeauna. Mami pleacă, mami vine, pentru că acesta e cursul firesc, sau... Cursul impus.
Am înțeles că a început să plângă ulterior, când a realizat că minutele trec și eu nu apar în sală.
Nu știu cât a plans, am înțeles doar că s-a liniștit la un moment dat, apoi că a început din nou, cumva mai tăcut, cumva mai împăcat.
Când m-am dus după el, încerca să socializeze cu o fetiță aproape la fel de mică ca el, dar avea două lacrimi mari pe obraji și suspina. Încerca să se abțină să nu plângă, dar ceva mai presus de voința lui își făcea de cap. Își dorea să fie cu mine. Și am apărut în ușă, l-am strigat și când m-a văzut a fugit spre mine și a început din nou să plângă. Nu știu cum m-am adunat să nu izbucnesc în plâns și eu. Chiar nu știu. Dar știu sigur că dacă aș putea să plâng odată, nu m-ar mai durea atât.
Nici măcar acum când el doarme de prânz în pătuțul din camera lui, și eu scriu. Nu pot plânge încă, pentru că am un nod în gat.
E greu... E foarte greu. Dar... Înghit în sec și merg mai departe. Mă alin cu gândul că încă nu e program complet de grădiniță. Încă mai avem mult timp de petrecut împreună. Nu contează că acest timp poate fi numărat în zile sau că e numărătoare inversă. Încă mai e. Așa trebuie să pun problema. Și trebuie să fiu puternică și să îmi amintesc mereu de libertatea pe care sunt obligată să i-o acord, deși el, din comoditate și sentiment de siguranță, ar prefera (ca și mine) să nu ne mai dezlipim niciodată unul de altul...

Am plâns și eu și m-am mai liniștit. Seara, după ce mi-a adormit în brate. Adormise deja de mai bine de 30 de minute și eu încă îl legănam încet și îl priveam și am început să plâng și îl pupam pe unde apucam în așa fel că nu mai conta pe unde nimeream - pe frunte, pe obraz, pe urechiușă, pe suzetă...
 Îl strângeam tare la pieptul meu și m-am eliberat pentru moment de tensiune.

Ziua 3
Ultima zi din săptămâna de dinaintea vacanței. Am zis să încerc, deși știu că după atâtea zile libere o vom lua iar de la capăt. Dar nu trebuie să mă las și nici să cad în comoditate. Cred că fiecare oră petrecută acolo este importantă. Așa, îl pot observa și eu cum se integrează, cu ce prefera să se joace, ce face când nu e în mediul lui de acasă.
Hotărâtă, mi-am pus în geantă noua carte pe care o citesc și pe care o ador încă de la primele cuvinte citite (Femei care aleargă cu lupii. Povești și mituri ale arhetipului femeii sălbatice - dr. Clarissa Pinkola Estes), l-am pregătit pe Domi și am ieșit pe ușa casei.
Când am ajuns în dreptul clasei lui, s-a arătat nerăbdător să deschidă ușa și să intre. Așa că m-am grăbit să îl descalț și să îl dezbrac de hainele groase. L-am privit. Și el mă privea. Stătea cu mâna pe clanță și mă aștepta.
L-am încurajat să intre liniștit pentru că eu rămân să citesc puțin. Era de neclintit. A ieșit și educatoarea și l-a luat zâmbitoare de o mânuță, încercând să îl determine să intre. El era la fel de neclintit. Mă privea și aștepta să merg și eu înăuntru.
Am zis că intru câteva minute până își găsește ceva de făcut. Se ținea de piciorul meu și le zâmbea copiilor. Știu că îi place la grădiniță. Știu că e interesat de copii și de tot ce se întâmplă acolo și totul e perfect, cu condiția ca eu să fiu acolo. Iar asta nu se poate la infinit... Așa că, după ce s-a așezat la măsuță și a început să coloreze, am ieșit din sală și m-am așezat pe o bancuță pe hol, hotărâtă să citesc. Am numărat în gând până la 7. Din sală se auzeau urlete. Și erau de la al meu Dominic.
Poate că sunt slabă, poate că sunt nepregătită, neșcolită complet într-ale mămiciei, poate că și mulți de poate că, dar nu am putut să stau indiferentă, auzind cum urletele devin din ce în ce mai sonore. Foarte sonore. Știam că urmează prânzul și îmi doream să mănânce și el acolo, pentru prima oară, să văd dacă acceptă și alt gust al mâncării în afară de cel de acasă. Așa că trebuia liniștit, altfel riscam să refuze și prânzul.
După câteva minute de stat cu el, s-a desprins din nou de mine și a început să se joace și să socializeze cu ceilalți copilași. Au fost duși toți la baie să se spele pe mâini și i-a plăcut activitatea asta. Pentru el, era interesant că toate chiuvetele și toaletele erau la nivelul lui, nu ca acasă, unde trebuie sa fie luat în brate ca se se spele și el singur pe mânuțe.
Apoi a urmat prânzul și a mâncat foarte bine - toată porția de supă și jumătate din felul doi. Desigur că l-am ajutat, încă nu mânuiește atât de bine lingura cu supă. În schimb, știe să mănânce cu furculița sau cu mâna hrana mai solidă sau tăiată soldăței.
La un moment dat, după ce au terminat copiii de mâncat, am ieșit 1 minut pe hol să vorbesc la telefon. Dominic al meu urla din nou. Și n-a fost nevoie să număr nici măcar până la 7.
M-am prins de cap. Și acum mă doare capul. Chiar nu știu cum o să o scoatem la capăt cât mai blând și în așa fel încât să fie afectat cât mai puțin.
Educatoarele m-au încurajat. Nu toți copiii au făcut așa, dar unii dintre ei da. Unii s-au adaptat mai greu cu mâncarea, alții cu somnul, alții strict cu lipsa unui părinte. E drept că bebele meu le bifează pe toate, nu doar o anumită categorie. Dar e drept și că deocamdată e cel mai mic din grupă. Mi-au spus că nu va fi ușor, dar cu răbdare și putere vom reuși. Încă mai avem timp...

Ziua 4
Înainte cu o seară m-am hotărât să îmi pun ceasul să sune la ora la care m-aș duce în mod obișnuit la servici și să mă comport ca și când ar trebui să fiu prezentă acolo înainte de ora 8.
Trebuia să îmi reamintesc cum e în trafic, bară la bară, dar și cum pot ocoli un eventual trafic infernal și cum să îmi găsesc un loc bun de parcare în centrul orașului, în apropiere de grădiniță.
Să fie ora 6.15 atunci, drept ora de trezire. Plănuiam să îl trezesc pe bebe în jur de ora 7 fără 10, și maxim la ora 7.15 să fim pe deja pe drum.
M-am pus în pat ușor tristă. Știam că a doua zi nu vom mai lua micul dejun împreună. Mă întrebam ce voi face până după prânz, când îl voi lua acasă. Știam că nu aveam de gând să vin acasă singură. Ar fi fost prea de tot să mă împiedic de vreo jucărie de-a lui și să izbucnesc în plâns.
Apoi m-am înviorat la gândul că totul va fi bine. Am tot întrebat în stânga și în dreapta, pe la oameni pățiți, am citit despre cum aș putea (încerca măcar) să ușurez adaptarea copilului la grădiniță, deci mi-am făcut cât de cât temele. Ce am omis este să citesc despre evitarea șocului/aproape depresia/groaza/teama de toate grozăviile care încearcă mintea și sufletul unei mame. Dar aveam eu să aflu chiar a doua zi. 

Evident, Dominic a dormit exact până când a sunat alarma pentru trezirea mea. S-a trezit vesel și cu chef sa facă gălăgie la o ora așa de matinală. A stat cu mine până m-am spălat, aranjat, îmbrăcat. A urmat el la rând. Apoi mi-am băut cafeaua, i-am pregătit gustarea de fructe pentru grădiniță și cu mult avânt am pornit la drum.
Desprinderea de el a fost ciudată. După ce l-am pupat și l-am îmbrățișat, într-un moment de neatenție am aplicat metoda „vulpei” care se strecoară. Nu mi-a căzut foarte bine, dar cred cu tărie că va veni și ziua când ne vom îmbrățișa și ne vom face cu mâna în semn de salut, zâmbind.
Până atunci însă... Am reușit să cobor scările fără să intru în pereți și fără să calc strâmb și să îmi sucesc gleznele. Am nimerit și poarta companiei unde urmează să mă întorc la servici, deși vedeam totul ca prin ceață, din cauza „perdelei” de lacrimi pe care nu o puteam stăpâni. Am fost chiar și la un supermarket și, spre mirarea mea, chiar am cumpărat lucruri utile, deși mintea îmi era departe. Am ajuns și pe la mama la servici în vizită și a fost ceva mai bine, deși mintea tot în alte părți îmi zbura.
Cumva au trecut orele în care am fost departe de bebe și am mers într-un suflet după el. Am ajuns un pic mai repede și m-am așezat pe o bancă, în hol. Dinspre sala lui nu se auzea mai nimic. Cel puțin nu plânsete de copii. Copilașii mâncau, erau deja la felul doi. Și puiul meu mânca, am aflat ulterior.
Când m-a văzut a început să plângă. Tare, zgomotos și din suflet. L-am luat în brate și l-am ținut așa până s-a liniștit. Era un soi de bucurie să mă vadă, amestecată cu furie, cu împăcare și cu oboseală.
Am aflat că nu a fost așa grav (cum a fost în cazul meu, că am plâns pe reprize până m-am dus după el). A plâns puțin, dar s-a liniștit și s-a integrat în colectivitate. 
Adevărul e că se schimbă în bine. Parcă își dă drumul la vorbit, vrea să facă mai multe lucruri singur. Crește... Bebele meu crește, se adaptează și acest lucru nu face altceva decât să mă bucure - deși știu că: nimic nu va mai fi la fel; că trebuie să mă țin tare și să continuam să ne adaptăm; și că mor de dorul lui, în fiecare secundă când nu îmi e alături.

Ziua 5
Spre deosebire de ieri, în dimineața aceasta bebe a dormit mai mult și am fost nevoită să îl trezesc eu. M-am întins lângă el în pat și am început să îi cânt un cântecel de deșteptare și să îl pup. După câteva minute de fâstâceli s-a trezit. 
Am ieșit pe ușă cu 5 minute mai târziu decât ieri și am mers aproape bară la bară până în centru. Nu am găsit loc de parcare chiar lângă grădiniță, ca în alte dăți. Prin urmare, îmi voi modifica ora de deșteptare cu 15 de minute mai devreme, și pe el îl voi trezi cu 10 minute mai devreme ca de obicei.
Ajunși la grădiniță, s-a cam prins de mine (atârnat de gâtul meu, apoi de picioare), în timp de plângea. Mi l-a luat educatoarea din brațe și am plecat fără să mă uit înapoi, încercând să îmi înghit lacrimile măcar până ajung la poartă. Am luat-o la goană pe scări și era să dărâm un tătic
Mi-am cerut scuze fără să îmi ridic privirea, nici nu știu cum arăta, dar știu sigur că m-a înțeles. Aveam programare la coafor abia după o oră. M-am urcat în mașină și am plâns. Mult. Calmarea a venit abia la coafor. 
H este bărbat și ar fi fost culmea să mă apuc de bocit în fata lui. Dar asta nu înseamnă că nu i-am făcut capul calendar povestindu-i despre cât îmi e greu fără bebe și că vreau să stau acasă cu el pentru totdeauna. În timp ce îmi punea vopseaua pe păr, zâmbea și ma încuraja și știu că deși nu avea cum să ma înțeleagă întru-totul, pentru că de multe ori nici eu nu o pot face, încurajările lui nu erau doar vorbe aruncate.
Am ajuns la grădiniță în timp ce se servea prânzul. M-am retras din ușă, să nu mă vadă Domi. Mi s-a spus că mănâncă și m-am bucurat. Nu plângea nimeni la el în grupă.
Apoi a ieșit pe hol și a început nebunia. Un plans... Același, de bucurie/furie/dor/suparare/
regăsire. Eram foarte fericită să îl strâng în brațe. Încet s-a calmat, l-am schimbat și am venit acasă la somn. Am adormit și eu cu el, cu mâinile încolăcite în jurul lui și a fost tare bine.

Ziua 6
M-am trezit mai devreme și am reușit să mă organizez cu toate treburile de dimineață. La 7 fără 10 m-am dus în camera lui să îl trezesc. Din nou, cântecelul de ieri, pupici, mulți pupici.
S-a trezit zâmbind și am început să îl spal și să îl îmbrac. Traficul a fost lejer, am găsit loc de parcare unde îmi place mie și am intrat în grădiniță. Urlete. De la mine din brațe zic.
M-am păstrat tare și am urcat scările spre sala lui. S-a mai calmat, am reușit să îl schimb, a plans din nou. Se agăța de mine, din nou. Mi s-au înmuiat picioarele și îmi venea să o iau la fuga acasă, cu tot cu el în brațe. Însă am luat-o la fugă tot de una singură, pe fundal de zbierete. Știam că se va calma. Dar eu abia începusem. Am plâns mult. Am venit acasă și am tot plans. M-am apucat de făcut o supă dulce, cum îi place lui, și îl vedeam ca prin ceață, cum stă lângă mine și ronțăie legume crude din bol. Apoi am făcut un chec și îmi lipsea partenerul care mixează de obicei compoziția. Apoi am dat cu aspiratorul și cu mopul și era liniște. Nu se agăța nimeni de ele. Bebe a rămas la program prelungit, începând de azi, să doarmă cu copiii...
Și chiar a dormit, poate chiar și mai bine ca acasă. Când m-a văzut, era să plângă din nou, însă am apucat să îl liniștesc înainte de a trezi și ceilalți copilași. 😊
Cumva, parcă a fost un happy end, nu? Poate că amândoi plângem peste zi, eu mai mult ca el, cu siguranță, însă diferența este clară: el se calmează mai repede și se conformează programului, pe când eu... La mine doare. Doare mai tare pentru că nu e vorba doar despre desprinderea de a merge fiecare în treaba lui peste zi. Eu știu că, de fapt, schimbarea este mult mai profundă decât pare. El nu mai e un bebeluș, iar eu nu mai am acei aproape doi ani minunați pe care sa îi împart numai cu el.

Ziua 7
Precum ieri dimineață, mi-am dus la bun sfârșit treburile în liniște și pace pentru că Domi dormea. Cu zece minute înainte de ora 7 l-am trezit încet, iar el mi-a răspuns prin zâmbete minunate și cuvinte bebelușești 💚
După mica rutină de dimineață, am trecut armonios prin trafic și am ajuns la grădiniță.
Nu a început să plângă chiar de cum am intrat în clădire, ci abia când eram pe băncuță, să îl schimb. Vedea alte persoane cum își iau la revedere de la copilași și apoi pleacă. Plecarea este încă grea. Mă lupt cu dorința de a-l ține la nesfârșit în brațe. Și nu numai că nu îi dau curs, mai trebuie și să îl desprind din brațele mele și apoi să plec. Știu că se va calma în curând. Urmează să ajungă toți copilașii, apoi se va servi micul dejun și el abia așteaptă să mănânce. Mi-a spus chiar de acasă. „Papa, copii”. Îi place să fie alături de ei. Și asta mă liniștește. Știu că am făcut alegerea bună pentru el, în privința grădiniței. Grupa lui e minunată, iar educatoarele bune și blânde. Trebuie doar să mai treacă un timp, în care să acceptam amândoi anumite lucruri. Ține de acceptare, nu neapărat de trecere. Ce e în noi nu va trece niciodată. Nici dorințele de a fi altfel nu se vor schimba. Dar vom accepta. Orice mamă cu genul acesta de atașament înțelege, cu siguranță, ce vreau să spun.

După masă am fost împreună, eu cu soțul, să îl scoatem pe bebe de la grădiniță. Încă dormea, așa că am așteptat în liniște până s-a trezit. Am discutat puțin cu educatoarea și ne-a spus că Dominic se adaptează din ce în ce mai bine și că nu are probleme nici la mâncare, nici la somn. Prin urmare, și noi suntem tot mai optimiști. Înghit în sec, ignor nodul din gât și tsunami-ul din suflet și zâmbesc.

Ziua 8
Aceasta este ultima zi când mai scriu despre adaptarea-fulger la grădiniță. Sau fulgerul adaptării la grădiniță 😊. Urmează să încep și eu serviciul și, cu siguranță, voi fi nevoită să iau ca atare plânsul și despărțirea ce au loc dimineața, așa cum s-a întamplat și acum. Probabil va mai ține o perioadă. Însă sunt mai liniștită știind că atâta timp cât e „antrenat” în activități își mai ia gândul de la mine. E o performanță și sunt atât de mândră de el! 
Eu, în schimb, încă nu îmi pot îndrepta atenția spre altceva.
După cum spuneam, azi dimineață a plâns din nou la despărțire și gândind acum totul la rece, înțeleg că e normal. Ar fi fost ciudat să nu plângă după mama lui, dată fiind situația noastră, nu? Și eu am reușit performanța să îmi opresc lacrimile, pentru că mi-am autoimpus treaba asta. Dacă am pretenția ca un copil atât de mic să se adapteze atât de repede, despărțindu-se atâtea ore de mine, atunci și eu, ca adult și ca mamă a lui, am obligația să mă stăpânesc. Altfel, nu fac altceva decât să îi transmit starea mea.
Am stat 10 minute pe hol, chiar lângă clasă, am povestit, ne-am îmbrățișat (pentru că azi încă nu am fost presată de timp), dar am plecat oricum înainte de ora 8 de acolo, cu lacrimi în ochi pe care le-am obligat să nu curgă și un mers aparent ceva mai sigur, deși, deși, deși...

Experiența de mai sus a fost scrisă exact în ziua respectiva, așa cum am menționat-o prin numerotare. Deși am pregătit adaptarea la grădiniță cu aproximativ o lună înainte de a ma întoarce la servici, se poate observa că am reușit să ajungem efectiv doar 8 zile, din care: primele 3 zile au fost, de fapt, maxim doua ore, timp în care am stat cu el; următoarele 2 zile au fost cu program scurt, cu masa de prânz inclusă; abia ultimele 3 zile au fost complete, cu program prelungit.
În restul zilelor fie s-a dat liber, pentru diverse ocazii, fie a fost vacanță, fie am stat noi acasă 7 zile cu antibiotic.
Prin urmare, această experiență a fost o altă confirmare a principiului de neclintit potrivit căruia „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”.
Și totuși, nu pot să nu recunosc că dacă aș fi avut chiar tot timpul la dispoziție, nu aș fi fost atât de curajoasă să îl las singur. Neexistând presiune, poate aș fi fost și eu mai lejeră și aș fi rămas cu el ori de câte ori plângea, și probabil așa s-ar fi obișnuit și ne-ar fi fost și mai greu când eram puși în fața faptului împlinit. Cine știe?
În orice caz, toată treaba aceasta te trezește bine de tot la realitate. Este și dureroasa, mai ales pentru mame. Copilașii, într-un final, se adaptează. Dar noi, mamele, știm. Știm ceea ce am scris anterior - că, de acum înainte, nimic nu va mai fi la fel.
Nu e ușor deloc. Totul e un val-vârtej de schimbări: desprinderea de copil (și a copilului de mamă) mersul la grădiniță și reluarea serviciului. Sunt șocuri mari pentru creier și suflet, oricât de pregătite ar fi ele, oricat de mic sau mare e copilul, că are sau nu vârsta normala de grădiniță, ca îi place sau nu în colectivitate sau că a stat sau nu cu bone sau bunici și înainte.
Aici e vorba strict despre ruperea lui de mamă și a mamei de el. Și pentru asta, zău dacă suntem pregătiți vreodată...

După puțin timp
Am intrat amândoi în hora nebuniei, a zilelor fără timp, a orelor care zboară. Amândoi suntem peste zi la servici. Eu, m-am întors la al meu, iar Dominic se confruntă deja cu viața de (aproape) adult: se trezește cu noaptea în cap, are un program de masă, de activități, de somn.
S-a acomodat la grădiniță, deși încă mai plânge puțin dimineața când ne despărțim. Doar că eu nu mă mai pot întoarce din drum, nu mai am timp de ezitări. Încă îl aud când cobor scările, dar creierul meu îmi dă comandă că trebuie să mă grăbesc, pentru că e trafic și nu trebuie să întârzii la servici. Așa că nu mai e timp - nici să plâng, nici să gândesc. Acționez mecanic și aștept sfârșitul de săptămână să îmi petrec tot timpul cu copilașul meu, fără să țin cont că e sâmbătă și că urmează duminică, apoi luni. În weekend vreau să uit, să nu mai țin cont, să mă bucur și să trăiesc.
În final, trebuie să recunosc ceva. Nu aș fi crezut că, cel puțin, pe partea de mers la grădiniță, voi scăpa atât de ușor. A fost greu o săptămână, aceea în care eram încă acasă și orice îmi amintea de el. Dar, după ce am început și eu programul de muncă, sunt ocupată, cu mintea în altă parte și simt altfel totul.
Din când în când, deschid ecranul telefonului, unde am o poză cu Domi, făcută la mare, când el se juca în nisip și îmi zâmbea dulce, de i se vedeau câțiva dințișori mărunți din față... El era mai mic, eu încă visătoare, și lumea era pe atunci departe de noi...

Sursa foto: joytherapy.ro

luni, 18 februarie 2019

ZIUA DE AZI, O NOUĂ ZI


Cât de nouă să fie ea, când eu simt că ar fi o alta, pe care am trăit-o? Și cum să fie așa, dacă ceea ce am acum, nu am avut și altă dată?
Cât e real din ceea ce trăiesc și cât e închipuire? Și dacă visez cumva, cine mă trezește? Îmi răspund: eu, pentru ca e cazul. E timpul să mă trezesc și să îmi continui treburile, acelea care contează. Nu e loc pentru amânare la infinit, ci pur și simplu e Timpul măcar să încep să mă gândesc la o altă perspectivă și să mi-o apropii atât de mult de ochii mintii, încât să încep să cred în ea mai mult ca în ziua ce a trecut. E timpul, da, să privesc lumea ceva mai altfel și eu să contez mai mult decât am contat până acum. Mult mai mult.
Acesta este un început minunat. Ar fi fost trist să nu învăț nimic din experiențele de până acum și din trăirile mai mult sau mai puțin fericite ale celor din jurul meu. Recent am revăzut un om optimist, cam încercat în ultima vreme, e drept, dar cu același zâmbet frumos pe buze. Acel om e o "ea", bineînțeles, și dacă acum citește acest articol sunt sigură că știe și simte că mă refer la întâlnirea noastră - scurtă, dar cu o învățătură mare pentru mine.
Și atunci când e greu, e cu o morală, e cu o misiune aparte. Anumite lucruri nu ar fi sau nu s-ar schimba în bine, dacă nu ar fi atât de greu la un moment dat când viata ne încearcă sau noi ne testăm puterile. 
Așa am decis să îmi ofer și eu din când în când câte un mic repaus, în care să mă gândesc doar la mine. E scurtă ziua, știu, e timpul comprimat, dar totul e cumva o eternitate... Atunci când îți dorești și crezi și te rogi din suflet, se găsesc soluții, fie prin alții, fie vin ele din locuri inexplicabile încă pentru minte. 
Să aveți o zi minunată! 

sâmbătă, 9 februarie 2019

A FOST ODATĂ...


Ca niciodată și pentru totdeauna. 
Este vorba despre o poveste cât se poate de reală, țesută cu și din iubire, legată pentru veșnicie de realitatea vieții noastre pe pământ și dincolo de el, acolo departe, și totuși, atât de aproape...
Este basmul real și minunat al primei respirații dulci și parcă nepămantene a unui prunc nou-născut, pe care am simțit-o în nări, apoi cum îmi străbate tot corpul și îl electrizează. 
De atunci, sunt îndrăgostită iremediabil și fără drept de apel, pentru totdeauna și în eternitate.
Este acel sentiment pe care m-aș bucura să cred că îl simte orice mamă. MAMA, mai exact. Un cuvânt unic pentru fiecare copil, un termen care o indică pe cea care i-a respectat decizia de a se naște. Apoi mama devine mami. Un alint de care urechile mele nu se mai satură... 
Îmi doresc ca fiecare mamă să simtă acel suflu de care aminteam mai sus, și să se bucure de el așa cum s-a întâmplat în ceea ce mă privește.
Din acel moment, am asistat cu ochii deschiși la metamorfoza mea. Dumnezeu îmi e martor că, deși par a fi aceeași, sunt cu totul una nouă, sau sunt ceea ce am fost cândva, departe de tot în timp, și am redevenit odată cu el, cu copilul meu.
Au trecut aproape doi ani de atunci, și parcă a fost ieri și totuși... Dimineața aceea îmi e mai vie în creier și în suflet ca oricând, pentru că e o filă deosebit de importantă a jurnalului meu, jurnalul vieții mele.
Stăm și acum îmbrățișați și doarme, călătorește prin vis, departe, unde totul e minunat. Eu n-am nevoie să dorm. Somnul lui adânc și respirația lui caldă și dulce îmi gâdilă din nou nările și îmi înviorează corpul și astfel îmi aduc Paradisul pe pământ - aici, în acest pat, în care el doarme și eu visez cu ochii deschiși...