NU, NU E...

Ușor.

N-a fost niciodată!

Dar e de-a dreptul splendid...

          De când e lumea și pământul, oamenii s-au aflat într-o continuă adaptare, evoluție (sau involuție, fiecare cu a sa părere).

Ideea e că nu s-a prea stat pe loc. Au muncit și au luptat pentru supraviețuire, pentru libertatea credinței, pentru bunăstare. S-a vrut mereu ceva. Iar asta înseamnă că au întâmpinat mereu greutăți – obstacole, piedici, goluri – în ceea doreau, în drumul pe care mergeau.

            Nici sa scrii nu e ușor.

Pare a fi un lucru banal: te așezi, mai nou cu laptoul/tableta în brațe, și dă-i înainte.

În realitate,însă, deși în fiecare zi ai multe gânduri care roiesc voiase prin cap, prin imaginație – pe care ai vrea sa le faci auzite, mai e ceva până a ajunge să te poți aduna și să fii apt pentru a le publica. 

Este, într-adevăr, frumos, să te audă oamenii prin cuvântul scris!

În acest fel, ei își pot imagina mii de variante ale vocii tale.

Ai gânduri dimineața, noaptea, la prânz, seara... Până aici, totul pare de vis.

Ei, dar timpul... Timpul și epuizare fizică, te fac să abandonezi aproape zilnic ceea ce îți place să faci, până când îți aduni toate puterile pentru a depăși blocajul.

Asta ca să nu mai spun că fiecare cuvânt este o responsabilitate, deși sunt gândurile tale și, aparent, pot lua orice formă.

Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze de fetele care, fiind în perioada de practică, luau uneori locul profesorilor noștri pentru câte o oră, și prezentau cu sufletul la gură lecția respectivă în fața unei clase de maxim 30 de elevi. Pentru persoana în cauză era un moment deosebit de important, de nou, frumos, dar în care trona responsabilitatea. Trebuia să fie în fața noastră tipul de viitor profesor-exemplu, inteligent, și iubit de elevi.

Același tip de emoție, însă de intensitate diferită, te încearcă și atunci când vezi că oamenii sunt interesați de cuvintele/publicările tale periodice. De fiecare dată, alte emoții.

Am promis, atunci când m-am apucat oficial de scris, că o voi face într-un mod responsabil, dar liber. Adică voi fi eu, cu gândurile și ideile mele. Faptul că îmi sunt citite scrierile nu mă va transforma într-un soi de profesoară, expertă într-ale vieții, iar motivul este unul simplu: fiecare își trăiește viața și o simte într-un fel unic. Eu nu pot trăi în locul altuia, cum nici altul nu poate simți în locul meu. Și nu în ultimul rând, mai am muuuulllte de învățat!

Cu toate acestea, când sunt plină energie pozitivă, pot fi un bun acumulator pentru cel căruia îi lipsește motivația în acea zi/perioadă; la fel de bine cum pot fi isterică când simt că mă depășesc prea multe lucruri în ziua respectivă. Vă asigur, în acel moment nu voi scrie! :)

Se transmit prea multe prin cuvinte, iar stările negative sunt cele care ar trebui primele eliminate atunci când îți asumi să publici ceva la care pot avea acces și alții.

Am spus la început că nimic nu e ușor.

Și n-am spus nimic nou. Știți asta prea bine și voi. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că e minunat sentimentul atunci când începi să culegi roadele efortului tău, când oamenii din jurul tău zâmbesc, când evadezi în natură, și când te redescoperi, când începi să te înțelegi și să percepi altfel libertatea...

Parcă totul devine un pic mai simplu când te accepți așa cum ești, și încetezi să te comporți așa cum vor alții...

Și totul devine deosebit, atunci când oamenii diferiți se acceptă unii pe alții, așa cum sunt...

ȘI DE CE N-AM RĂBUFNI, UNEORI?

Câți dintre noi n-am trecut, oare, prin N momente în care am simțit că ne fuge tot pământul de sub picioare?

Azi, când scriu aceste rânduri, sunt foarte calmă, liniștită, împăcată și fericită.

Acesta este momentul prielnic pentru a gândi și pentru a analiza un alt moment, poate mai greu, prin care am trecut și pentru a ne înțelege, pur și simplu.

Când suntem triști, supărați, nervoși sau deprimați, totul este altfel: noi, cei din jurul nostru, lumea în sine, culorile, gusul, mirosul...

Totul capătă o nuanță de gri, ca în poezia bacoviană.

Să vedem, la rece vorbind, cum ar trebui sa te comporți și cum te comporți, de fapt, în momentele în care simți că nu mai ai răbdare sau nu mai ai stare, că totul se îndreaptă spre anapoda, că rezolvările unor situații îți scapă, pur și simplu, printre degete, și că nu îți mai găsești locul în propria viață?

În jurul tău vezi doar chipuri mulțumite și care te sfătuiesc repetitiv să fii tare, să nu te lași, pentru că totul va fi bine - timp în care tu nu vrei altceva decât să te faci mic, mic, mic de tot, și să te pierzi în plapuma patului sau sub pat, dacă se poate.

Ce știu ei? Pe bune, de ce se amestecă?

Alții merg atât de departe încât îți recomandă să citești cărți motivaționale, pentru că acolo vei găsi răspunsurile pe care le cauți cu atâta îndârjire; că trebuie să zâmbești, să fii optimist, să te bucuri de soare, de ploaie, de faptul că trăiesti, că respiri.

La masele organizate în familie sau la întâlnirile cu prietenii, ai impresia că toți te compătimesc, ca în privirile lor căutătoare în ceea ce te privește, există milă...

Știi că au dreptate, că sfaturile lor sunt bune, dar și ei omit ceva: că în teorie toți suntem profesori.

În practică însă, tu vezi lucrurile în același mod cum le-am descris mai sus sau nu le vezi, nu mai vezi, nu mai auzi...

Cum rămâne cu sufletul tău, cu starea ta de amorțeală, cu lipsa de chef? Ce să mai spun de mintea ta care refuză să mai colaboreze în mod logic cu restul corpului, așa cum o făcea altădată?

În astfel de momente, simți că ai avea nevoie să fii lăsat în pace, să fii singur într-un spațiu deschis, în natură, în vârful unui munte, dacă se poate, și să strigi, să strigi cât poți tu de tare, cât te țin plămânii, până scoți din tine și ultima greutate pe care o ai pe suflet. Trebuie să te eliberezi, să i te confesezi naturii...

Iar apoi, epuizat fiind de atâta efort, ai nevoie de un umar pe care să-ți sprijini capul și să plângi, să plângi cu sughițuiri, pentru a cicatriza rana. Atât, doar un umar, și, eventual, o mângâiere pe creștet. Nu vrei ca persoana respectivă să îți vorbească, ci doar să fie lângă tine. Cel mult, îți poate adresa câte un „Șșșșștttt...Șșșttt”, așa cum mamele își liniștesc bebelușii după o porție de plâns.

Nu suntem nici nebuni, nici mai altfel, noi, cei care avem momente - sperăm cât mai rare - în care avem nevoie doar de ... liniște.

De regulă, sunt binevenite încurăjarile celor dragi și avem nevoie de ei fizic și psihic pentru a depăși momentele neplăcute; dar mai sunt și câteva excepții, în care tot ceea ce ne dorim se rezumă la timp și spațiu pentru a ne aduna, a ne reveni, a ne regasi și de a redobândi puterea de a merge mai departe.

Acela de mai sus este un scenariu interesant și discutabil.

Cu toate acestea, următorul lucru pe care trebuie să îl facem este să observăm de când suntem așa. Dacă aceste stări sunt permanente sau repetitive, atunci este clar că avem nevoie de ajutor specializat. Nu merită să mai treacă absolut nici o zi fără să ne dechidem în fața unui om capabil să ne înțeleagă stările și să ne ajute.

Dacă este peste putința noastră să depășim singuri momentele de acest gen, este indicat să ieșim la lumină - să scoatem capul din plapumă, cum s-ar spune.

De fapt, de ce să vorbim despre supărări când vara aceasta este atât de frumoasă, când ne aflăm în perioada concediilor, când oamenii se relaxează și primesc energie de la mare, de la munte...?

Poate cei care deja s-au întors din vacanță ar avea nevoie de întăriri sufletești (Yuuhhuu, I'm here!!!) ? Sau cei care tot o amână...? :))