Ușor.
N-a fost niciodată!
Dar e de-a dreptul splendid...
De când e lumea și pământul, oamenii s-au aflat într-o
continuă adaptare, evoluție (sau involuție, fiecare cu a sa părere).
Ideea e că nu s-a prea stat pe loc. Au muncit și au
luptat pentru supraviețuire, pentru libertatea credinței, pentru bunăstare. S-a
vrut mereu ceva. Iar asta înseamnă că au întâmpinat mereu greutăți – obstacole,
piedici, goluri – în ceea doreau, în drumul pe care mergeau.
Nici sa scrii nu e ușor.
Pare a fi un lucru banal: te așezi, mai nou cu
laptoul/tableta în brațe, și dă-i înainte.
În realitate,însă, deși în fiecare zi ai multe gânduri care
roiesc voiase prin cap, prin imaginație – pe care ai vrea sa le faci
auzite, mai e ceva până a ajunge să te poți aduna și să fii apt pentru a le publica.
Este, într-adevăr, frumos, să te audă oamenii prin
cuvântul scris!
În acest fel, ei își pot imagina mii de variante ale
vocii tale.
Ai gânduri dimineața, noaptea, la prânz, seara... Până
aici, totul pare de vis.
Ei, dar timpul... Timpul și epuizare fizică, te fac să
abandonezi aproape zilnic ceea ce îți place să faci, până când îți aduni toate puterile pentru a depăși blocajul.
Asta ca să nu mai spun că fiecare cuvânt este o
responsabilitate, deși sunt gândurile tale și, aparent, pot lua orice formă.
Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze de fetele care, fiind în
perioada de practică, luau uneori locul profesorilor noștri pentru câte o oră,
și prezentau cu sufletul la gură lecția respectivă în fața unei clase de maxim
30 de elevi. Pentru persoana în cauză era un moment deosebit de important, de
nou, frumos, dar în care trona responsabilitatea. Trebuia să fie în fața
noastră tipul de viitor profesor-exemplu, inteligent, și iubit de elevi.
Același tip de emoție, însă de intensitate diferită, te încearcă
și atunci când vezi că oamenii sunt interesați de cuvintele/publicările tale periodice. De fiecare dată, alte emoții.
Am promis, atunci când m-am apucat oficial de scris, că o
voi face într-un mod responsabil, dar liber. Adică voi fi eu, cu gândurile și
ideile mele. Faptul că îmi sunt citite scrierile nu mă va transforma într-un soi de
profesoară, expertă într-ale vieții, iar motivul este unul simplu: fiecare își
trăiește viața și o simte într-un fel unic. Eu nu pot trăi în locul altuia, cum
nici altul nu poate simți în locul meu. Și nu în ultimul rând, mai am muuuulllte de învățat!
Cu toate acestea, când sunt plină energie pozitivă, pot
fi un bun acumulator pentru cel căruia îi lipsește motivația în acea
zi/perioadă; la fel de bine cum pot fi isterică când simt că mă depășesc prea
multe lucruri în ziua respectivă. Vă asigur, în acel moment nu voi scrie! :)
Se transmit prea multe prin cuvinte, iar stările negative
sunt cele care ar trebui primele eliminate atunci când îți asumi să publici
ceva la care pot avea acces și alții.
Am spus la început că nimic nu e ușor.
Și n-am spus nimic nou. Știți asta prea bine și voi. Cu
toate acestea, trebuie să recunoaștem că e minunat sentimentul atunci când
începi să culegi roadele efortului tău, când oamenii din jurul tău zâmbesc,
când evadezi în natură, și când te redescoperi, când începi să te înțelegi și să percepi altfel libertatea...
Parcă totul devine un pic mai simplu când te accepți așa
cum ești, și încetezi să te comporți așa cum vor alții...
Și totul devine deosebit, atunci când oamenii diferiți se
acceptă unii pe alții, așa cum sunt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu