luni, 18 iunie 2018

ÎN LINIȘTEA MEA


Cântec de zi: Un elefant... Se legăna... Pe o pânză de păianjen... (...)
Cântec de seară: Seara pe deal... Buciumul sună cu jaaalleee... Turmele-l urc, stele le scapără-n caaaaleee... (...)

În unele momente privesc în gol prin pereți. Mecanic, ochii mi se îndreaptă spre fereastra luminoasă, cea care mă desparte de lumina de afară; însă efectul este tot același, căci privesc în gol și totul e neutru. Aceeași pierdere a mea specială, de care îmi place să mă bucur când și când - în care plutesc într-o stare vegetativă, când nu fac nimic și totuși... gândesc. Însă nu sunt gândurile minții, ci creațiile sufletului. Sunt acele povești și povestioare născocite de acea parte din mine în care vreau să mă încred întru-totul și pe care aș vrea să o las să mă preia în totalitate: un EU curajos, care nu se teme să viseze și să-și ducă visurile la îndeplinire; un EU căruia nu-i pasă de prejudecăți, de limite și de alte limitări, și nu pentru că este egoist, ci pentru că își dorește să fie fericit și împlinit mai presus de orice; un EU care refuză să devină roboțel, care nu vrea să fie așa, pentru că așa trebuie, ci pentru că așa vrea, pentru că asta îl definește... Am mai vorbit noi despre acel EU autentic, pe care nu știu și nu pot să înțeleg de ce-l ascundem, și de ce ne ferim să fim așa cum suntem noi, în toata splendoarea noastră.
Nu suntem străini unii de alții și totuși, ne comportăm de parcă am duce vieți total paralele, independente și fără nevoi și sentimente care să ne implice de fapt, pe toți.
Știți cum suntem noi, din punctul meu de vedere? Cum înțeleg eu că funcționează omenirea? Toți avem aceeași bază, construită din elemente de bază, peste care se așează, strat după strat, alte elemente - acelea definitorii, care ne fac să fim unici.
Aceste elemente din urmă sunt rezultatele experiențelor de viață și nu numai, îmbrăcate fiind de sentimentele pe care le purtăm în suflet, intensitatea lor și cât de mult credem în ele.
Unii se simt goi pe dinăutru, deși în ochii altora au totul. E greu să fii nefericit. Și mai greu e și să crezi în nefericirea ta, că ea chiar există și că nu mai ai scăpare, când, de fapt, n-ai altceva de facut decât să privești înainte, să te ridici și să pleci și să duci cu tine și în tine exact ceea ce e esențial pentru a-ți da încredere să continui să fii tu. Nimic altceva.
Desigur, nimic nu e simplu. Dar posibil, da.
Ceea ce scriu nu sunt sfaturi pentru alții, ci sunt doar părerile pe care mi le-am format, fie pentru ca am trecut prin unele experiențe, fie pentru ca am auzit despre ele și mi-au atras atenția atât de mult încât am investit timp, atât cât era suficient, pentru a le aprofunda și a le înțelege SAU sunt pur și simplu cuvinte care ies din mine în cel mai natural fel.
Și pentru mine, fiecare clipă este nouă și mă poate surprinde în cele mai ciudate moduri. În pofida a ceea ce se vede în pozele din spațiul virtual, nu sunt nici mama și nici soția perfectă, întrucât, precum am mai spus, nu cred în perfecțiune. Știu că ea există, dar nu pentru om.
Cu toate acestea, recunosc ca mi-aș dori sa mă apropii (doar puțin) de ea, să îmbunătățesc unele aspecte în care consider că nu excelez  (și nu au legătură cu partea  exterioara), deși... Poate sunt exact ceea ce e nevoie și ceea ce mi-am dorit. Un om nu se mulțumește niciodată cu ceea ce are și cu ceea ce e înzestrat, nu-i asa?
Îl privesc pe Dominic - cum aleargă prin casă, cum se împiedică, cade și râde; cum se duce sub scări să aducă mătura și fărașul, apoi le aruncă pe parchet și vine să mă îmbrățișeze și să mă "acapareze" doar pentru el, fiinca nu-i place când mă vede cu ochii în telefon (pentru că scriu și nu sunt 100% cu ochii pe el) - și mă tot întreb retoric când și cum a trecut timpul atât de repede? Momentele acelea de dependență totală a lui față de mine încep sa scadă din ce în ce mai mult în intensitate și, deși sunt mândră de el, de cât de frumos crește și cât e de înțelept, mă simt ușor rămasă în urmă. Nu pot spune exact cine de cine e dependent, însă bănuiesc răspunsul... 😊
În prezentul de acum mă întreb dacă am făcut tot ce a fost bine pentru el, sau dacă puteam mai mult; dacă m-am ținut de propria-mi promisiune ca voi fi un exemplu bun pentru el. Ei bine, nu-mi rămâne decât sa-l aștept tot pe marele timp sa îmi răspundă, atunci când voi fi ceva mai înaintată în vârstă, iar Dominic va fi un adult, cu propriile experiențe, cu propriile trăiri ale suflețelului său. De aceea nu mă grăbesc și sunt răbdătoare în fata multor întrebări.  Nu vreau sa mi se răspundă acum,  pentru că asta ar însemna că prezentul meu de acum va fi trecut. Așa că prefer sa mai am episoade în care sa mă simt contrariată, imperfecta și nesigură în ceea ce fac, pentru că știu că va veni și timpul în care îmi voi dori sa mă simt așa. Când totul va fi prea „așezat”, prea „molcom” ori prea clar, înseamnă că nu mai am răspunsuri de primit și, când va fi așa, înseamnă că se scriu ultimele file ale unui roman, fie de succes, fie nu, însă va fi cartea vieții mele.
Prin urmare, când copilul nu are chef sa mănânce, după ce ați trudit să pregătiți masa, sau după ce s-a murdărit cu cireșe, pe body-ul alb; când ați aspirat și el tocmai desenează forme pe parchet, din pufuleti înmuiați în salivă; când are o zi mai proastă și n-are chef de altceva decât sa fie ținut în brațe și alintat, când vreți să finalizați un articol și primiți o coadă de mătura în cap (pentru că e prea mare pentru un omuleț de 12 kg), gândiți-vă că veți tânji după momentele astea atât de dulci în toată nebunia lor.
Suntem făcuți să rezistam, și nu mă refer doar la creșterea unui copil. Aș spune că asta e partea cea mai fireasca a vieții,  pe care o simți ca și cum ar izvori din tine. Spun că nu suntem deloc fragili și că experiențele ne dovedesc cât suntem de capabili și de nelimitați în tot. În absolut tot. Avem multe de împărțit,  de oferit și de primit. E ca un schimb de energie. Sau o foarte, foarte mare învăluire cu ea. O deosebită învăluire a iubirii, mai exact.