miercuri, 25 mai 2016

CONFUSIO



Nu știi de ce ești trist,

Nu știi unde te afli – de ce acum și nu atunci – și

De ce azi, când se putea ieri,

De ce ierni, în așteptări de primăveri...?



Scrii haotic și nimeni nu te înțelege,

Vorbești în slava veche, iar ei se uită lung la tine;

Pare-se că îți e bine singur,

de parcă n-ar fi nevoie de doi,

Și totuși te apasă singurătatea

Casei tale cu pereți goi.



Ai scris doar două strofe

Și crezi că ai spus tot, că ești înțeles;

Într-o mână ții condeiul,

Iar într-alta radiera de șters...


25 mai 2016. A plouat cam toată ziua. Soarele s-a arătat foarte puțin. Oamenii au fost cam posomorâți, iar eu cam somnoroasă și paralelă cu viața. M-au inspirat ploaia și oamenii triști - din diverse motive. 
 

sâmbătă, 14 mai 2016

DANSÂND ÎN PLOAIE



Stropii mari de ploaie mi se preling pe obraji, iar ochii-mi sunt închiși în timp ce mă învart încet și lacom, să absob mireasma ei – a ploii –  în par, în haine, în plămâni...
Cerul nu plânge, ci viața naturii izbucnește prin cântec și ropote, bucurându-se în pustietatea lăsată de oamenii care s-au ascuns din calea ei.
Și totuși... Pustiul este tulburat de un om desculț care primește ploaia în suflet, vrăjit fiind de nebunia acelei clipe.
În astfel de momente realizezi ca n-ai puterea de a-i opri manifestul – nu poți alunga stropii de ploaie, nu poți înfrâna vântul să mai bată, nu poți colora altfel norii.
Ceea ce poți face, însă, este să stai și să te minunezi de cât este de bine să te simți captivat de o putere mai presus de a ta și să-ți imaginezi că ești o picătură importantă într-un ocean.

Deschid ochii și mă abțin să clipesc. Stropii mari de ploaie nu-mi deranjează vederea. Astfel, îmi este permis să privesc în sus, spre varfurile arborilor și spre norii cerului, în diverse nuanțe de gri.
Cu ochii astfel ațintiți, continui să mă mișc, să mă rotesc, cu brațele larg deschise, paralele cu pământul. Dansul meu ciudat în ploaie n-a lasat semne în noroi, căci fiecare urmă a tălpilor mele a fost ștearsă de șiroirea ploii.
Cam așa trecem și prin viață: lăsăm urme provizorii în materie, și cratere în sufletele celor care rămân în urma noastră.
De parcă ceea ce este nepalbabil în prezent, de exemplu sentimentele, devin premise într-un oarecare viitor; iar lucrurile vizibile de acum, devin umbre lipsite de importanță prin simpla transformare a materiei, atunci când îi vine vremea...

Când ploaia se va opri, păsărelele vor fi cele mai dulci cântărețe, chemând Soarele să se arate nouă, oamenilor; însă până atunci, să ne bucurăm de ea!

miercuri, 4 mai 2016

EU, MERGHEN ȘI AI SĂI PRIETENI




Vă spuneam, într-un articol anterior (http://andreeacioloboc.blogspot.ro/2015/04/ganduri-si-sarbatori.html) că serile copilăriei mele, petrecute la bunici, erau binecuvântate cu povești frumoase, alintat și mângâiat, înainte de a cădea într-un somn dulce și profund.
Dintre toate poveștile spuse de mamaia, una mi-a ramas bine întipărită în suflet. După ani buni, îmi aduceam aminte firul acțiunii, de bunătatea personajului principal, dar bineînțeles că am mai pierdut din detalii și aveam nevoie de o reîmprospătare bună a memoriei.
Într-o primă fază, am apelat tocmai la naratoarea mea:
„- Mamaie, cum era povestea aceea pe care mi-o spuneai tu când eram mică?
             -Care, maică? Că ți-am spus atâtea...
-Aia care îmi plăcea mie cel mai mult, cu cel care merge prin diverse locuri și ajută un ren, și nu mai știu...
-Aaaa, cu Merghen. Aoleu, cât mă mai puneai să ți-o repet. De multe ori mai adormeam și eu, că deʼ, eram obosită, dar urechile tale erau tare ascuțite. Mai uitam și eu, maică, cine ținea minte toate detaliile și mai inventam pe unde uitam cum era, dar tu nu, mă corectai și-mi spuneai că nu așa ți-am spus...”
Și așa am început să râdem amândouă și să încercăm să ne aducem aminte de Merghen.

Pasul următor a fost (după ce m-am luminat, într-un final) să apelez la tehnologia modernă ai cărui beneficiari suntem și uite așa am căutat pe Google povestea lui Merghen (basm de origine rusească), pe care o aveți mai jos.
Mi-am promis că și copiii mei vor auzi de el.
Îți mulțumesc, mamaie!

P.S. Mi-au plăcut mereu basmele. Cine se cred aceia care ne spun să nu credem în ele? :)


Merghen şi prietenii lui: Poveste populară rusă

Trăia odată, pe malurile pârâului Gorin, un tânăr bun la suflet şi curajos, pe nume Merghen. Pescuia, vâna şi niciodată nu se întorcea acasă cu mâinile goale. Dar Merghen nu vâna niciodată decât îi era necesar pentru hrană.

Într-o zi, ca de obicei, s-a pregătit şi a plecat la vânătoare. A mers şi a tot mers, până a ajuns la Amur, dar n-a întâlnit nici urmă de vânat. A pornit Merghen mai departe, prin locuri încă neumblate, pe acolo, unde domneşte asupra fiarelor sălbatice ţarul taigalei – tigrul uriaş şi bătrân.

A mers Merghen pe la marginea pădurii şi, deodată, a văzut un ren împotmolit într-o mlaştină adâncă. Când Merghen se apropie, renul îl rugă:

–         Salvează-mă, Merghen, scoate-mă din mlaştină!

Vânătorului i se făcu milă şi-l scoase din mlaştină. Se scutură renul şi-i zise:

–         Merghen, să mă chemi, când vei avea nevoie de mine.

Aşa grăi renul şi se afundă în pădure. Iar Merghen se porni mai departe. Mergea el prin taiga şi privea cu atenţie în jurul lui. Şi iată că zări o furnică, strivită sub nişte vreascuri de stejar. Îl rugă furnica pe vânător:

–         Merghen, salvează-mă!

I se făcu vânătorului milă de furnică, dădu vreascurile la o parte şi o aşeză pe mână.

–         Îţi mulţumesc, Merghen. Să mă chemi, când vei avea nevoie de ajutorul meu.

Porni Merghen mai departe pe malul Amurului. Ajuns la o cotitură, hotărî să se odihnească puţin pe malul apei albastre. Tocmai îşi scotea traistă, când auzi un glas răguşit:

–         Merghen, mor, salvează-mă! De trei zile zac aici, pe mal.

Vânătorul văzu pe malul apei un nisetru uriaş. Merghen îşi propti umărul în coastele peştelui şi-l împinse cu greu spre rău. Ajunse nisetrul cu coada în apă, o plezni cu putere şi dispăru. După câteva clipe, din ape se arata capul nisetrului:

–         Îţi mulţumesc, bunule Merghen. Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutorul meu, să mă chemi.

Se odihni vânătorul, apoi plecă mai departe. Deodată îi apăru în faţa ochilor un cătun necunoscut. Din casa cea mai mare şi mai bogată îi ieşiră în întâmpinare un bătrân voinic, cu priviri viclene şi o bătrână.

–         Cine eşti? întrebă cu blândeţe bătrânul.
–         Sunt un vânător, răspunse Merghen. Am vânat în taiga, dar văzând cătunul acesta mi-am zis că nu mi-ar strica să mă opresc şi să mă odihnesc o ţară.
–         Dacă asta ţi-e dorinţa, atunci fii binevenit la noi.

Intrând în casă, n-apuca Merghen să facă ochii roată ca şi auzi un zângănit de tăvi şi în pragul încăperii apăru o fată neasemuit de frumoasă. Pe faţa ei ca bronzul străluceau ochii ca două stele, iar pletele ei negre, precum noapte, i se revărsau pe spate.

–         Ehei, ţi-a plăcut fata mea? Întreba bătrânul.
–         Multe fete frumoase trăiesc pe malurile Amurului, dar aşa o frumuseţe de faţă n-am mai văzut, fu nevoit să recunoască Merghen. Dă-mi-o de soţie. Drept răscumpărare, o să-ţi aduc un dar bogat.
–         Treaba asta nu-i chiar aşa de simplă, Merghen, răspunse bătrânul cu privirea vicleană. Mulţi vânători au vrut să-mi fie gineri, dar toţi, cam o sută, mi-au ajuns robi. O să-ţi dau trei porunci. Dacă le duci la îndeplinire, îmi vei fi ginere, dacă nu, îmi vei fi rob. Gândeşte-te bine şi spune-mi dacă te învoieşti?
–         Mă învoiesc! zise Merghen, fără a mai sta pe gânduri.
–         Slugile mele credincioase, aduceţi-mi cizmele de fier! Strigă bătrânul.

Slugile abia-abia târâră cizmele grele ca plumbul.

–         Uite cizmele de fier. Dacă la noapte izbuteşti să le toceşti, atunci să vii după a doua poruncă – zise bătrânul şi plecă.

Merghen lua cizmele şi plecă în taiga.

Trebuie să trăieşti câteva vieţi ca să apuci să toceşti cizmele astea” – se gândi el cu amărăciune. Şi, deodată, Merghen îşi aduse aminte de ren.

–         Renule, prietene, vino şi ajută-mă! îl chemă el.

Abia se stinse ecoul acestei chemări că renul se şi află în fata vânătorului. Merghen îi povesti necazul. Fără a mai răspunde, renul îşi baga picioarele din faţă în cizme şi o porni în fugă spre munţi. Doar scânteile, ca nişte steluţe, arătau în noapte calea urmată de ren. În vremea asta, Merghen se întinse pe iarbă şi adormi. Dimineaţa, când s-a trezit, renul se şi află în faţa lui. Se uită vânătorul la picioarele renului şi văzu că doar carâmbii mai rămăseseră din cizmele de fier nou-nouţe.

S-a bucurat Merghen şi l-a sărutat pe botul negru, catifelat, apoi apucând carâmbii, porni în grabă spre sat. S-a apropiat de casa stăpânului şi s-a apucat să ciocănească în uşă cu putere. A ieşit bătrânul din casă.

Marghen îi aruncă la picioare ce mai rămăsese din cizme şi-i zise:

–         Rosteşte a doua poruncă!

Uluit de cele văzute, bătrânul rămăsese fără grai. Când îşi veni în fire, începu să ţipe:

–         Slugilor, aduceţi-mi cinci saci cu mei!

Bătrânul a împrăştiat astfel meiul, încât grăuntele s-au risipit prin întreg satul. Apoi îi zise flăcăului, cam în zeflemea:

–         Acum strânge tot meiul, până la ultimul grăunte. Ai răgaz o zi.

Merghen ieşi în câmp, se aşeză pe pământ şi strigă:

–         Furnică, prietena mea, vino-mi în ajutor!

S-a apropiat furnica de flăcău. Acesta îi spuse ce poruncă i-a dat bătrânul. Şi-a chemat furnica toate surioarele. Într-o clipită s-a strâns o aşa mulţime de furnici, încât în tot satul nu mai vedeai un petic de pământ. S-au apucat furnicile să culeagă grăunţele de mei. N-apuca Merghen să-şi termine de fumat pipa, că tot meiul fu cules şi pus în saci.

Flăcăul mulţumi din inimă furnicilor şi se duse la bătrân. Acesta rămase şi mai uimit de cele văzute. Se scarpină în ceafă şi-i zise:

–         Îţi dau ultima poruncă. Dacă o îndeplineşti, fiica mea va fi soţia ta. Demult de tot, când tatăl meu era tânăr a scăpat în apele Amurului un inel de aur. Gasete-mi-l până la asfinţitul soarelui.

Se întristă Merghen şi ieşi din casa cam poticnindu-se. Dar iată că prin fereastra zări basmaua fetei, apoi pe fata bătrânului în persoană. Văzând-o, se veseli inima tânărului vânător, se duse la malul răului şi începu să cheme:

–         Nisetrule, stăpânul tuturor peştilor, vino şi ajută-mă!, strigă el de trei ori.

Se învolbura Amurul, se–nspuma şi din apă se ivi capul nisetrului. Merghen îi împărtăşi necazul său. Fără nici un răspuns, nisetrul se scufundă în adâncuri şi strânse peştii Amurului. Cu toţii, mari şi mici, peştii scotociră fundul râului şi găsiră inelul de aur. Nisetrul îi dădu vânătorului inelul. Bucuros, Merghen îl duse bătrânului. A primit bătrânul inelul, i-a mulţumit, apoi şi-a luat fata de mână şi a condus-o spre Merghen.

–         Vânătorule viteaz şi îndemanatec, uite-o pe fata mea – zise el. Ţi-o dau de soţie. O dată cu ea primeşte-mă şi pe mine, bătrânul ei tată, împreună cu robii şi slugile mele, cu întreg satul.

Merghen răspunse:

–         Mă învoiesc, dar din această zi, n-or să mai fie nici slugi, nici robi, toţi vom fi egali, toţi vom fi prieteni.

De atunci, au trăit fericiţi şi în bună înţelegere. Şi norocul niciodată nu i-a părăsit pe vânătorii acelui sat.


Sursa: Poveşti nemuritoare.- Bucureşti, Ed. Ion Creangă.