Moş Crăciun sportiv

http://poze-de-craciun.blogspot.ro/2009/12/imagini-de-craciun-haioase.html

Septimiu Cioloboc                                        

24 Decembrie 2016

 

       Ne bucurăm că am mai prins un Crăciun, dar mai şi lucrăm. „C-aşa-i în tenis”, vorba regretatului Toma Caragiu. Cei care sunt de serviciu... servesc, însă game-ul îl iau alţii. Sunt unii care se fofilează şi fentează tot meciul, dar mai ales în preajma sărbătorilor. Aşa că pe teren rămân doar luzării. Aşii sunt la vestiare, printre sarmale cât mingile de..., de tenis, spre exemplu. Au luat cu ei până şi fileul. Fileul de somon. Însă punctul lor forte este radordajul, împletit din metri de cârnaţi şi caltaboşi. Vedeţi, sunt... tobă de tenis!

       Să trecem şi la popice. După ce pista cu bunătăţi a fost rasă de pe suprafaţa sălii, maeştrii se întrec la sticle doborâte. De vin..., „iată vin co-lin-dă-tori, floriiile dalbe,...” Trebuie să recunosc, nu prea mă pricep la popice, că mă ameţesc.

       Dar îmi place ciclismul. Câţi dintre creştini nu dau la pedale, în casă, după ce s-au ghiftuit, pentru a mai da jos din kilograme. Că sportul preferat al multora este să înfulece în două zile ce au cumpărat de la hiper-market în două săptămâni. Şi dă-i la pedale, până vecinul de jos bate în tavan, că nu poa’ să doarmă. Cum cu ce bate în tavan?!! Bate cu prăjina.

       Şi iată-ne la atletism. Ei, aici cea mai iubită probă este fuga de răspundere. Toţi aleargă de colo colo pentru a prinde un brad mai nu ştiu cum, un cadou mai ieftin, o sacoşă mai plină,... şi ştafeta se predă înainte de Anul Nou: „Du-te, fă, la magazin şi cumpără aia, aia şi aia. Să treci şi pe la farmacie, că mă doare ficatu’, şi nu-i de la box”. Când sportivii se aşează în block-start-uri sare câte unul şi se smiorcăie: „Cum, şefu, am zis eu că aş vrea să lucrez de Crăciun?! Eu am bilet cu reducere în Turcia”. Ba, nu! Nu în Turcia, că acolo e tir curat, şi nu cu arcul. Că nu suntem pe vremea bravului Wilhelm Tell. Chiar aşa, hai să luăm la ţintă mărul din gura purcelului rumenit şi să ne urăm sărbători fericite. Dar cine mai taie astăzi purcei. Păi întrecerea în asta constă: să fie porcul cât mai mare, să ajungă, măcar până la Bobotează. Şi dă-i... şi luptă! „Da’ ce sport o mai fi şi ăsta?”, vorba aceluiaşi Toma Caragiu.

        Poftim, am ajuns şi la alpinism! Însă aici chiar că nu mă bag. Că trec sărbătorile şi le vine petrecăreţilor să se arunce în prăpastie la gândul că trebuie să coboare la poalele serviciului. Din ditamai Raiul pe Pământ.

        Aşa că, nu-i mai bine de noi, ăştia care lucrăm şi de Crăciun şi de Revelion?

        Hai noroc şi să vă aducă Moşul sănătate, că zile libere au grijă alţii să ne sloboadă pe horn!

        Ah, uitasem! Mai este un sport preferat de mulţi: se numeşte curling.

        Vă pup!

      

IARNA PRIN OCHII MEI

http://www.stolenimg.com/2016/01/imagini-fotografii-poze-wallpapere-cu-fulgi-de-zapada.html

Este iarnă și prin ochii mei. Și e frumoasă!

Pentru că și eu, ca mulți alții,  iubesc iarna, deși nu prea am recunoscut asta până acum – iar anul acesta, mai mult ca oricând...

Pentru că prin ochii mei, o vezi și tu, dragă bebe.

Ce este iarna? Fiecare avem o definiție mai aparte pentru aceast anotimp.

Ei bine, sufletul meu consultat răspunde așa: acea perioadă a anului în care lacrimile lui Dumnezeu se transformă în cristale, buchete – buchețele, până ajung la noi, pe pământ. Sunt lacrimile Lui de fericire pentru că ne are pe noi toți, de iubire pură, și de iertare.

Este acea perioadă în care până și gerul ne încălzește inima, desenând în natură peisaje feerice, care ne încântă privirea, ne liniștește mintea și ne amorțește orice tristețe, orice grijă...

Recunosc, îmi place să privesc iarna mai mult din geamul aburit de respirația mea caldă și de laptele fierbinte din cană, sau din vârful patului în care sunt înfofolită într-o pătură pufoasă precum un cocon...

Dar mai am și momente în care vreau sa mă plimb prin zăpadă și să admir tot ce se poate admira, atunci când natura îmi permite acest lucru, sau să stau întinsă între troiene și sa privesc gură-cască cerul – acel cer infinit, în care mă pierd, care mă face să plutesc, să mă relaxez...

În iarna aceasta sunt o persoana norocoasă care poartă în același corp două inimi: una de mândră mamă, și o alta, micuță și dragă, care marchează noul început, sau continuarea... iar aceeași persoană norocoasă respiră acum pentru doi, aburind geamul, privind fulgii de nea care cad din cer.

Iarna acesta este diferită de celelalte - deși aș putea spune că Dumnezeu a fost Moș Crăciun pentru mine în fiecare zi, în întregul an, sau, mai profund decât atât, în întreaga mea viață de până acum.

Este diferită pentru că o simt altfel. Sentimentele care mă încearcă sunt mult mai profunde și totul îmi este mult mai clar acum și nu mai este loc de incertitudini.

Iarna așterne liniștea pe pământ... Petrecem mai mult timp cu familia și prietenii, plănuim activitățile de după noul an, urmând ca primăvara să ne trezim la viață,  împreună cu întreaga natură.

Până atunci, totuși,  să ne bucuram așa cum știm mai bine de noi, de cei din jurul nostru și de liniște...

Este mare, acest Dumnezeu al nostru! Sa nu încetați niciodată sa credeți în El pentru că această credință vă dă puterea din voi să fiți ceea ce sunteți.

Cam așa arată iarna prin ochii mei și ai sufletului. Și, după cum spuneam, este frumoasă!

ECHILIBRISTICĂ

Dintotdeauna am iubit oamenii.

Mi-au fost dragi, marea lor majoritate și, date fiind unele situații, am încercat să nu judec faptele săvârșite de aceștia, sau unele gândiri. La urma urmei, cine aș fi eu să judec?

Am încercat, m-am luptat, de multe ori, cu sinele înțelept, și, de multe ori am mai și pierdut lupta cu acesta. Nu întodeauna am reușit să fiu draguță și înțelegătoare. Poate am rostit cuvinte răutăcioase, poate chiar m-am răstit, sau am afișat zâmbete false atunci când sufletul îmi ardea pe dinăutru. Poate n-am fost corectă și am aprobat tacit ceva ce nu mi-a fost nici măcar mie pe plac, fiind prea lașă să mă impun. Sunt mulți de „poate”, pentru că sunt prea multe posibilități...

Nu sunt perfectă, am mai spus, și nici nu încerc să devin.

Dacă aș fi perfectă n-aș mai fi acum pe Pământ, într-o lume imperfectă – care, interesant este că are tocmai rolul de școală – ci aș fi permanent acolo unde totul e bine...

Totuși, dacă acum am ales să fiu aici, aceasta înseamnă că vehicolul care-mi poartă sufletul este supus greșelilor umane. Am datoria de a mi le corecta și de a încerca să nu le transmit mai departe. Mai mult decât atât, în toată imperfecțiunea umanității, în calitate de părinți, suntem datori în a transmite numai învățăminte de calitate în formarea și educarea copilului, trebuie să încercam să fim cei mai buni, să ne dăm silința.

Ceea ce omitem este că pruncul este mai puternic decât pare, și în toată necunoașterea de care-l bănuim, fiind prea mic și fraged pentru o lume mare și dură, se ascunde un suflet care știe ce are de făcut și știe prea bine de ce și-a ales acei părinți și nu pe alții.

Toți suntem aici pentru unul sau mai multe motive și pentru diverse lecții. Am mai spus, în articolele precedente, că una din cele mai importante lecții este tocmai aceea de a fi oameni, în adevăratul sens al cuvantului, unul în fața celuilalt, să fim buni și corecți și atunci când ne este greu, și atunci când ne este prea bine. Să nu uităm niciodată de unde am plecat, pe cine am întânit în drumul nostru.

Este firesc să treci prin etape mai grele - uneori sau adesea, viața ne pune la încercare, dar este vorba tocmai despre acea încercare pe care noi am ales-o.

La fel de firesc este ca unele situații să ne surprindă, sa fim nepregătiți și, pe cale de consecință. sa ne comportam diferit față de cum am fi reacționat dacă am fi avut timp să înțelegem ceva din ce ni se arată. Aceste situații le-aș cataloga drept efecte ale altor fapte intervenite pe parcursul existenței.

Chiar dacă nu este tocmai normal, alteori ne pierdem cu firea și rostim cuvinte care dor. Dureroase și pentru noi, și pentru cei din jurul nostru. O palmă doare fizic, în locul în care a fost dată, dar un cuvânt poate răni sufletul atât de profund și de adânc, încât oare prin ce mângâiere s-ar putea ajunge în străfundul lui, să cicatrizeze rana?

Ne naștem aproape perfecți, iar odată cu trecerea timpului, ne îndepartam tot mai mult de perfecțiune, ca mai apoi să ne unim cu ea, într-o altă parte. Ea nefiind aici, în zadar o tot căutăm...

Iar daca totul ar fi așa cum am vrea noi, oare nu ne-am plictisi?

N-am mai avea cu ce și pentru ce să ne zbatem, n-am mai munci, și n-am mai avea de unde să culegem lecții de viată, din experientele mai puțin plăcute.

Cred cu tărie că omul nu s-ar integra într-o lume perfectă, n-ar avea habar cum să se comporte și cum să-și împartă timpul.

Și totuși imperfecțiunea lumii în care trăim nu este un motiv să fim răi, bârfitori, neînțelegători, delăsători, etc.

Prin iubire, respect, credință și încredere trebuie să ne apropiem cât mai mult de ceea ce înseamnă OM, întrucât ceea ce se situeaza între a fi și a nu fi perfect este ECHILIBRUL.

Acesta trebuie găsit și mentinut atâta timp cât trăim. Echilibru în iubire, în familie, în munca, în sport, în hrană - și în tot ceea ce face parte din viața noastră.

Echilibru în a te aprecia, și în a-i aprecia pe alții.

Nu îți poți pierde capul în relația amoroasă, pentru că aceea nu mai e iubire, ci obsesie.

Nu poți să te afunzi exclusiv în muncă, și să o pui mai presus de familie și de altele, pentru că nu munca îți dă puterea de a razbate, și s-ar putea să pierzi niște ani minunați pe care nu-i mai întâlnești.

Nu îi poți „slăvi” pe alții, iar pe tine sa te subapreciezi, sa nu contezi în fața propriei persoane.

În aceeași ordine de idei, nu tu esti centrul pamantului, în timp ce ceilalți sunt doar ... „ceilalți". Toți facem parte din acelasi Unic, și ne îndreptăm spre aceeași destinație, indiferent de ramificațiile drumului principal. Ne mai pierdem, ne mai regăsim, și mergem tot înainte.

Paradoxul este că toți suntem la fel, în esență, dar extrem de diferiți, la suprafață.

Ne îndreptam spre aceeași destinație, dar pe căi diferite...

Și totuși, respirăm același aer. Și ne ajunge tuturor!

Tic-tac, tic-tac, orologiul sună, în timp ce înaintează,

Purtându-ne pe noi, sufletele, pe aripile limbilor sale.

Tic-tac, tic-tac, acesta-i cântecul existenței,

Literele de îmbinare care au așternut pacea dintre

Dimensiunea temporală și cea umană...