ECHILIBRISTICĂ

Dintotdeauna am iubit oamenii.

Mi-au fost dragi, marea lor majoritate și, date fiind unele situații, am încercat să nu judec faptele săvârșite de aceștia, sau unele gândiri. La urma urmei, cine aș fi eu să judec?

Am încercat, m-am luptat, de multe ori, cu sinele înțelept, și, de multe ori am mai și pierdut lupta cu acesta. Nu întodeauna am reușit să fiu draguță și înțelegătoare. Poate am rostit cuvinte răutăcioase, poate chiar m-am răstit, sau am afișat zâmbete false atunci când sufletul îmi ardea pe dinăutru. Poate n-am fost corectă și am aprobat tacit ceva ce nu mi-a fost nici măcar mie pe plac, fiind prea lașă să mă impun. Sunt mulți de „poate”, pentru că sunt prea multe posibilități...

Nu sunt perfectă, am mai spus, și nici nu încerc să devin.

Dacă aș fi perfectă n-aș mai fi acum pe Pământ, într-o lume imperfectă – care, interesant este că are tocmai rolul de școală – ci aș fi permanent acolo unde totul e bine...

Totuși, dacă acum am ales să fiu aici, aceasta înseamnă că vehicolul care-mi poartă sufletul este supus greșelilor umane. Am datoria de a mi le corecta și de a încerca să nu le transmit mai departe. Mai mult decât atât, în toată imperfecțiunea umanității, în calitate de părinți, suntem datori în a transmite numai învățăminte de calitate în formarea și educarea copilului, trebuie să încercam să fim cei mai buni, să ne dăm silința.

Ceea ce omitem este că pruncul este mai puternic decât pare, și în toată necunoașterea de care-l bănuim, fiind prea mic și fraged pentru o lume mare și dură, se ascunde un suflet care știe ce are de făcut și știe prea bine de ce și-a ales acei părinți și nu pe alții.

Toți suntem aici pentru unul sau mai multe motive și pentru diverse lecții. Am mai spus, în articolele precedente, că una din cele mai importante lecții este tocmai aceea de a fi oameni, în adevăratul sens al cuvantului, unul în fața celuilalt, să fim buni și corecți și atunci când ne este greu, și atunci când ne este prea bine. Să nu uităm niciodată de unde am plecat, pe cine am întânit în drumul nostru.

Este firesc să treci prin etape mai grele - uneori sau adesea, viața ne pune la încercare, dar este vorba tocmai despre acea încercare pe care noi am ales-o.

La fel de firesc este ca unele situații să ne surprindă, sa fim nepregătiți și, pe cale de consecință. sa ne comportam diferit față de cum am fi reacționat dacă am fi avut timp să înțelegem ceva din ce ni se arată. Aceste situații le-aș cataloga drept efecte ale altor fapte intervenite pe parcursul existenței.

Chiar dacă nu este tocmai normal, alteori ne pierdem cu firea și rostim cuvinte care dor. Dureroase și pentru noi, și pentru cei din jurul nostru. O palmă doare fizic, în locul în care a fost dată, dar un cuvânt poate răni sufletul atât de profund și de adânc, încât oare prin ce mângâiere s-ar putea ajunge în străfundul lui, să cicatrizeze rana?

Ne naștem aproape perfecți, iar odată cu trecerea timpului, ne îndepartam tot mai mult de perfecțiune, ca mai apoi să ne unim cu ea, într-o altă parte. Ea nefiind aici, în zadar o tot căutăm...

Iar daca totul ar fi așa cum am vrea noi, oare nu ne-am plictisi?

N-am mai avea cu ce și pentru ce să ne zbatem, n-am mai munci, și n-am mai avea de unde să culegem lecții de viată, din experientele mai puțin plăcute.

Cred cu tărie că omul nu s-ar integra într-o lume perfectă, n-ar avea habar cum să se comporte și cum să-și împartă timpul.

Și totuși imperfecțiunea lumii în care trăim nu este un motiv să fim răi, bârfitori, neînțelegători, delăsători, etc.

Prin iubire, respect, credință și încredere trebuie să ne apropiem cât mai mult de ceea ce înseamnă OM, întrucât ceea ce se situeaza între a fi și a nu fi perfect este ECHILIBRUL.

Acesta trebuie găsit și mentinut atâta timp cât trăim. Echilibru în iubire, în familie, în munca, în sport, în hrană - și în tot ceea ce face parte din viața noastră.

Echilibru în a te aprecia, și în a-i aprecia pe alții.

Nu îți poți pierde capul în relația amoroasă, pentru că aceea nu mai e iubire, ci obsesie.

Nu poți să te afunzi exclusiv în muncă, și să o pui mai presus de familie și de altele, pentru că nu munca îți dă puterea de a razbate, și s-ar putea să pierzi niște ani minunați pe care nu-i mai întâlnești.

Nu îi poți „slăvi” pe alții, iar pe tine sa te subapreciezi, sa nu contezi în fața propriei persoane.

În aceeași ordine de idei, nu tu esti centrul pamantului, în timp ce ceilalți sunt doar ... „ceilalți". Toți facem parte din acelasi Unic, și ne îndreptăm spre aceeași destinație, indiferent de ramificațiile drumului principal. Ne mai pierdem, ne mai regăsim, și mergem tot înainte.

Paradoxul este că toți suntem la fel, în esență, dar extrem de diferiți, la suprafață.

Ne îndreptam spre aceeași destinație, dar pe căi diferite...

Și totuși, respirăm același aer. Și ne ajunge tuturor!

Tic-tac, tic-tac, orologiul sună, în timp ce înaintează,

Purtându-ne pe noi, sufletele, pe aripile limbilor sale.

Tic-tac, tic-tac, acesta-i cântecul existenței,

Literele de îmbinare care au așternut pacea dintre

Dimensiunea temporală și cea umană...