Un nou an, un nou "a fost odată marea".
În aceeași formulă și ceva mai diferiți ca în anul precedent - ceva mai maturi, mai stăpâni pe ale noastre acțiuni și pe ideea de a petrece timp împreună.
Am prins o vreme minunată, iar ea, doamna mea, marea, se arăta în toată splendoarea ei.
Dar până atunci, se cade să amintesc despre prima oprire care mi-a mângâiat sufletul: la a mea mamaie, așezată în casa ei frumoasă, la care ajungi după ce străbați aleea îngustă, care îi împarte grădina din fața casei în livadă, grădina cu legume și partea cu vița-de-vie.
Am ajuns noaptea și ea ne-a așteptat, deși i-am spus că se poate culca liniștită pentru că ajungem prea târziu. Însă ea era în bucătăria de vară, își făcea de lucru si ne-a întâmpinat. S-a trezit și tataia. Am schimbat câteva vorbe, Dominic era aparent odihnit după câteva ore de somn în mașină și s-a făcut 2 a.m. până ne-am pus la somn.
În realitate, am dormit buștean toți. Cel puțin eu, nu mai știu când am închis ochii și cum s-a făcut atât de repede lumină în camera în care dormeam.
Cert e că dimineața, când am deschis ochii, am privit tavanul - același, de ani de zile, la care m-am holbat de nenumarate ori - când eram fericită, când eram tristă și vorbeam cu el (tavanul), când nu aveam somn sau când pur și simplu nu vroiam să fac altceva decât să mă uit la el, prin el, și să las tăcerea să-mi mângâie gândurile.
Un cap creț și niște ochi jucăuși s-au aplecat deasupra mea, și o guriță mică îmi zâmbea dulce. Apoi a început cu "mmaaammmiii", "taattttiiii". S-a trezit micul prinț, deci dimineața se anunța a fi una cu multe întrebări, curiozități despre spațiul unde ne aflăm, printre care îmi strecuram și eu nevoia de mamaia. Aveam nevoie să o vad, să stau cu ea, să povestim.
După câteva ore ne-am pus din nou pe drum. Autostrada Soarelui ne-a condus până la mare.
Am vazut-o de departe, era albastră, întinsă, maiestuoasă. Abia așteptam să simt nisipul sub tălpi și să îi aud valurile. De la an la an, gândul îmi zboară spre ea.
Am auzit multe păreri, cum că n-ar merita banii, că e mai frumos peste granițe. Sufletul meu nu poate fi evaluat în bani. Pe mine, personal, mă leagă multe amintiri de Marea Neagră și îmi face placere să revin tot aici. Avem o țară superbă, chiar sunt convinsă de asta, pentru că am călătorit destul de mult prin ea până acum și voi continua să fac asta.
Așa că am preferat să mă hrănesc cu amintiri și cu momente frumoase petrecute în țara mea. Aveam nevoie de timp al meu, al nostru.
Pentru acest motiv, am adunat și eu frânturi din suflet și din amintiri și am rămas, după concediul la mare, la bunici, în Bărăgan.
Îmi aminteam cum anul trecut, mamaia era destul de rău, nu de mult ieșită dintr-o operație la picior complicată. Eu cu Dominic venisem pentru aproape două săptămâni să stăm cu ea și să o ajut la treburile casnice.
Anul acesta, situația este complet diferită, și-a revenit frumos. Desigur, uneori mai are dureri, dar e alt om. Curtea arată ca pe vremuri, așa cum îi place ei. Animalele stau în jurul ei și o privesc admirativ pe cea care le hrănește.
Dominic e mai mare, iar anul acesta am putut să mă bucur mai mult de locul de aici, de nopțile târzii, nopțile întunecate însă cumva iluminate de niște stele cum doar aici mi-a fost dat să văd.
Într-una din nopți a fost lună plină. Stăteam întinsă în pat, cu geamul deschis. Dominic dormea, iar eu ascultam greierii de sub fereastră.
M-am putut gândi mult, am putut să ajung din nou la mine și a fost atât de plăcut să îmi vorbesc, să mă aud, să mă înțeleg.
N-a fost planificat de acasă să îmi petrec a doua jumătate a concediului la bunici.
Dar, cum spunea o prietenă, "ascultă-ți sufletul și nu mai gândi atât de mult".
Eram pe plajă, priveam marea, și mi-am spus că da. M-am hotărât să nu mă întorc încă acasă. Aveam nevoie de asta. Și nu doar eu.
Și ce poate fi mai frumos când printre rațe, găini, câini și pisici, se ivesc doi ochi puri și un zâmbet parcă nepământean?
A fost cel mai frumos cadou pe care puteam să i-l fac în acest moment fiului meu.
Să aibă parte de ceea ce am avut și eu și să vadă și să simtă ceea ce în jungla urbană nu reușește să pătrundă: liniștea.
