NOIEMBRIE, LA BRAȚ CU DECEMBRIE

Scriu. Și am observat că sunt două modalități prin care binevoiesc să îmi aștern gândurile într-o oarecare ordine: fie scriu un articol sau o poezie în cinci minute, fie simt, o vreme, cum mocnește ceva în mine, în interior, ca un vulcan gata-gata să erupă, iar acel ceva trebuie să iasă la suprafață - mai molcom, sau izbucnește prin cuvinte și sentimente.

Când adopt prima modalitate, evident, se întamplă spontan; și se întâmplă atât de repede, încât atunci când citesc, la final, rezultatul, rămân și eu surprinsă, de parcă mă întreb, oare chiar eu am scris asta sau cineva mi-a ocupat temporar creierul? 

În a doua variantă de mai sus, rezultatul este ceva pentru care am muncit. Articolul sau poezia reprezintă gândurile care au trecut prin mine de-a lungul mai multor zile, ideile care mi s-au așternut în fața ochilor într-un anumit timp, și care au căpătat forma cuvintelor ceva mai târziu. Apoi recitesc, reașez, corectez, până când sunt mulțumită de forma finală.

Și da, chiar gândesc. Modalitățile de a scrie, sunt de fapt, felul meu de fi. Un mic scorpion autentic :) De regulă, analizez, "rumeg" informația. Sunt perfecționistă, meticuloasă, tipicară, pretențioasă. Nu suport jumătățile de masură, promisiunile rămase doar în acest stadiu, fără a se urmări realizarea lor. Nu mă mulțumesc cu nimicuri, ci vreau acel ceva, mai ales când știu că am muncit prea mult pentru el sau că el mi se cuvine, pentru că pur și simplu așa este firesc. Și eu dau totul din mine. Până la un punct.

Cam așa sunt, și de aici și recunoașterea că marea majoritate a scrierilor mele sunt muncite, citite și recitite. Știu că nu scriu doar pentru mine, altfel îmi țineam un jurnal sub cheie. Dacă am ales să public, fie o carte, în forma ei fizică, fie articole în spațiul virtual, înseamnă că gândesc și că îmi asum cuvintele.

Dar mai sunt și celelalte scrieri, care ies din mine de parcă aș fi în transă, scrieri care mă uimesc chiar și pe mine. Acolo a dictat mai mult sufletul; și adevărul este că acestea din urmă îmi sunt cele mai dragi, pentru că știu că ele sunt, de fapt, mesaje care ajung acolo unde trebuie și când trebuie. Poate chiar înapoi la mine, peste câteva luni, sau peste câțiva ani. 

Zâmbesc, când am sufletul împlinit. De la ziua mea încoace, am avut parte de multe bucurii pentru care sunt recunoscătoare.

Am împlinit interesanta vârsta de 30 de ani, lăsând în urmă acel 20 și ceva, care mă ținea cumva mai aproape de adolescență. Acum am pășit pragul spre maturitatea completă, având familia întemeiată și bucuria vieții mele: îngerul, rodul, pruncul, lumina mea, care crește, și crește, și tot crește. 

Am bifat excursia anuală de ziua/din preajma zilei mele de naștere, în aceeași formulă (extinsă, cu copiii, bineînțeles) de hoinari însetați de aventură și de frumos. Astfel, am revenit în Budapesta. Prima dată când am fost acolo pentru a o vizita eram (foarte) însărcinată, prin urmare drumețiile au fost cam limitate. 

De această dată, însă, ne-am cam facut de cap la capitolul acesta. Am pus copiii în cărucioare și am luat la talpă o mare parte din acest minunat oraș, pe care îl recomand spre vizitare tuturor celor care vor să vadă cât de frumos se îmbină bunul gust cu bunul simț. 

Cazarea am avut-o într-un apartament din "buricul târgului" care a meritat fiecare euro, și poate și mai mult (și nu vă imaginați că a fost scump - încă mai avem multe de învățat, pe aici, pe acasă, la capitolul cerere-ofertă).

Am vizitat foarte mult. Seara, după ce adormeau copiii, povesteam mult, la un pahar de vin, ca pe vremuri. Contează mult să ai prieteni adevărați, în fața cărora să te poți deschide, atunci când simți nevoia, și cu care să îți împărtășești bucuriile, știind că ei chiar sunt alături de tine, cu sufletul deschis.

Mica noastră escapadă de noiembrie a îmbrăcat forma unei amintiri prețioase pe care am închis-o în cufărul meu secret, cu mențiunea "Budapesta".

Revenită pe plaiuri mioritice, am intrat rapid în programul de acasă, bucurându-mă din nou de ieșirile în parc, când vremea ne permite. Îmi place să am timp pentru bebe, să avem activități împreună. Cand nu am, pentru că sunt depășită de treburile casnice sau altele, sunt frustrată și îmi e ciudă că ziua e atât de scurtă, că are atât de puține ore în care nu reușesc să mă adun suficient de repede pentru a face tot ceea ce îmi propun.

Și atunci... clachez. Recent, am trecut printr-o fază de oboseală cronică. Simțeam că plutesc prin zi, promițându-mi că noaptea voi dormi, însă somnul fugea de mine, iar eu după el.

Partea bună este că de vreo două weekend-uri încoace, sâmbăta și duminica am adormit, la prânz, cu Dominic, și le-am cam dormit zdravăn împreună. 

Cunoaștere, dezvoltare. Între timp, m-am (re)întors la yoga, ceva mai diferită față de ceea ce practicam înainte, cu ani în urmă. Suntem diferiți și găsim plăcerea și relaxarea în lucruri diferite. Eu cam de asta am nevoie și e minunat să simt mulțumire în ceea ce fac.

Am mai citit o carte, genial de crudă prin adevărurile descrise, primită în dar de la mama, de Sf. Andrei - "Tatuatorul de la Auschwitz" - Heather Morris. Am alte două cărți în așteptare, până când mă voi simți pregătită să nu mă mai gândesc atât de mult la subiectul principal din cartea amintită.

Aerul și cultura - sunt combinația perfectă de final de săptămână: chiar sâmbăta aceasta am avut parte de o plimbare lungă prin Cetatea mea dragă, cu soarele strălucind așa de frumos, ca vara; iar duminică am fost la teatrul de păpuși, la "Capra cu trei iezi". Sunt convinsă că fost alegerea perfectă, atât pentru Dominic, care era fascinat de tot ceea ce vedea, alături de o sală plină de copii, cât și pentru mine când, prin el, îmi retrăiesc copilăria, așa femeie matură cum sunt :) Ce poate fi mai frumos de atât ?

Magia. Cireașa de pe tort a fost serbarea fiului meu, cu prima lui poezie pe care am învățat-o împreună (dar pe care nu a vrut să o spună și în public) și prima întâlnire cu Moș Crăciun - care i-a dat un cadou, scos de acolo, din sacul acela al lui, magic. 

Ceea ce trăiește Dominic acum chiar este magie. Așa numesc eu copilăria, când încă mai credem în minuni și nu căutam, plini de scepticism, dovezi și explicații pentru orice.

Spuneam că încep să îmi revin din oboseala acumulată și din acea stare ușor confuză. Foarte bine fac, că doar vin Sărbătorile de iarnă!

Puloverul verde cu tematică este pregătit, listele de cumpărături sunt deja "întocmite" în Notes, rețetele de prăjituri le am în cap, urmează să "prindă viață" în cuptor.

Este momentul să ne vedem de ale noastre, să ne concentrăm pe ceea ce e important, cu adevărat și, bineînțeles, să ne bucuram de sărbători și de cât mai multe colinde.

Știu, mulți dintre voi zâmbiți (Andreea - pulover cu tematică de Crăciun, sarmale, colinde, filmele cu și despre Crăciun, prăjituri, cozonaci, etc.), și bine faceți!

Mă bucur că am contribuit la acest zâmbet.

Acesta este unul dintre "ingredientele" de bază ale perioadei ce urmează.

Ar fi frumos să își amintească de asta și cei din trafic, care au fețele încruntate - că zâmbetul nu se demodează, ba chiar devine tot mai căutat, de la un Crăciun, la altul...

Sursa foto: https://designbundles.net/diva-watts-designs/383705-tis-the-season-to-be-jolly-fa-la-la-la-la-la-la-la

BAT CLOPOTE

... și la auzul vocii, inima-ți tresare, apoi bate cu atâta putere, încât aproape că nu-ți mai încape în piept.

Absorbi cuvânt cu cuvânt, silabă după silabă și cântecul acela care se numește glas, îți e suficient, pentru moment.

Noaptea e zi, ziua e noapte, somnul nu mai e cu odihnă. Fuge de tine, parcă mâncand pământul, cu atâta avant, încât nu-o mai poți ajunge din urmă - pe ea, odihna.

Te așezi într-un loc mai retras, aproape uitat de lume, aproape ascuns, dar nu suficient de secret încât inima ta să nu-l cunoască. Așadar, în locul vostru, încerci să îți pui ordine în gânduri. Dar șoapta e acolo. O așezi și pe ea printre gândurile tale, iar ea se unește cu ele, devenind una cu ele, făcând parte din ele și dominându-le.

Așa, ea devine coordonatoarea gândurilor, a suspinelor, a orelor târzii.

Pe fundal, bat clopote. Cântecul lor îți gâdilă timpanele - e ca în romanele acelea pe care eviți să le citești pentru că spui că nu ți se potrivesc.

Clopotele se aud din ce în ce mai tare. Te dor timpanele, te doare capul, iar șoapta își mărește intensitatea odată cu ele, pentru a le acoperi.

Aceasta este una din fețele haosului cu care tocmai ai făcut cunoștință. E un haos nebun. Un haos care poate să devină interesant, de altfel, atunci când înveți să trăiești cu el.

Clopotele se opresc, vocea tace, dar tu continui să o auzi - pentru ca ea, ca șoaptă, prin metamorfoză, a devenit gânduri, iar acestea... se învârt în capul tău precum un roi de fluturi.

Anii trec. Timpul nu te așteaptă, ci e mereu cu un pas înaintea ta. Dar tu ai obosit să alergi după el așa că îl lași să facă ce vrea fără să mai opui rezistență.

Te așezi din nou în locul acela secret al tău, în care îți place să te reculegi, să te oprești din alergat și să te gândești la tine, la voi, la viața ta de până acum.

Te cuprinde melancolia, care te ia și te azvârle cu putere în cele mai dulci amintiri.

Zâmbești. Niciodată nu ai avut puterea să o faci să tacă.

Din depărtări, răsună clopotele vechi, în toată splendoarea bătăii lor; cântecul lor este același - despre jale, durere, moarte și renaștere.

Dar tu nu le mai auzi. Ești prea adâncit în tine, în gândurile tale, în visarea ta, ghidat de vocea aceea, de demult, care bubuie din alte vremuri...

Sursa foto: https://basilica.ro/clopotele-bisericilor-simbol-al-libertatii-si-independentei/

FĂURITOR DE PODURI. INSULA

Împlinire, iubire, extaz. O bucurie care te face să tremuri, când simți cum energia te străbate, te înconjoară și te face să te simți COMPLET - exact așa cum ești, exact ceea ce ești, atunci când te hrănești cu iubirea insulei. 

Ea nu este o insulă oarecare, ci una căreia nu i-ai aflat limitele de hotare, ceea ce o face să fie și mai misterioasă prin necunoașterea ei în totalitate. Pare infinită, și totuși e îngrădită, cumva protejată de ceea ce se vede dincolo de ea. 

Acel "dincolo" este un alt simbol pentru acel tot altceva ce nu e iubire, ce nu e împlinire, și ce nu e ACASĂ. 

Spațiul acela - nu poți spune nici că e sub tine, nici în lateral sau deasupra. Este doar undeva, într-un alt timp.

Și totuși trebuie să colinzi și acea parte a ta, acea parte stingheră, nesigură, pentru că încă înveți, încă te perfecționezi și nu poți face asta decât acolo, unde te acomodezi cu suferința, unde un altul te poate sfâșia, unde o alta îți poate fura inima și te poate goli de tot ceea ce ai fost atunci când erai aici, în beatitudinea aceasta, unica capabilă să îți hrănească cu adevărat sufletul. 

Aici nu ești înfometat și nici străin de tine. Aici știi prea bine cine ești și de unde vii. Acolo, însă, o iei de la zero. Un zero mai dur decât orice altă nulitate. Știi asta, și totuși...

Nebunia aceea te atrage ca un magnet. Îți dorești să experimentezi ceea ce înseamnă greșeala, durerea, limitarea, uitarea, ironia. 

De ce o faci? De ce alegi? De ce accepți? 

Nu știi răspunsul. Dar o faci, așa că te arunci în hăul visului și lași în urmă mirosul aerului sărat, al cântecului mării, al odelor valurilor. Porți în suflet chemarea insulei și te naști acolo, departe, adânc în uitare, pe Pămant, printre oameni. Si te naști nimic altceva decât... un om. 

Pentru început, esti un bebeluș care, în puritatea ta, încă mai păstrezi legătura cu insula, însă nu poți spune nimănui despre ea, pentru că nu știi încă să vorbești pe limba oamenilor. 

Apoi gângurești, silabisești, vezi bucuria din ochii părinților, mai ales ai mamei, când rostești primele cuvinte, apoi când faci primii pași. Ai atâtea lucruri banale de făcut când ești om, lucruri care te consumă și îți ocupă tot timpul, încât cordonul nevăzut dintre tine și insulă slăbește din ce e în ce mai mult. 

Devii copil, apoi adolescent, apoi proaspăt adult. Seara, ești atât de obosit, după ziua ta atât de plină, încât cazi lat în abisul unui somn profund. Acela e momentul în care sufletul tău se întoarce ACASĂ, unde se hrănește cu energie, de unde își ia puterea să mai răzbească. Tu nu prea îți amintești; chiar dacă el ar vrea sa îți arate frumusețile întâlnite în călătoria lui, mintea ta nu face conexiunile necesare pentru procesul de înțelegere. Nu pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea. S-au pierdut atât de multe legături de-a lungul timpului, încât adevărul ar fi mult prea deranjant pentru o carcasă limitată. Cu alte cuvinte, nu ar avea loc să se desfășoare, fiind limitat de bariere. Și chiar dacă acest lucru s-ar putea, mai există acei alții care îți aștern meticulos varii obstacole pe drum, de preferință cât mai mari și cât mai anevoiase. 

Îi regăsești și pe cei din matca ta, de asemenea, cu memoriile șterse sau limitate. Prea puțini sunt cei ce își deschid ochii, iar cei ce o fac, nu îi pot deschide forțat pe ai tăi. Tu trebuie să o faci, tu trebuie să vrei. 

Secătuit de puteri, cu ochii uscați de lacrimi, cu buzele crestate din cauza secetei, îți târâi picioarele prin deșertul sufletului și te hotărăști să devii făuritor de poduri. 

Astfel, zi după zi, acțiune după acțiune, gând după gând, cu mâinile lucrezi la o mare construcție - legătura prin spațiu și timp dintre Pământ și Insula infinită. 

De tine depinde cu ce materiale lucrezi - s-ar putea ca podul să se prăbușească dacă nu îi acorzi atenția necesară, daca nu trăiești frumos, cu inima curată, dacă nu iubești cu adevarat, dacă nu faci bine, dacă nu crezi, daca nu te rogi. 

Modelează materialele din sentimente adevarate și fapte demne de urmat și atunci podul tău va fi suficient de puternic încât să te susțină când vei vrea să te întorci pe insulă; și la fel de bine vei putea hoinări prin alte locuri, știind mereu să construiești acel pod care să-ți conducă pașii spre ACASĂ.

Insula te așteaptă. Peste pod zărești cordonul dintre tine și ea, mai puternic ca oricând. 

PROFUNDĂ NEBUNIE

Pe înserat, cu luna în Cetatea Medievală

Într-una din nopțile prelungite - căci da, îți seamăn, tati, dorm prea puțin și nu-mi pare rău deloc - am închis, cumva cu un sentiment de goliciune interioară coperțile ultimei cărți primite cadou de la mama ("Întoarce-te la mine" - Simona Lungu).

Ce mă fac în continuare fără povestea asta? Mă întrebam. Apoi am încercat să mă smulg din nebunia aceea, a ficțiunii. E atât de ușor să te lași prins într-o horă din care, atunci când ești azvârlit, la figurat vorbind, cu greu îți găsești echilibrul.

Cum adică, ce să fac? Am avut o viață și înainte de cartea aceea și o am în continuare. Cititul e doar un mic, foarte mic capitol din activitățile mele (la cât timp liber n-am, aș putea să spun că e extravaganță). 

Desigur că azi, privind în urmă și amintindu-mi de disputa interioară de atunci, zâmbesc. 

Îmi dau seama că, deși timpul trece, deși anii zboară, deși împlinesc imediat 30 de ani, zău dacă nu am rămas copila aceea naivă, care trăiește intens fiecare poveste de dragoste pe care o găsește în romanele care-i pica în mână.

Nici nu știu cum e mai bine să te prezinți: visător, cu capul printre stele, pierdut printre planete și îngeri care cântă la harpă, sau cu rădăcinile adâncite în lumea în care trăim, deocamdată.

Echilibru, Andreea, echilibrul dintre cele două. Și totuși, când începi să trăiești ceva, chiar și fictiv, nu-ți dă, oare, realitatea, prea dur cu apa rece peste ochi?

În noaptea aceea, am găsit un răspuns parțial; în ultima vreme, am privit în jur, am ascultat multe confesiuni și după ce am trecut totul prin filtrul creierului și al inimii, am ajuns la concluzia că lumea nu mai trăiește ca în acele povești despre care alții au scris, sau pe care acei alții și le-au închipuit. Din păcate, lumea nu prea mai crede în iubire. Oamenii nu mai au timp de iubit, pentru că lumea, pare-se, nu mai are timp...

Poveștile acelea aproape perfecte, există ele, oare? Sau doar se scrie despre ele? 

Uneori trăiești și privești totul cu alți ochi, cumva din exterior, de parcă ai trai, de fapt o altă viață, sau alții traiesc alte vieți sau una singură din care tu nu faci parte. 

Ești un terț, un martor cu un anumit rol, până la un moment dat. 

Azi, acum, ești și nu ești tu. E aceeași viață ca ieri sau ceva în tine s-a schimbat și nu te mai poți identifica întru-totul cu ceea ce ai fost până ieri? 

Încotro? Te întrebi. Încotro? Și nu-ți răspunde nimeni. Nu știi către ce și către cine. Închide ochii și ascultă-ți inima, chiar de-ar fi uneori să mai calci peste ea, peste voința ei. Macar fă-i pe plac și ascult-o. Poate altă dată, într-un alt mod, într-o altă viață, petalele florii de lotus se vor aranja în forma aceea minunată, pe care o are acea floare, și nu vor mai fi împrăștiate de-a lungul apei. 

Totul e cu un sens, care azi, desigur că te depășește, altfel n-ai mai avea această ceartă interioară cu gândurile acelea nebunești. Dar care nebunie, oare? Dorințele înfrânate, oprite, pedepsite sau a gândurilor nărăvașe care nu te lasă să dormi? Oricum ar fi, e nebunia ta. Enjoy it!

ZIDUL

Două inimi bat cu putere și totuși nu suficient încât să spulbere tăcerea grea;
Două inimi se caută-n beznă, dar nu îndeajuns încât să se găsească;
E frig și tăcere, și plouă și ninge
Direct în cele două suflete pe cale să împietrească
În a timpului uitare, ignorând a vieții șoaptă.

Răsai asupra ei, în liniștea timpului opac ce se așterne
Și lasă cuvintele să amuțească încă dinainte de a se naște de pe ale tale buze;
Înghite în sec și doar privește-n ochii ce te caută fără oprire,
Pe care nu-i găsești, totuși, în întunecimea spațiului gol și mut.

Tremuri și vrei să o cuprinzi într-ale tale brațe - știi că e acolo;
Îți treci degetele peste asprimea pereților reci -
Unde ești? Întrebi. Căci simt că ești!
Și totuși tăcere, timp opac și buze reci,
Cuvinte nespuse, sentimente-nghițite
De noaptea nebună în care tot alergi...

Inspiri adânc... distanța dintre tine și ea îți inundă plămânii;
Iar sângele-ți pulsează din ce în ce mai nebun prin vene -
Doar la gândul că ea este acolo, în întuneric ascunsă
Și doar un gest, o vorbă, vă mai despart unul de altul, iscându-se furtună.

Dar ea nu vine; căci vorba-i piere încă dinainte de a fi rostită și
Se aude doar un murmur al buzelor tăcute și împietrite;
Privirea-i goală, gândul fierbinte,
Degetele-i te caută, dar pipăie același perete rece.
Nu te-a gasit nici ea; sufletu-i urlă, tâmpla-i zvâcnește,
Lacrimile-i curg... dar tace, se ridică și zâmbește.

În pauza dintre două vieți și două respirații,
Dărâmă zidul și cuprinde-o-n brațe:
N-o mai lăsa să plece.

Sursa foto: https://www.tablouri-de-vis.ro/sarutul-12807 

SPRE SOARE

Pășesc încet și cu emoție, când simt că totul tremură sub mine;

Dar nu pământul se mișcă, ci corpul îmi e nesigur,

Cumva în dezacord cu adierea vântului care mă-nghiontește din spate -

Să merg mai repede, să alerg și să nu mă opresc

Decât atunci când inima-mi va zbiera că nu mai poate.

Până atunci însă, e timpul meu, să fiu cu tot corpul în pas alert, 

Cu părul fluturând, lăsat pe spate, 

Și cu lacrimi în ochi de bucurie 

Alergând spre soare,

Repetându-mi la nesfârșit, rostind puternic, spre cerul mare,

Că eu am să știu când să mă opresc,

Să nu devin un al doilea Icar.

Vreau ca a lui căldură să îmi mângaie în suflet,

Chiar și atunci când va fi momentul să mă opresc la o distanță

Suficientă încât îl pot vedea în toată splendoarea lui,

Iar ochii ... să îmi fie la fel de împliniți precum inima,

Plină de speranță.

Și alerg, și alerg, și alerg fără oprire -

Nu obosesc, nu mai gândesc, doar mă bucur de trăire,

În timp ce ochii încet mi se deschid 

Si totul devine alb, ca un tavan;

Ma forțez să îi deschid mai bine și astfel realizez 

Că am visat că am alergat neîncetat

După ce totul sub mine s-a clătinat.

De ce ar trebui să alerg, mă-ntreb?

Pentru că timpul e alert și sunt prea multe de făcut,

Într-o lume atât de mare și deasupră-i,

Acel spațiu infinit...

- La întrebare tot eu îmi raspund.

Frumos vis, deosebită întâmplare.

Să fi fost doar un vis?

Mare mirare! 

Apoi aud o voce, de undeva departe:

Spre soare, draga mea copilă,

Degeaba alergi până la capătul lumii,

Căci nu îl vei ajunge nicicând!

Iubește-l și te-nalță, apoi învață să zbori,

Prin gând și suflet.

Și de-l vei ajunge, nu vei vrea să mai cobori.

Sursa foto: http://www.anidescoala.ro/divertisment/povesti/alti-autori-romani/dedal-si-icar/

MÂINILE

În bătaia lunii, două mâini se ating și se unesc. Degetele de la mâna lui ies totuși în evidență, depășind lungimea degetelor de la mâna ei, astfel că uniunea lor nu este perfectă. Totuși, lumina lunii, prin frumusețea ei, maschează cumva acestă mică imperfecțiune. 

Din depărtare, te lași absorbit întru-totul de minunatul tablou pictat în noapte. Ei bine, pictorul nu doarme; nu, el nu are odihnă. 

Pictorul dă viață, creează. El a creat mâinile și le admiră cu atâta forță, deși ele nu sunt perfecte - pentru că mâna lui este mai mare ca mâna ei și, când se unesc, degetele lui rămân fără susținerea completă a degetelor ei. 

Și totuși, din imperfecțiune s-a născut perfecțiunea, pentru ca, mai apoi, să devină și ea imperfecțiunea din care se vor desprinde, la rândul lor, alte perfecțiuni. Mereu a fost așa. Circuit. Doar că noi am tot schimbat termenii, am dat alte definiții, ne-am schimbat aspirațiile, țelurile, deși noi toți, sau marea noastră majoritate, tânjim în secret după cele mai "banale" lucruri. Asta înseamnă, de fapt, să te întorci spre simplu, spre natural, spre origini, spre ceea ce ești. 

Însă pictorul știe totul, pentru că el nu și-a permis să uite cine e; cum altfel ar fi reușit să dea viață iubirii, dacă și-ar fi lăsat sufletul să fugă dintr-însul? Căci sufletul da, știe să fugă - să o ia chiar la goană, din moment ce omul îi creează, cu sau fără voia sa, condițiile necesare de evadare.

Păstrându-se pur, pictorul nostru a fost capabil să creeze un tablou mirific: în noaptea adâncă, în bătaia lunii, mâna lui, protectoare, cuprinde mâna ei, mai mică decât a lui, aparent mai firavă. Câtă gingășie!

În realitate, însă, mâna ei mică s-a întors spre mâna lui, cuprinzând-o, și, așa firavă cum pare a fi, a avut mereu puterea să îl susțină și să îl protejeze - căci așa a învățat-o să facă iubirea insuflată chiar de propriul creator, pictorul, acela ce nu doarme, cel făr'de odihnă, care, în noaptea adâncă, în bătaia lunii, inspiră iubirea care îi mângâie plămânii, apoi începe a o picta, creând și creând, neobosit... 

Sursa foto: https://m.crestinortodox.ro/religie/forta-creatiei-142755.html

SEPTEMBRIE SÂNGERIU

... În care natura se transformă, își urmează cursul, sub formă de circuit. Știu sigur că am mai fost în acest punct, și nu doar o dată, acela în care privesc frunzele aurii, frumoase, dar fără viață, totuși. 

Mi-a atras atenția Dominic, care le culegea de pe jos și le arunca într-o baltă mică. Mare mi-a fost mirarea când m-am trezit din somnul în care m-am scufundat cu totul în vară, undeva prin luna lui iunie. Nici atunci nu a fost caniculă, așa, ca în alte dăți, dar mintea îmi spunea că e vară; și-atunci m-am scufundat în mare, în soare, în verde și în viață. 

Ei bine, acum m-am trezit din acel somn și nici nu cred că am fost prea deranjată de conștientizarea că... a mai trecut un an, aproape. 

Alergăm prin timp, de luni până vineri, iar sâmbătă și duminică nu mai știm ce concesii să încheiem cu el, să îl oprim, să nu mai treacă. În fiecare luni ne promitem că în acele două zile magice libere care vor urma, vom fi mai mult pentru noi, pentru familie. Dar când ele vin, noi suntem tot cu capul în rutina de sfârșit de săptămână și tot nu facem ceea ce i-am promis sufletului nostru în ziua de luni - mohorâta zi de luni, în care starea depresivă ne învăluie în mantia ei neagră, acaparatoare.

Un altul ne spune că fiecare zi e o binecuvântare, iar noi dăm mecanic din cap, că da, așa e, și totuși nu înțelegem cu adevărat. 

Să nu așteptăm să fim prea conștienți de asta, atunci când se întoarce clepsidra, când pricepem obligatoriu că da, fiecare zi e o binecuvântare. Modul de a trăi ne aparține în mod exclusiv, atât în sensul profund, uneori de neînțeles - care, de fapt, ascunde multe sensuri ale fiecărei trăiri, cât și în sensul mai "palpabil", mai la îndemâna oricui, de a medita asupra lui. 

În multe dimineți ale acestei luni priveam cerul, de pe terasă. Abia atunci începea să se crape de ziuă. În orizontul îndepărtat se ivea o lumină sângerie, care alunga noaptea din fața ochilor mei. Luna era încă pe cer. Greierii încă cântau. Și totuși, acolo, departe era soarele. Bietul soare, cât de mult și-a pierdut din puterea de a încălzi! 

Tremurând de frig cu cana de cafea fierbinte în mână, mi-am amintit de diminețile ploioase din luna septembrie, când începea școala. Ce trist! Pe atunci, nu mi se părea că poate fi ceva mai crunt decât atât! Parcă simt și acum golul din stomac pe care îl aveam când străbatem pe jos drumul dintre casă și școală. Paradoxul e ca îmi plăcea la școală. Dar sufeream prea mult după vară, după soare, după vacanță, bunici și libertate. De aici și senzația, printre stropii reci de ploaie, vântul tăios, și somnul care îmi apăsa pleoapele, că nu îmi place școala.

De fapt, luna septembrie nu are nici o vină pentru micile mele drame. Ea e o lună bogată în culori, în trăiri și în decizii radicale. Sub apăsarea senzației de goliciune, poate mulți dintre noi simțim nevoia să clarificăm anumite situații; ceea ce e bine, pentru că gândim, funcționăm, căutăm soluții.

Septembrie vine, așadar, cu începuturi. În septembrie ne adunăm puterile, oricât de împrăștiați simțim că suntem, oricât de obosiți; ne adunăm puterile și facem acel salt definitoriu, care face diferența între ceea ce am fost și ceea ce e menit să fim. 

Conștientizăm că nu suntem obligați să facem lucruri, ci să le facem pentru că așa vrem, când vrem, când simțim că putem. Putem spune "nu" sincer, fără regrete. 

Nu avem datorii față de alții, ci doar față de noi înșine: suntem datori să ne înțelegem, să ne acordăm timp și să fim blânzi cu corpul nostru, care trece prin atât de multe schimbări. 

Meditând la asta, mi-am dat seama că, de-a lungul vieții, nu am fost prea înțelegătoare cu mine. 

Am ridicat prea sus ștafeta și am tras mult, am tras de mine, fie că era cazul sau nu. Nu am făcut asta pentru că era ceea ce simțeam, ci pentru că așa trebuia. Și nu m-a obligat nimeni. Nu mi-a impus nimeni. Doar eu, am vrut să fiu ca alții, care nu erau neaparat sus, ci doar pe un plan diferit de mine. Nu m-am oprit niciodată în loc să îmi întreb sufletul daca fac ceea ce își dorește. Dacă aș fi avut urechi să îl ascult, aș fi înțeles că el, de fapt, tânjea spre un alt cântec. Mi-l și fredonda, însă versurile sale și linia melodică nu au ajuns la mine, pentru că mintea îmi pusese, între timp, un alt CD. 

Ce vreau să spun de fapt, este ca e important nu doar să ne menținem pe linia de plutire, ci să zburăm cu totul, deasupra apelor, în adâncimea autenticității și de acolo să ne hrănim sufletul: cu plăcerea sa, cu nevoia sa, cu iubire și cu adevăr. 

Faptul că mi-am dat seama de aceste aspecte în luna lui septembrie, e doar o coincidență. 

Faptul că nuanțele sale sunt superbe, auriu cu sâgeriu, când natura moare - pentru că se pregătește de un alt ciclu, de renaștere - e un paradox.

De asemenea, că titlul este învăluit de o notă gravă, că toți ne gândim la sânge, la durere, când de fapt circulația sângelui înseamnă viață, e un alt paradox.

Sau asa le numim noi, coincidențe si paradoxuri. Eu nu prea cred în ele. Sunt adevăruri mascate. Recurgem la a folosi măști, atunci când adevărul e prea greu de digerat, de acceptat, de trăit cu el în suflet. 

... și când te gândești că întreaga (de)zbatere din mine a pornit de la o frunză!

https://www.descopera.ro/stiinta/16017152-imaginea-surprinzatoare-de-pe-suprafata-soarelui-inregistrata-de-nasa

RECUNOȘTINȚA

Atunci când începi să te recunoști, să înțelegi cine ești, fii recunoscător pentru procesul minunat prin care treci.

Învață să îți ajungă, să te mulțumești cu acel "mult" sau "enorm" pe care începi să îl culegi, de care ieri încă nu erai conștient pentru că încă nu conta pentru tine, prea adâncit fiind în detalii, pierdut în ele...

Astfel, dacă începi să faci cunoștință cu tine, deci să te recunoști, înseamnă că deja știi prea bine cât de lipsite de importanță sunt detaliile mai sus-amintite. 

Poate că abia acum le-ai încadrat ca non-valori care exista printre noi, dar e bine că de azi inainte ele nu mai sunt țelurile tale, nu mai alergi orbește după ele.

Când începi să te recunoști, devii recunoscător pentru fiecare dimineață în care deschizi ochii și ai șansa să te bucuri de tine, exact la nivelul la care ai ajuns acum să fii, acela în care soarele arată altfel, așa cum era el dintotdeauna, însa pe care nu l-ai observat cu adevarat pentru ca aveai impresia că e cumva datoria lui să fie acolo sus și să facă din noapte, zi; esti într-o etapă în care percepi lumina altfel, în care timpul se dilată, iar ochii îți strălucesc altfel, pentru cei ce chiar vor să te vadă, începând cu tine însuți.

Nu locul de muncă este tot ceea ce ai mai de preț, dar este important, pentru că îți ocupă o mare parte din timp. Îl înțelegi într-un alt mod, te dedici altfel lui și ție și parcă și el îți răspunde altfel - imaginația ma conduce spre o scenă care debutează cu o invitație subtilă la dans, când partenerii (omul & job-ul) se apropie timizi unul de altul și încep să se miște încet, de pe un picior pe altul, în același ritm, și asta e bine, pentru că începe să semene a dans, nu-i așa?

Cât despre familie, matca ta imediat apropiată, din care pleci cu greu dimineața și în care abia aștepti să te întorci după-masa - devine pentru suflet, ca aerul pentru plămani. Respiri altfel. Nu o mai faci mecanic, ci devii dependent de valul de aer proaspăt pe care îl inspiri până în adâncul ființei tale. Ai nevoie de el în procesul tău de trezire și simți cum fiecare celulă din tine îi răspunde pozitiv, devenind tu însuți o explozie de energie și de bucurie.

Familia este o sursa importantă a vibrației tale, iar alimentele sunt surse necesare pentru energia corpului tău. Ai nevoie de hrană atât cât trebuie să trăiești sănătos. Nu în exces. Excesele nu au adus niciodată ceva bun după ele.

Acum le recunoști și pe ele și stii asta, că nu ai nevoie de ele.

Mai știi și că haina nu îl face pe om, dar dacă poți să arăți prezentabil mereu, fă-o! Nu pentru alții - nu pentru alții ai oglindă in casa, ci pentru tine! Pentru tine trebuie să ai un corp sănătos, curat și îngrijit. Să te simți bine în el, să îți placă să îți porți sufletul în el. Mai exact, să fie pe placul sufletului tau, cumva pe terenul bunului-gust și al bunului-simț, exact atât cât trebuie și cât ai nevoie. 

E adevarat, pe drumul vieții, multe se schimbă, sau multe revin la noțiunea de normalitate, de natural. 

Chiar în acest moment, în această viață, încă nu m-am întâlnit cu mine 100%, însă sunt în plin proces de recunoaștere a ceea ce sunt cu adevărat.

Ce pot să spun însă este că înainte de a împlini vârsta de 30 de ani, am trecut prin cel puțin două procese de metamorfoză aproape complete, iar unul din cele mai interesante rezultate ale acestora ar fi faptul că sunt un om ce iubește neprețuitul. 

Spre exemplu, sunt un "exemplar complet" atunci când la gât port cel mai cel colier -  de neprețuit, ce nu poate fi evaluat - un colier, care se potrivește cu orice ținută a mea, în orice parte din zi sau din noapte; un colier care mă definește și care face să vibreze fiecare celulă din mine, oricât de adormită ar părea ca este... 

Acea bijuterie despre care scriu este formată din brațele copilului meu, așa cum mă tine el de după gât când adoarme sau când îl țin în brațe pe stradă, prin parcuri sau pe unde vrea, atât cat imi cere, completat de cat imi mai doresc și eu, mai mult și mai mult.

În drumul meu spre recunoaștere, în astfel de clipe, mă simt plină de recunoștință... 

Nu se putea să închei altfel, decât cu o trimitere spre el, sa-mi amintesc mereu cât sunt de norocoasă... 

Sursa foto: http://sf.co.ua/id155774

CĂLĂTOR SPRE SUFLET

Un nou an, un nou "a fost odată marea". 

În aceeași formulă și ceva mai diferiți ca în anul precedent - ceva mai maturi, mai stăpâni pe ale noastre acțiuni și pe ideea de a petrece timp împreună.

Am prins o vreme minunată, iar ea, doamna mea, marea, se arăta în toată splendoarea ei.

Dar până atunci, se cade să amintesc despre prima oprire care mi-a mângâiat sufletul: la a mea mamaie, așezată în casa ei frumoasă, la care ajungi după ce străbați aleea îngustă, care îi împarte grădina din fața casei în livadă, grădina cu legume și partea cu vița-de-vie.

Am ajuns noaptea și ea ne-a așteptat, deși i-am spus că se poate culca liniștită pentru că ajungem prea târziu. Însă ea era în bucătăria de vară, își făcea de lucru si ne-a întâmpinat. S-a trezit și tataia. Am schimbat câteva vorbe, Dominic era aparent odihnit după câteva ore de somn în mașină și s-a făcut 2 a.m. până ne-am pus la somn.

În realitate, am dormit buștean toți. Cel puțin eu, nu mai știu când am închis ochii și cum s-a făcut atât de repede lumină în camera în care dormeam.

Cert e că dimineața, când am deschis ochii, am privit tavanul - același, de ani de zile, la care m-am holbat de nenumarate ori - când eram fericită, când eram tristă și vorbeam cu el (tavanul), când nu aveam somn sau când pur și simplu nu vroiam să fac altceva decât să mă uit la el, prin el, și să las tăcerea să-mi mângâie gândurile.

Un cap creț și niște ochi jucăuși s-au aplecat deasupra mea, și o guriță mică îmi zâmbea dulce. Apoi a început cu "mmaaammmiii", "taattttiiii". S-a trezit micul prinț, deci dimineața se anunța a fi una cu multe întrebări, curiozități despre spațiul unde ne aflăm, printre care îmi strecuram și eu nevoia de mamaia. Aveam nevoie să o vad, să stau cu ea, să povestim. 

După câteva ore ne-am pus din nou pe drum. Autostrada Soarelui ne-a condus până la mare. 

Am vazut-o de departe, era albastră, întinsă, maiestuoasă. Abia așteptam să simt nisipul sub tălpi și să îi aud valurile. De la an la an, gândul îmi zboară spre ea.

Am auzit multe păreri, cum că n-ar merita banii, că e mai frumos peste granițe. Sufletul meu nu poate fi evaluat în bani. Pe mine, personal, mă leagă multe amintiri de Marea Neagră și îmi face placere să revin tot aici. Avem o țară superbă, chiar sunt convinsă de asta, pentru că am călătorit destul de mult prin ea până acum și voi continua să fac asta.

Așa că am preferat să mă hrănesc cu amintiri și cu momente frumoase petrecute în țara mea. Aveam nevoie de timp al meu, al nostru.

Pentru acest motiv, am adunat și eu frânturi din suflet și din amintiri și am rămas, după concediul la mare, la bunici, în Bărăgan.

Îmi aminteam cum anul trecut, mamaia era destul de rău, nu de mult ieșită dintr-o operație la picior complicată. Eu cu Dominic venisem pentru aproape două săptămâni să stăm cu ea și să o ajut la treburile casnice. 

Anul acesta, situația este complet diferită, și-a revenit frumos. Desigur, uneori mai are dureri, dar e alt om. Curtea arată ca pe vremuri, așa cum îi place ei. Animalele stau în jurul ei și o privesc admirativ pe cea care le hrănește.

Dominic e mai mare, iar anul acesta am putut să mă bucur mai mult de locul de aici, de nopțile târzii, nopțile întunecate însă cumva iluminate de niște stele cum doar aici mi-a fost dat să văd. 

Într-una din nopți a fost lună plină. Stăteam întinsă în pat, cu geamul deschis. Dominic dormea, iar eu ascultam greierii de sub fereastră.

M-am putut gândi mult, am putut să ajung din nou la mine și a fost atât de plăcut să îmi vorbesc, să mă aud, să mă înțeleg.

N-a fost planificat de acasă să îmi petrec a doua jumătate a concediului la bunici.

Dar, cum spunea o prietenă, "ascultă-ți sufletul și nu mai gândi atât de mult".

Eram pe plajă, priveam marea, și mi-am spus că da. M-am hotărât să nu mă întorc încă acasă. Aveam nevoie de asta. Și nu doar eu.

Și ce poate fi mai frumos când printre rațe, găini, câini și pisici, se ivesc doi ochi puri și un zâmbet parcă nepământean? 

A fost cel mai frumos cadou pe care puteam să i-l fac în acest moment fiului meu. 

Să aibă parte de ceea ce am avut și eu și să vadă și să simtă ceea ce în jungla urbană nu reușește să pătrundă: liniștea.

PERDEAUA COLORATĂ

De multe ori, e mai frumos să privești ceva doar din depărtare... În acest fel, frumusețea unui colorit poate fi surprinsă întru-totul, în toată splendoarea sa.

Și totuși, curioasă fiind, mă apropii de ceea ce numesc "perdea" - am ales să folosesc această denumire pentru a crea sentimentul de ceva comun, de ceva firesc, unui ceva ce tocmai asta nu este.

Nu am vrut să mă sperii de frumusețea inexplicabilă și nici să mă las intimidată de un moment pe care nici nu știu cum să îl descriu.

Era ceva impunător, extins, la câțiva metri, în fața mea - ceva ce aproape că îmi acapara cu totul orizontul. Eram doar eu și acel ceva mare și colorat - perdeaua, după cum spuneam, un fel de linie separatoare dintre două dimensiuni care, totuși, se întrepătrund și se completează una cu cealaltă.

Doar noi vrem să nu credem. Doar noi vrem să vedem altfel decât e. Dar ele sunt aproape una și aceeași. Dar, pentru așa-zisa siguranță, ochiul omului construiește "ziduri" în jurul spațiului lui de confort, pentru a se proteja cumva de acel inexplicabil nemărginit care e atât de minunat și care sperie atât de mult!

Iar al meu "separator" îmbracă forma fizică și totuși firavă a unei perdele de fluturi - colorați, plăpânzi la atingere și totuși puternici împreună.

M-am apropiat și i-am atins pe unii dintre ei; mi se păreau atât de frumoși cum dau din aripioare unul lângă celălat! Însă atunci când mi-am privit degetele acoperite de praful colorat de pe aripioarele lor, am conștientizat că sunt materie.

Sunt minunați împreună, dar îmi blochează vederea. Sunt frumoase culorile lor, dar eu vreau să văd ce e dincolo de ei, indiferent de nuanțele pe care le îmbracă spațiul de după ei. Sunt deosebiți cum se mișcă unul lângă celălalt și imaginea pe care o formează ei, împreună, per ansamblu, dar sunt fluturi! Azi, sunt fluturii pe care eu vreau să îi văd, dar cine știe ce sunt ei, cu adevărat?

Și atunci mi-am dorit ca perdeaua să cadă, fluturii să zboare, iar eu să pornesc într-o călătorie lungă și frumoasă dincolo de ceea ce am creat, dincolo de ceea ce am tot cărat după mine.

Cum dorința a izvorât din suflet, ea s-a împlinit înainte de a o rosti.

Fluturii s-au risipit care încotro - câțiva s-au agățat de hainele mele negre, pentru că așa îmi place să mă îmbrac - doar pentru a da un colorit diferit energiei ce mă înconjoară.

Și astfel, am deschis încet ochii și m-am trezit. Mintea îmi era încă împrăștiată și simțeam furnicături în extremități, de parcă acum m-aș fi încălzit după o lungă călătorie friguroasă.

A fost un minunat și un inexplicabil somn de prânz. Lung, adânc, cu copilul în brațe.

Genial, de altfel! 

Sursa foto: https://newsweek.ro/timp-liber/efectul-fluture

METAMORFOZĂ

Dimineața, cerul era acoperit de nori întunecați și groși. Și totuși, departe, în orizont, câteva raze de soare, inițial timide, își făceau loc printre ei, devenind tot mai puternice, parcă scânteind de mândrie, în toată frumusețea lor.

Nu a durat mult - m-am bucurat de acea explozie de lumini colorate preț de câteva minute, în care am văzut-o eu și poate alți câțiva oameni, care priveau spre cer, dimineața pe la ora șase - apoi culorile vesele au dispărut, odată cu razele soarelui.

Ceea ce am văzut, a fost minunat și suficient pentru ca ziua să nu-mi atârne greu în suflet, precum plumbul care stăpânea cerul, indiferent de ceea ce avea să urmeze, de ceea ce voi întâmpina... Ba mai mult, am realizat cât este de plăcut să am din nou timp să mă bucur de lucrurile simple și de ceea ce sunt.

Atunci când îmi este dor de mine, mă opresc în loc și rog timpul să mai aștepte - să-mi dea un răgaz, oricât de mic, atât doar cât să apuc să mă întorc spre mine, cea mică și cu sufletul curat și să o strâng în brațe pentru câteva clipe.

În acest fel, cea mică simte brațele ocrotitoare ale femeii de azi, cea care va deveni chiar ea, urmând cursul firesc al zilelor și al anilor, iar femeia-adult are ocazia să simtă mirosul copilului care a fost, să își încarce bine plămânii cu mireasma inocenței și să o aducă în prezent, spre a-și înveli cu ea sufletul.

Sinceră să fiu, sunt multe clipe în care îmi este dor de mine și de oamenii din viața mea, pentru că îmi lipsește vremea când aveam tot timpul din lume și drept este că nu pot proceda mereu așa cum am amintit mai sus. Doar din când în când, când dorul parcă începe să doară mult prea tare.

Anii au trecut, eu am crescut și, la braț cu cei dintâi, am dansat și continui să o fac, cu capul sus și dornică să cunosc tot mai mult, din tot ce este benefic pentru un suflet flămând și însetat de adevăr și de cunoaștere.

Ne transformăm. Metaforic sau nu, puterea metamorfozei este în noi.

Suntem iubire, iar aceasta nu cunoaște limite și nici bariere.

Să ne amintim mereu de ceea ce suntem, chiar și atunci când mintea, mult prea aglomerată, parcă refuză să ne îndrume. Trebuie să pășim cu încredere și să ne ascultam glasul inimii - sau instinctul, vocea sufletului, indiferent de denumirea pe care o preferăm.

Important este să auzim acea chemare. Să ne lăsăm ghidați, să ieșim din starea de amorțire. Să renaștem prin trecerea timpului, să fim mai buni, mai frumoși, mai curați și, atunci când ne uităm în oglinda vieții, ea să ne spună că da, suntem ceea ce suntem. Nu doar că părem a fi. Să fim una cu adevărul, cu minunea a ceea ce suntem. Și să ne amintim mereu că am ales să renaștem, pentru că suntem într-o continuă și o binecuvântată transformare.

Confidențele către suflet sunt esențiale. Haideți să ne oprim puțin din ceea ce facem, să luăm o „gură” zdravănă de aer în plămâni, să închidem ochii și să vorbim cu noi înșine, spunându-ne ceea ce avem de spus și să ne ascultam eventualele obiecții.

Suntem sau nu mulțumiți de ceea ce am ajuns să fim, de ceea ce facem? Ne asemănam cu imaginea pe care o aveam în minte despre noi, despre cum am vrea să ajungem să fim, atunci când începusem să ne clădim viitorul de atunci, prezentul de acum?

Ce am schimba la noi? Ce am putea lăsa să mai aștepte, în schimbul unor clipe de liniște în care să fim doar noi, cu noi înșine? De ce nu ne-am dori un asemenea răgaz? De ce ne-am ascunde, ori de ce am fugi?

Eu ori am obosit să fug, ori mi-am dat seama că nu întotdeauna fuga este sănătoasă. Și atunci... Timpul a fost îngăduitor și mi-a permis reîntâlnirea mult dorită. Astfel eu, cea de atunci, am primit îmbrățișarea maternă a femeii de azi, iar mie, cea de acum, două mânuțe fine mi-au mângâiat chipul, părul, în timp ce buzele-mi șopteau că este minunat să îți poți îmbrățișa reflexia din oglindă. În acele clipe, timpul ne zâmbea, dilatându-se, cuprinzându-ne pe noi și întreaga lume, cu văzute și nevăzute.

De atunci, când răsare soarele, mă opresc în loc, din tot ceea ce fac și îmi ridic ochii spre cer, să mă pierd cu privirea în el, adânc, departe, iar cu gândul să călătoresc și mai departe, tot mai adânc și mai profund, spre locul de unde a luat naștere cuvântul...

Noi, cuvântul și binecuvântarea de a ființa în acest Univers.

Sursa foto: https://hyperliteratura.ro/metamorfoze-in-literatura-populara-si-culta/

ÎN MIEZ DE NOAPTE

Puțin trecut de miezul nopții...

Cumva am terminat cu treburile casnice, am facut un duș și m-am pregătit de somn, în liniște. 

Tatăl și fiul dorm, iar eu am profitat să am timp să gândesc, printre multe altele. Să lucrez cu mâinile, dar creierul să rumege informațiile din ultimul timp - Dominic crește văzând cu ochii. Zi după zi face gesturi noi, rostește cuvinte, începe să lege propoziții scurte, imită.

Mă mai învârt puțin prin casă și apoi mă proptesc în tocul ușii de la camera lui. Doarme ca un înger, în pijamaua lui albă. Un cap creț și perfect se ivește în mijlocul patului matrimonial din camera lui. Respiră ușor, apoi de câteva ori mai adânc. Doarme profund, se adâncește în visele superbe ale copilăriei sau cine știe pe unde colindă lumea, Universul...

A crescut. Nu mai e bebe, știu, deși eu continui să îi spun bebe Dominic. Al meu bebeluș. Cu riscul de a-l trezi, mă urc lângă el în pat, mă aplec asupra lui și încep să îl sărut pe obrăjori și pe frunte, pe mânuțe. E atât de bun și miroase atât de bine! Aș putea să stau toata viața cu nasul în pijamaua lui și să îl țin în brațe, să îi veghez somnul. 

Până nu de mult, când îl țineam tot așa, în brațe, părea un ghem. Acum e nevoie să îmi întind mâinile, să îl pot cuprinde. Un lucru îmi e clar, și anume acela că brațele mele vor fi mereu ca extensiile lui, pregătite să îl cuprindă ori de câte ori el își va dori asta, ori de câte ori mă va chema.

Cumva cu inima strânsă și cu lacrimi în ochi las în urmă dormitorul lui și cântecul dulce al respirației lui nevinovate și mă întind și eu în patul nostru. 

Greierii cântă de zori sub balcon. Afară e încă zăpușeală, aerul e tot irespirabil iar eu nu știu dacă e așa din cauza temperaturilor ridicate de peste zi, sau, pur si simplu, din alte motive. 

Când îmi vin în minte idei și n-am timp să mă gândesc la ele pe moment, îmi spun că mai târziu mă voi ocupa de ele, însă pe acel târziu nu-l mai pot ajunge când îmi amintesc de el, pentru că nici el nu mai are timp de mine, așa cum nici eu nu am avut răbdare atunci cand trebuia.

Asta e concluzia la care am ajuns când încă eram cu treburi prin bucătărie, pierdută cu gândul în depărtări, stând așa, cu termosul în mână. 

Știam că va veni și ziua când nu îl voi mai folosi. Știam că va veni și ziua când nu va mai fi nevoie de porția de lapte de peste noapte. Știam că va veni si noaptea în care voi dormi fără să fiu trezită, pentru că Dominic crește și se adaptează din mers timpului... 

Știam toate acestea, dar nu credeam că va fi atât de greu. Pentru că da, îmi e dor să mă trezească puiul meu noaptea, iar eu să fiu singura care să îl liniștească rapid, și să adorm cu el în brațe, cu nasul lui mic și cald la pieptul meu.

Așadar, mă așez în pat, închid ochii și adorm, cu gândul pierdut în vise și amintiri.

Sursa foto: https://wallhere.com/ro/wallpaper/7607 

SFECLĂ ȘI BROCCOLI

Mi-am imaginat mereu că voi fi răbdătoare, calmă, calculată, că voi lua cele mai bune decizii și că voi crede în ele, fără să ezit.

Eram adolescentă, tolanită în pat și priveam tavanul. Gândurile îmi roiau prin minte precum albinele lui tataia prin stupi și deasupra lor. 

Adoram să mănânc fagure. Scoteam din gură doar ceara, ce mai rămânea din ea, după minute bune de mestecat. 

Azi, mă mulțumesc cu mierea la borcan, și mă mulțumește și mai tare gândul să știu că am luat-o direct de la vreun apicultor, și nu din magazin. Am așa, un sentiment de superioritate și siguranță, că e un produs mai bun decat cele de pe rafturile supermarket-urilor pe care le frecventez.

Acum... Tataia nu mai are stupi, iar eu nu mai sunt o adolescentă care are timp de stat în pat. Dar asta nu mă împiedică să continui să îmi imaginez lucruri, posibilități, perspective - așa îmi clădesc în continuare drumul. Visând și crezând.

În privința alimentelor, exceptând perioada din prima parte a copilăriei când nu înțelegeam ce mănânc și mi se putea da orice - știu că am cam facut mofturi sau cel puțin nu am fost deschisă la ideea de nou. 

În privința broccoli-ului mi-au trebuit mulți ani să ajung să îl apreciez. Mai exact, să apară Dominic în peisajul vieții noastre, aspect completat de anemia mea. 

Gustul lui e un pic ciudat, dar cu câteva condimente și introdus în anumite amestecuri de alte legume, devine chiar bun.

De obicei îl gătesc la abur, apoi văd eu cum îl folosesc - ca atare, simplu, cu puțină sare; în omletă; în chec aperitiv sau în tot felul de variante de budincă cu legume, ou și smântână (la cuptor).

Cât despre sfeclă, ea nu a fost respinsă chiar de la început, pentru că îmi plăcea supa de sfeclă pe care o făcea mama prietenei mele din copilărie.

Azi, o mănânc crudă, ca salată cu lămâie, sare și piper; la abur, apoi condimentată cu chimen și puțină sare. Tot pentru varianta de salată îmi place să o pregătesc și la cuptor. 

Vestita supă de sfeclă ușor picantă a rămas tradiție, și o fac destul de des.

Sfecla o mai introduc și în sucuri sau o folosesc ca sos pentru paste sau pentru un strop de culoare în chec aperitiv.

Aparent, daca pui pe masa de lucru un buchet de broccoli și o bucată de sfeclă roșie, parcă sunt respingătoare una lângă cealaltă, dar și separat, nu-i așa? Te gândești automat la gustul lor, mai ales cel din starea lor crudă. Dar dacă dai frâu liber curiozității și imaginației, poți face din ele niște minunății apetisante și, unde mai pui că sunt și sănătoase până la cer și înapoi. 

Azi, ele nu îmi lipsesc din bucătărie. Le folosesc des, îmi plac și le cumpăr cu drag, iar Dominic le adoră, Doamne Îți multumesc! :) 

Ei, cam așa și cu oamenii, că aici am vrut să ajung. Pot fi respingători sau de neînțeles, la prima vedere, la prima încercare de socializare, mai ales dacă nu avem timp să analizăm ce simțim, de fapt, vis-a-vis de ei. De exemplu, ce nu ne place sau ce ni se pare ciudat? Cu ce anume din ei nu rezonăm și de ce? Problema e la ei, sau la noi?

Dar viața... Pentru că viața are forma unui cerc, ne mai dă palme peste de cap, așa, de trezire. Și, spre exemplu, dacă acum 15 ani am subestimat un om, din varii motive, mai mult sau mai puțin întemeiate, poate că mâine vom depinde cu ceva de decizia lui, iar el ne va ajuta cu drag, fără să ne răspundă prin aroganța cu care a fost tratat cândva. Poate vom deveni și prieteni, sau doar cunoștințe vechi, care nu vom vorbi despre trecut.

O vom lua cumva de la început, ne va lega ceva ce a fost tăiat mult prea devreme, prea fără temei.

Sincer, din experiența cu cele două legume mai sus amintite, azi știu sigur că nu e o dovadă de înțelepciune prea mare să judec la prima vedere, fără să cunosc, mai ales fără să îmi doresc să fac asta. Mai sănătos ar fi să tac și să îmi văd de treabă, cum ar fi de propria ogradă, în care îmi pot investi energia, să fac curat, înainte de a critica ceea ce văd/aud despre alții.

Când fac budinca aia minunată de legume la cuptor, îmi amintesc mereu de asta. Dominic extrage din tavă legumele pe rând, le gustă, așa simple, înainte de a fi gătite, și le mestecă fericit. Nu se strâmbă la niciuna, nici la broccoli și nici la sfeclă, ci se bucură de gustul tuturor legumelor. 

Încă nu judecă. Și poate înțelepciunea nici nu îl va lăsa să facă asta vreodată, cine știe.

În continuare, mă voi gândi serios la sparanghel...

Sursa foto:
accentmontreal.com
The Kitchn (https://www.thekitchn.com/how-to-cook-broccoli-5-ways-167323)

O ALTĂ RETROSPECTIVĂ

Sfârșit de mai, 2019.

Mai bine de 4 luni de grădiniță, mai mult sau mai puțin complete - pentru că da, au fost și câteva concedii medicale pentru enteroviroze și eternul roșu în gât. DAR pot spune că AZI mersul la grădinița este ceva perfect normal și frumos pentru bebe Dominic.

M-am gândit să revin cu aceste completări asupra articolului https://andreeacioloboc.blogspot.com/2019/02/bebe-merge-la-gradinita.html?m=1 , observând că vizualizarea acestuia este destul de frecventă și asta mi-a confirmat că nu am fost singura care am suferit de mama focului, care am plâns la fiecare colț de stradă, la volan sau, pur și simplu, vorbind cu oricine despre copilul meu; aveam mereu nodul în gât care sugera mai clar ca orice cât îmi era de greu să accept că el nu mai este doar al meu și că trebuie să îl lansez în societate, în normalitate. Poate cam devreme, îmi spune încă sufletul, poate era prea frumos să mai stam o vreme în bula noastră, departe de viața care ne pândea oricum la prima cotitură...

Așadar, în acest moment suntem amândoi integrați, cu norma completă, în viața socială. Eu la servici, el la grădiniță, cu program prelungit.

Din prima dimineață de cand l-am dus, îi spuneam repetitiv, în timp ce conduceam: papi cu copiii, te joci cu copiii, faci nani cu copiii și, când te trezești, mami va fi acolo să te ia acasă.

E drept că l-am cam învățat cu mici recompense pe care și acum încă mi le caută în geantă astfel că așteaptă să primească ceva bun când mă vede, pentru că așa ne-a fost înțelegerea încă de la bun început.

Prin urmare, aceasta tradiție este prezentă și, indiferent de ce spune gura târgului, pentru noi chiar a dat rezultat. Desigur, a contribuit și faptul că mereu am vorbit cu el, deși era foarte mic. După cum spuneam, a început grădinița la 1 an și 10 luni. Dacă sunt voci care susțin că un copil atât de mic nu pricepe prea multe, ei bine, eu le contrazic și afirm că un asemenea copilaș întelege tot - că face doar ce îi convine, asta e o altă poveste :) .

A mai ajutat și faptul că am ajuns la o grădiniță de stat minunată, deși gândurile mele inițiale se îndreptau doar spre una privată. Dumnezeu a așezat totul astfel încât să nu fie posibil acolo, deși făcusem tot ce s-a putut; într-un final, recomandările prietenei mele bune mi-au ghidat pașii spre acesta grădiniță, în care conducerea ei face absolut tot ceea ce se poate pentru a ajuta părinții, să le fie mai ușor cu copiii chiar și în vacanțe; educatoarele sunt răbdătoare, iubitoare și bine pregătite, iar doamnele îngrijitoare sunt blânde și au grijă de copii, să fie curați, spălați, schimbați la timp.

Dominic mănâncă bine, pentru că mâncarea de acolo (livrată de o firmă) se apropie de gustul de acasă, participă la activitățile interesante propuse de educatoare și doarme bine - mult mai bine ca acasă. Prin urmare, la ora 16 și un pic când ajung, el este sătul, odihnit și bucuros să mă vadă.

E o senzație placută să îl las la grădiniță dimineața și să mă îndrept spre servici, fără să am inima cât un purice, ca atunci cand îl auzeam cum plânge disperat/speriat; și e de-a dreptul minunat să urc scările spre grupa lui după masa și să știu că dupa 8-9 ore, o să îmi văd puiul de care mi-a fost atât de dor și care a crescut atât de mult și de frumos, mai ales de când frecventează colectivitatea.

Așa, ca o concluzie... toate spaimele, toată durerea, toate lacrimile, "filmele" mai mult sau mai puțin fondate din mintea unei mame care a avut sau are o experiență similară cu a mea: toate, toate, toate trec! Timpul ameliorează orice. Nu se uită nimic, dar își pierde intensitatea. Intervine rutina, acceptarea, lansarea copilului și reintegrarea mamei/femeii în viața socială, aceea adevărată.

Acum ne bucurăm și apreciem cât putem de mult puținul timp care ne rămâne în fiecare după masă, de luni până vineri, iar sfârșitul de săptămână este oaza noastră feerică, plină cu îmbrățișari, pupici, gătit și mâncat împreună, timp petrecut în aer liber, cumpărături și multe altele.

Apreciem mai mult timpul. Sau mă cert mai mult cu el, în sinea mea, pentru că prea o ia la galop, iar eu nu sunt întotdeauna cu dârlogii în mână...

Mă simt liniștită atunci când îi spun lui Domi că a doua zi mergem la grădiniță, iar el reacționează frumos, începând să îmi spună câte ceva despre copii, papa și nani.

E adevarat că uneori încă ne este grea despărțirea. Ne îmbrățișam pe hol, strâns, cât de tare putem. Dar pricepe că mă voi întoarce.

Mami are treabă până la o anumită oră și trebuie să plece, iar tu, bebe mic, înger de copil, esti înțelept și responsabil mult prea devreme, așa că mă înțelegi, îmi întorci spatele să ne fie mai ușor și începi să te joci...

Sursa foto: Desprecopii.com

SALCÂMUL

În Bărăgan, perdelele forestiere din salcâmi sunt des întâlnite; clima și condițiile din acea zonă sunt de așa natură încât nu sunt prea multe alte opțiuni (eventual plopii și duzii) sau, și dacă sunt, poate nu sunt la îndemâna oamenilor. 

Prin urmare, de-a lungul multor terenuri, de-a lungul multor șosele, în câmpuri și de jur- împrejurul casei noastre din Nicolae Bălcescu se întâlnesc acești minunați arbori - salcâmii. 

Însă, în legătură cu ei, voi puncta, în continuare, alte aspecte - ceva mai profunde și mult mai subiective.

În fiecare seară, când îmi adorm comoara, îmi vin în minte multe, multe, multe gânduri și amintiri. 

Lui îi cânt Sara pe deal, a lui Eminescu, și, parcurgând strofele, amândoi privim în gol tavanul, ne "adulmecăm" unul pe altul, ne strângem de degetele mâinilor, iar eu amintesc de vreo două ori de salcâmul eminescian care, surprinzător, e cumva în strânsă legătură și cu viața mea.

Atunci mă întorc în timp, zbor cu viteza luminii și mă aflu acolo, într-un hol lung, alături de verii mei cu care am copilărit (Isa si Ali), la radio se aude muzică populară, iar noi așteptăm... așteptăm ca posesoarea acelor minunați ochi albaștri sau verzi, în funcție de cum au ei chef să arate în ziua respectivă, să termine de prăjit gogoșile din flori de salcâm...

Așadar, flori de salcâm, ouă, lapte, zahăr, ulei, mâini ca ale ei și inocență ca a noastră, aceea de pe atunci, înconjurați de iubire și de timp, pentru noi și pentru alții, și iată, dimineața perfectă, gustarea perfectă! Simplu și parfumat, ca acel loc la fel de simplu, încărcat cu atâtea amintiri...

Îmi vin și acum imagini în minte, cu noi, copilașii, cum împărțeam frunze de salcâm animalelor de pe bătătură. Unele rațuște mai curajoase îmi mâncau chiar din palmă - parcă simt și acum cum mă gâdilau fin cu ciocul pe degete, când apucau de frunzulițe. Ele erau flămânde și curioase, iar eu eram doar curioasă și dornică să le iubesc. Mereu am iubit animalele. Le-am văzut și încă le percep la fel de firave și de neajutorate într-o lume în care a ajuns să predomine cam orice, în afară de ceea ce trebuie. Totuși, parcă pe atunci, viața arăta altfel. Teama, furia, lașitatea ne erau încă străine. Eram doar niște copii, care se bucurau de bunicii de la țară, de normalitate și de fiecare clipă, de când deschideam ochii dimineața, și până îi închideam seara. 

...Așa că rămân cu ochii închiși și mă văd, tot copilă fiind, cu florile de salcâm în păr și după ureche. Eram tare mândră de podoabele mele de înfrumusețare și ele erau accesoriile perfecte pentru o domnișoară în devenire. Nu mai conta că uneori eram desculță. Așa îmi plăcea să umblu, măcar din când în când. Era ciudat de plăcută senzația aceea de diferență, dintre arșița de afară și lutul răcoros. Și mamaia nu mă certa, mă lăsa să simt pietrele și pământul sub tălpi. 

Alergam cu părul despletit pe străzile neasfaltate ale satului, pe câmpuri, apoi, plină de energie mă cocoțam prin copaci și mâncam corcoduși verzi cu sare, de cele mai multe ori cu mâinile nespălate. Nu auzisem noi pe atunci de E-coli sau Helicobacter, ori alți brontozauri pe care acum îi întâlnesc la tot pasul.

În încheiere, recunosc că în salcâm nu m-am urcat niciodată. Nu cred că m-ar fi primit. El este, în schimb, un bun ascultător. Știe prea bine câte povești și amintiri adăpostește întru ale sale ramuri, ori câte taine nu s-au împărtășit la umbra sa... 

Sursa foto: https://evz.ro/beneficiile-florilor-de-salcam-daca-le-consumi-ca-atare.html

ECOURI VIN

Se aud de departe, se aud puternic și vin năvală șoapte

Peste simțu-mi adormit, căzut în visare, cumva la întâmplare și totuși aleasă

Acea stare de amorțeală, în care spun că nu simt și că nu aud pentru că dorm;

Însă ecoul... ecoul m-ajunge, el mă dezmiardă, mă adoarme 

și îl simt cum îmi bubuie prin suflet, 

Mai puternic ca oricând.

Se aseamănă unui cânt nepământean, 

De parcă ar fi balada unor simțuri de care sunt străină - 

Și totuși, sunt ale mele, 

cele din starea de visare,

Când, adormită fiind, mă trezesc la viață 

și încep să scriu,

Animată de șoapte ce-mi pătrund prin timpane și se strecoară în mine adânc, adânc de tot,

Îmbrăcând chipul unui prețios sonet.

Ale vieții ecouri plutesc în neant, 

se adună în muguri, apoi înfloresc,

Se transformă în fluturi și plutesc 

Întru a nopții enigmă, regină peste întuneric,

Unde poposesc pe o ramură de liliac, 

doar până la a vieții trezire

În zorii zilei, când fluturii devin ecouri,

Iar ecourile m-ajung din urmă și îmi mângâie părul,

Dându-mi fiori, oprindu-mă în loc din orice aș face

Doar să stau, să închid ochii, să le ascult și încep să zbor 

Cu ale lor aripi.

Sursa foto: https://radiojurnalspiritual.ro/citate-celebre-mai-degraba-sa-taci-decat-sa-fii-ecou/

Capitolul 2

*

-          Hai, vino! Grăbește-te domnule melc! Cum rămâne cu trasul de fiare? Dar cu alergarea dumneavoastră zilnică? Hmmmm???

Ela chicotea și fugea în același timp, când cu fața spre el, când privind drept înainte. În spatele ei, Șerban alerga fără a se forța prea tare. Îi plăcea să o vadă așa, fericită că este înaintea lui.

-          Așa zici? Stai să vezi când mă pun pe alergat! Asta e doar încălzirea! Doar mă joc din glezne, nu vezi?

-          Ce caraghios ești! De ce te încruți? Faci riduri, frumusețe! Ha! Ha!

Nu terminase bine de sfârșit propoziția, că Ela s-a trezit îmbrățișând un truchi gros de copac - să fi fost pin, să fi fost altceva, prea puțin mai conta. Apoi, din cauza impactului, a fost proiectată cel puțin un metru în spate, sfârșind între frunze, în fund, cu picioarele îndepărtate și o durere infernală de cap.

Odată ce stelele multicolore au încetat să se mai rotească în jurul ei, și-a pipăit fruntea și a constatat că nu are decât un cucui. Unul mare, e drept, dar era bine că nu și-a crăpat capul.

Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât Șerban nu a mai avut timp să o atenționeze că are în față un copac.

Poate că în alte condiții, el ar fi râs cu lacrimi de toată întâmplarea, și asta pentru că întreaga scenă a fost realmente comică, însă, fiind vorba despre iubita lui, despre pielea ei fină, pe care a mângâiat-o de atâtea ori până acum, i-a pierit orice chef să facă glume pe seama ei.

Ba mai mult, s-a repezit îngrijorat asupra ei, a luat-o în brațe și i-a dat tot părul peste cap, analizând cucuiul. Începea să crească, din ce în ce mai mult și știa că ar fi fost binevenită puțină gheață sau apă rece. Dar erau în creierii munților, deci ia gheață de unde nu-i și nu se auzea nici vreun izvor prin apropiere. Simțindu-se neputuncios în fața monstrulețului inestetic de pe fruntea Elei, și-a apropiat buzele de el și a început să îl sărute ușor.

-          O să treacă, iubito, nu e decât un cucui micuț...

-          Serios? Mă doare atât de tare! Am impresia că e uriaș! O să arăt ca un ciclop! Se plângea Ela.

-          Nu... Tu ești cea mai frumoasă, cea mai isteață, perfectă în toată imperfecțiunea ei... Spunând acestea, Șerban continua să o sărute ușor pe cucui, apoi pe obraji, apoi pe nas, pe gât, timp în care Ela, uitând de durere, a început să zâmbească, sorbindu-l din ochi pe acest băiat minunat care o plăcea sau o iubea pe ea, numai pe ea, cea perfectă în toată imperfecțiunea ei...

Și el a privit-o preț de câteva secunde, apoi, devenind serios, a sărutat-o pe buze, apăsat, plin de pasiune, așa cum se întâmplă când două inimi bat la unison, ghidate fiind de iubire și nu mai contează nimic în jurul lor, nici de-ar pieri lumea. S-au întins unul lângă altul pe covorul format din mușchi verde și frunze și au oprit timpul. Ea și-a așezat capul pe pieptul lui, iar el a început să îi mângâie părul moale, conturându-i, cu buricele degetelor, forma mică și frumoasă a urechii stângi.

Fie că ei au oprit timpul, fie că timpul s-a oprit în loc pentru ei, pentru a-i admira, fraza „Te iubesc și vreau să fiu cu tine pentru totdeauna” era pe buzele amândurora, însă nici unul n-a spus-o cu voce tare, deși asta simțeau.

Prea tineri, prea necopți... Ar spune unii. Dar acei „unii” încă nu contau...

Se învârte pe o parte, apoi pe cealaltă, zâmbește, scoate câteva sunete înfundate, apoi un suspin lung, întinzând ambele brațe spre tavan. Apoi deschide ochii, simțind furnicături în tot corpul.

-          O, Doamne! O, Doamne...

Ela începuse să plângă încet, cu nasul în pernă. Același vis, se repeta, și se tot repeta, și parcă nu se mai termina, însă de fiecare dată avea impresia că este din nou acolo, pentru prima oară.

Nu reușea nicicum să conștientizeze, în vis fiind, că nu mai e real. Că ceea ce simte aparține trecutului și acolo trebuie să și rămână. Că buzele acelea frumoase nu mai sunt ale ei, pentru că, de fapt, nu i-au aparținut niciodată. Acea poveste de dragoste a fost doar rodul imaginației sale, de tânără fată cu mințile sucite.

Nu știa dacă plânge de ciudă, pentru că nu putea scăpa de fantomele trecutului, sau pentru că îi era dor să simtă ceea ce a simțit atunci, în acea perioadă.

În mijlocul nopții, stătea în fund, pe marginea patului și privea spre ferastră. Era o lună plină, aproape perfectă, roșiatică chiar și prea aproape de Pământ. De obicei nu putea dormi când cerul arăta astfel, sau, și dacă adormea, avea parte de cele mai răvășitoare vise, așa, ca cel de dinainte – o întoarcere în timp, cu cincisprezece ani în urmă, când ea avea aproape douăzeci de ani, iar el – Șerban, tatăl fiicei ei – douăzeci și trei.

Ela continua să rămână cu ochii pierduți în luna roșiatică. Poate chiar acest astru buclucaș a proiectat-o din nou în vacanța minunată de la munte, scurtă și intensă, pe care inima ei refuză să și-o șteargă din memorie..

Și totuși, Timpul, care altădată s-a oprit pentru iubirea lor, i-a transformat pe amândoi, de-a lungul anilor. Altfel nu se explică cum au ajuns doi necunoscuți sub același acoperiș, cu două vieți paralele, dorințe diferite și discuții contradictorii interminabile. Asta până într-o zi, când un străin îmbrăcat în robă neagră a pronunțat divorțul celor doi tineri din fața lui – doamna privea pe geam, pierdută pe undeva, printre norii groși ce acopereau cerul, iar domnul avea privirea ațintită într-un punct, pe podea, și maxilarul încleștat.

„... Custodie comună (...) Se revine la numele de Sima (...) Eleonora Sima (....) Tatăl, Șerban Antonescu (...) pensie alimentară în cuantum de  (...)”. Frânturi. Și amintiri frânte.

Nu m-ai iubit, Șerban! Isa... Isa mea! Cu inima bubuindu-i nebunește în piept, a sărit din pat și s-a îndreptat spre camera de vis-a-vis. De când a adus-o pe lume, nu a existat o noapte continuă de somn pentru Ela, și asta nu pentru că Isabel ar fi fost un copil agitat, ci pentru că ea, ca o mamă mult prea grijulie, mult prea protectoare și exagerat de panicată, avea mereu senzația că dacă nu este atentă, își poate pierde fiica – păpușica ei vie, varianta feminină a lui Șerban.

Zeci de ședințe de terapie au fost necesare pentru a conștientiza faptul că fiica ei este în regulă, că respiră perfect și că totul se petrece doar în mintea ei. Și totuși, din când în când, dacă tot se trezea, mai mergea în camera fetiței doar să o privească cum doarme liniștită.

Ela s-a proptit în ușa camerei lui Isabel și asculta respirația fină și regulată a fiicei ei. Asta o relaxa, o umplea de pace – să știe că Isa doarme bine, că doarme adânc și că nu are grijile ei.

Simțindu-și gâtul uscat, a coborât în bucătărie. Treaptă după treaptă, luna o supraveghea, luminându-i pașii. S-a oprit pe la mijlocul scărilor și a tras perdeaua la o parte, pentru a vedea mai bine cerul. Era plin cu stele mari, voioase, în jurul lunii... Nu voi mai permite vremurilor apuse să mă zăpăcească din nou. Să te ia naiba, Șerban! Mi-ai distrus ... Încerca să găsească câteva cuvinte acuzatoare și grele. Ar fi vrut să aibă puterea să arunce toate durerea ei în cârca lui, să vadă și el cum e să se zbată pentru a trăi, când se ajunge în pragul nebuniei. Dar nu... De fapt, n-ai distrus nimic. Am fost eu o proastă, o altă proastă, sau una dintre ele, și atât.

După un pahar mare cu apă rece, Ela s-a întors în pat, la fel de țâfnoasă și abia după alte două ore de fâstâceli, a reușit cumva să adoarmă. De data aceasta, n-a mai visat nimic, căci redevenise acea „nouă Eleonora” pe care a țesut-o de jur-împrejurul și peste „vechea Ela”, asemenea unui scut protector.

Au trecut anii. Iar noua ei versiune, atâta timp cât nu este prinsă cu garda jos, nu visează.