METAMORFOZĂ

Dimineața, cerul era acoperit de nori întunecați și groși. Și totuși, departe, în orizont, câteva raze de soare, inițial timide, își făceau loc printre ei, devenind tot mai puternice, parcă scânteind de mândrie, în toată frumusețea lor.

Nu a durat mult - m-am bucurat de acea explozie de lumini colorate preț de câteva minute, în care am văzut-o eu și poate alți câțiva oameni, care priveau spre cer, dimineața pe la ora șase - apoi culorile vesele au dispărut, odată cu razele soarelui.

Ceea ce am văzut, a fost minunat și suficient pentru ca ziua să nu-mi atârne greu în suflet, precum plumbul care stăpânea cerul, indiferent de ceea ce avea să urmeze, de ceea ce voi întâmpina... Ba mai mult, am realizat cât este de plăcut să am din nou timp să mă bucur de lucrurile simple și de ceea ce sunt.

Atunci când îmi este dor de mine, mă opresc în loc și rog timpul să mai aștepte - să-mi dea un răgaz, oricât de mic, atât doar cât să apuc să mă întorc spre mine, cea mică și cu sufletul curat și să o strâng în brațe pentru câteva clipe.

În acest fel, cea mică simte brațele ocrotitoare ale femeii de azi, cea care va deveni chiar ea, urmând cursul firesc al zilelor și al anilor, iar femeia-adult are ocazia să simtă mirosul copilului care a fost, să își încarce bine plămânii cu mireasma inocenței și să o aducă în prezent, spre a-și înveli cu ea sufletul.

Sinceră să fiu, sunt multe clipe în care îmi este dor de mine și de oamenii din viața mea, pentru că îmi lipsește vremea când aveam tot timpul din lume și drept este că nu pot proceda mereu așa cum am amintit mai sus. Doar din când în când, când dorul parcă începe să doară mult prea tare.

Anii au trecut, eu am crescut și, la braț cu cei dintâi, am dansat și continui să o fac, cu capul sus și dornică să cunosc tot mai mult, din tot ce este benefic pentru un suflet flămând și însetat de adevăr și de cunoaștere.

Ne transformăm. Metaforic sau nu, puterea metamorfozei este în noi.

Suntem iubire, iar aceasta nu cunoaște limite și nici bariere.

Să ne amintim mereu de ceea ce suntem, chiar și atunci când mintea, mult prea aglomerată, parcă refuză să ne îndrume. Trebuie să pășim cu încredere și să ne ascultam glasul inimii - sau instinctul, vocea sufletului, indiferent de denumirea pe care o preferăm.

Important este să auzim acea chemare. Să ne lăsăm ghidați, să ieșim din starea de amorțire. Să renaștem prin trecerea timpului, să fim mai buni, mai frumoși, mai curați și, atunci când ne uităm în oglinda vieții, ea să ne spună că da, suntem ceea ce suntem. Nu doar că părem a fi. Să fim una cu adevărul, cu minunea a ceea ce suntem. Și să ne amintim mereu că am ales să renaștem, pentru că suntem într-o continuă și o binecuvântată transformare.

Confidențele către suflet sunt esențiale. Haideți să ne oprim puțin din ceea ce facem, să luăm o „gură” zdravănă de aer în plămâni, să închidem ochii și să vorbim cu noi înșine, spunându-ne ceea ce avem de spus și să ne ascultam eventualele obiecții.

Suntem sau nu mulțumiți de ceea ce am ajuns să fim, de ceea ce facem? Ne asemănam cu imaginea pe care o aveam în minte despre noi, despre cum am vrea să ajungem să fim, atunci când începusem să ne clădim viitorul de atunci, prezentul de acum?

Ce am schimba la noi? Ce am putea lăsa să mai aștepte, în schimbul unor clipe de liniște în care să fim doar noi, cu noi înșine? De ce nu ne-am dori un asemenea răgaz? De ce ne-am ascunde, ori de ce am fugi?

Eu ori am obosit să fug, ori mi-am dat seama că nu întotdeauna fuga este sănătoasă. Și atunci... Timpul a fost îngăduitor și mi-a permis reîntâlnirea mult dorită. Astfel eu, cea de atunci, am primit îmbrățișarea maternă a femeii de azi, iar mie, cea de acum, două mânuțe fine mi-au mângâiat chipul, părul, în timp ce buzele-mi șopteau că este minunat să îți poți îmbrățișa reflexia din oglindă. În acele clipe, timpul ne zâmbea, dilatându-se, cuprinzându-ne pe noi și întreaga lume, cu văzute și nevăzute.

De atunci, când răsare soarele, mă opresc în loc, din tot ceea ce fac și îmi ridic ochii spre cer, să mă pierd cu privirea în el, adânc, departe, iar cu gândul să călătoresc și mai departe, tot mai adânc și mai profund, spre locul de unde a luat naștere cuvântul...

Noi, cuvântul și binecuvântarea de a ființa în acest Univers.

Sursa foto: https://hyperliteratura.ro/metamorfoze-in-literatura-populara-si-culta/