ANTIDOT

O ai în sânge, îți pulsează prin vene,

Îți ia mințile și te lasă îmbrăcat doar cu propriul suflet...

Pe când el, se ia la trânte cu armura ta, căci bate cu atâta putere și te zgâlțâie, încât îți pierzi echilibrul acela de care erai atât de sigur, până acum ceva timp. Te împinge din spate, te izbește din față și te oprește. Practic, te obligă să rămâi: e alegerea ta dacă bați pasul pe loc, sau chiar te oprești și încerci să pricepi ce e cu tine și încotro te îndrepți, în acest mod haotic.

Nu are rost să îi opui rezistență sau să încerci să îl fentezi, încercând să faci vreun pas în lateral, pentru că nu scapi; eventual, te minți de unul singur.

Realizezi, aproape șocat, că vâltoarea lui este la unison cu bătăile inimii tale. În fond, ea, inima ta, este cea care-i trasează notele pe portativ, iar acele note prind viață prin glasul lui, al vântului.

Căci da, vântul este cel care te pocnește în moalele capului, când te închizi în tine și uiți de tot ceea ce te înconjoară. Apoi pătrunde în interiorul tau și începe să îți șuiere, în ecou, propriile cuvinte, propriile sentimente și toate planurile pe care le aveai și pe care le-ai curmat fără nici un regret, la acea vreme. Doare rău. Doare foarte tare... Și? Ce faci, mai departe?

Spui că a fost o mare greșeală. O greșeală nebunească, chiar. Dar fiecare greșeală pe care o săvârșim, are un anumit rol - neînțeles, pe moment, dar care capătă un sens, ceva mai târziu.

Nu toate greșelile sunt, de fapt, greșeli. Doar creierul nostru limitat le cataloghează astfel, pentru că acele acțiuni sau rezultate au fost, în acel timp, în dezacord cu armonia noastră, având un efect devastator. Exact așa, ca urmările unei greșeli; iar acel ceva nou, a devenit o mare pată neagră în tabloul celorlalte acțiuni și fapte identificate/pricepute.

Cât despre târziul de care aminteam, el poate fi un interval de timp extrem de dureros, cu rol purificator. Ajuns în fața lui, ai două variante: să te complaci în ceea ce ești, sau să renaști, dându-ți o altă/nouă șansă.

Dacă alegi varianta a doua, atunci știi, de la bun început, că nu e deloc ușoară.

Acest proces poate dura o clipită sau se poate întinde de-a lungul multor nopți nedormite, care par a fi eterne; apoi nopțile sunt urmate de zile trăite doar ca printr-un vis, în care nici nu știi ce visezi, de fapt și care este rolul tău.

Unii îl numesc râs isteric, alții îi spun plâns de neoprit sau depresie. S-ar putea ca pentru unii dintre noi să coincidă cu o cădere zdravănă, urmată de o perioadă de reconstrucție a omului din noi. Dar până acolo, înghiți otrava, dulce – la început, așa o simți pe limbă, dar care, odată pătrunsă în tine, arde tot ce prinde în cale: visuri, inimă, sânge, plămâni, somn și liniște.

Și mai ciudat este faptul că s-ar putea ca otrava din viața aceasta să fie exact salvarea din cea viitoare sau chiar călăul ei. Cine să îți spună dacă merită să o guști ori ba? Cine să te încurajeze sau să te oprească? Cine ar fi acel cineva să intervină în destinul tău?

Îți asumi riscul, care poate fi, într-adevăr, una din cele mai mari nebunii ale propriei existențe, la sfârșitul căreia vinul din paharul pe care îl închini în cinstea a tot ce a fost, poate fi dulce sau amar.

Astfel, într-un mod perfect conștient și asumat, pătrunzi în ea, în vremea regretelor și a priceperii; a cunoașterii și a autoevaluarii; a înțelegerii de sine și a regăsirii. Regretele nu rămân regrete, ci devin sensuri pe care le descoperi și le accepți într-un mod sincer și detașat.

Te aduni. Îți chemi celulele împrăștiate, de prin toate locurile pe unde le-ai lăsat, sau din acele locuri în care au fost smulse sau ciugulite din tine.

Îți reconstruiești inima, până mai ieri descompusă. Sufletul tău este pregătit să o reabiliteze, pe răspunderea lui. Totul în jurul tău capătă un alt tip de frumusețe, alte nuanțe, alte forme. Iubirea este balsam pentru trupul și sufletul tău.

După un timp, vântul se mai domolește și își transformă șuieratul într-o preiubită baladă, cu note calde, care te liniștește complet și îți dă încredere în tine.

Îți îndrepți umerii, respiri adânc, cât poți tu de adânc și de profund și începi să scoți din tine tot ce ai de scos – urlete, cuvinte, sentimente, amintiri, umbre, neîmpliniri, visuri, șoapte – până când simți că ești golit, apoi gol și pregătit să primești în tine doar ceea ce merită un suflet minunat ca al tău.

Tu nu ești o umbră, ci strălucești în soare, atât de multă iubire ai în tine!

E un sentiment ciudat de a fi complet, dar care încă mai poate primi.

Știi... Poate că ceea ce azi numești eșec este exact antidotul de care viața ta are nevoie pentru a-și regenera aripile. Când vei bate din ele, mai puternice ca oricând, te vei simți împlinit și vindecat de tot ceea ce ai fost și mai pregătit pentru orice eventuală cădere. Aceasta din urmă va deveni doar o plăcută senzație de gol în stomac și nod în gât (pură adrenalină, așadar), pentru că, oricât de adânc ar fi hăul, cu aripile tale puternice te vei ridica, mai falnic ca oricând, în pofida a tot ce a fost, sau ce n-a fost, deși ar fi putut fi.

... Apoi te cuprinde în brațele sale

Și când simți că nu mai poți, că doare prea tare,

Te sărută dulce, dulce pe frunte,

Cu buzele-i reci, întru adormire.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2020.

REPLICA DIN MINE. VORBIND CU TELEVIZORUL

Este o provocare să scriu acest articol și să scot din mine tot ceea ce am adunat de vreo patru luni încoace.
De ce spun că este o provocare - pentru că am încercat să nu acord o prea mare importanță modului subiectiv în care mă afectează totul, în ideea că, în timp, pentru toți, va fi mai bine și atunci merită să tac și să mă supun. Pentru binele poporului i se zicea cândva.
Doar că toate au o limită.
Și în ultima vreme mi se pare că asist la un teatru de păpuși slab regizat, în care păpușoii principali si-au uitat complet rolurile, iar cei secundari sunt niște simple marionete neputincioase, care nu pot salva opera în sine, pentru că nu au tupeu să spună ei replicile pe care le-au învățat cu timpul, la repetiții. Pentru că nu au curaj, sau pentru că așa au fost "dresate", să tacă și să îi lase pe "cei principali" să vorbească, că știu ei ce spun, deși sunt jalnici în interpretare.
Iar în tot timpul acesta, undeva, din umbră, păpușarii, cei ce dirijează tot, zâmbesc perfid... Știu ei ce știu. Nu degeaba sunt păpușari, și nu păpuși. Doar că unele păpuși mai au și creier. Ghinion.

Oare unde bat? Păi la marele subiect al vremurilor noastre. Ba ne închid, ba ne dau drumul pe stradă, ba ne pun botniță, care la început era inutilă, apoi a devenit cea mai cea.
Unii dintre noi au rămas fără locuri de muncă, fără micile afaceri, în timp ce cei mari au făcut bani faini pe spatele nostru, că doar ce mai conteaza darea și luarea de mită de la nivel înalt, când printre noi se plimbă COVID-ul?
Uităm de drepturi, obligații, morală, războaiele din trecut (pentru ce cauze au murit eroii?), școala nu mai contează, la ce bun să știi să scrii și să citești; stăm în casă, ne distanțăm social de familie și de prieteni, devenim obezi și urmărim numărul de cazuri la televizor!

Ca o turmă de oi ascultătoare, ne-am supus la ceea ce au "propovăduit" prin televizoare și am dansat exact așa după cum au cântat ei. Doar că pașii tot în spate ne duc.
Au închis școlile, gradinițele și celelalte instituții de stat.
Pentru ce atâta școală? Avem nevoie de cultură? La ce-i foloseste inteligența unei banale oi?

În loc să caute soluții, ca doar de aceea sunt capete încoronate și de aceea și-au asumat cele mai înalte funcții în țara asta, care e scopul lor?
Să dea atac la tot ceea ce ne-a mai ramas: CULTURA (EDUCAȚIA) și LIBERTATEA.
Da, libertatea aceea pentru care multi si-au dat sufletul în anul 1989, când eu m-am născut.
Datorită lor, celor care au luptat pentru libertate, m-am născut liberă.
Și ce fac mai marii după 30 de ani? Ce sunt ei în stare să facă, după trei decenii, în fața unui virus? Să arunce totul în carca noastră, a muritorilor de rând, că cică de noi depinde totul: să purtăm mască, să ne spălăm pe mâini și să ne distantam social. Să stăm acasa. Sau la minim 2 metri unii de altii. Dar de ce sa nu ne închidem într-o bulă, și să respirăm cu porția?

Pe bune? Asta e tot ceea ce sunteți în stare să faceți după 30 de ani?
Pentru ce ocupați funcții publice înalte? Căutați soluții pentru ca noi, cei de sub voi, să putem trăi normal și să ne ducem, în continuare, copiii, în școli și grădinițe de stat, chiar și când există COVID-ul. Deja e printre noi de atâta timp, iar voi încă mai susțineți că numai de noi depinde totul? Dar voi cam ce faceți, între timp? ... Nu vreau să deschid subiectul fondurilor nerambursabile, al sprijinului de la U.E. și etc. Dumnezeu e sus și le vede pe toate.

Atâta tot că mai marii sunt plătiți să găseasca soluții ca viata să meargă înainte și cu COVID-UL printre noi, asa cum a mers treaba si cu virusul gripal și multe altele.
Faza e că adulții TREBUIE să meargă la lucru, copiii la școală; noi, ca familie sau cu prietenii, vrem sa mergem in concedii normale, să luam masa la restaurante; să se facă căsătorii cu câți invitați vor mirii, să se facă botezuri, cu oameni în biserică și la restaurant; să se țină slujbe în biserică și preotul să se roage nestingherit cu enoriașii.
E greșit să ne dorim normalitate?!

Stiu, vă convine să ne îndepărtăm de Dumnezeu, apoi unii de alții (să ne distanțăm social), să devenim o turmă de oi, niște marionete lipsite de cultură. Fără o educație la bază (așa cum se va întâmpla cu copiii noștri, dacă tot o țineți langa cu școala online - care e un fel de frecție la picior de lemn), probabil că asta vom deveni. Niște sălbatici, care nu mai știu ce înseamnă reuniunile mari și frumoase de familie, sau ieșirile cu prietenii la club/terasă/restaurant/unde avem chef pe banii noștri, munciți, de altfel, și nu dormiți.

O vreme, am fost dispusă ca, după ce veneam de la servici, obosită, să mai fac și activități cu copilul, pentru că doamnele educatoare își dădeau tot interesul să ne trimită activități pe care să le facem acasă cu copiii. Dintre ele, alegeam ce era mai ușor, pentru că nu mai aveam energia necesară să le fac pe toate cu Dominic, deși sigur i-ar fi plăcut.
Însă eram obosită, și mai bine îl țineam, de multe ori, doar în brațe, fără sa fac altceva, și îi mulțumeam lui Dumnezeu că suntem sănătoși.

Părinții nu țin locul educatorilor/învățătorilor/profesorilor!
Iar capetele încoronate știu asta, că noi, acasă, nu putem oferi educația necesară copiilor noștri. Pe asta mizează. Să ajungă mai ușor de prostit, de modelat, cam așa, ca plastilina.
Nu ma înțelegeți greșit. Știu că există acest virus printre noi. Dar după atâta timp, încerc să pricep cu mintea asta, pe care o am (care îmi dictează să port mască și să mă spal pe mâini, cu apă, sapun, apoi cu spirt) de ce nu se tratează cauza, ci doar efectul?

Rolul capetelor încoronate nu e de a îndobitoci populația și de a o obliga să se întoarcă cu 30 de ani în urmă.
Pentru că ceea ce s-a întâmplat atunci, înseamnă că fost degeaba.
Căutați soluții pentru ca noi să trăim bine, așa cum ne-ați promis.
Știu, pe atunci nu exista Coviduț printre noi și asta v-a cam dat planurile peste cap, însă v-ați asumat, prin mandate, și neprevăzutul.

Pot tratata și eu efectul, de exemplu, să îl retrag pe Dominic de la grădinița de stat pe care o adoră și căreia îi duce dorul, și să îl înscriu la una privată. Culmea e că grădinițele private îndeplinesc condițiile de distanțare socială.
Deși n-aș vrea să mă ocup doar de efecte, problema e că tratarea cauzei e în mâinile capetelor încoronate. Și la cum se prezintă situația, da, chiar e o problemă.
Ce se întâmplă la sârbi nu mă uimește.
Este tot un efect al netratării cauzei.

P.S. când folosesc sintagma de "capete încoronate", mă refer la cei care ocupă fotolii moi și dețin înalte funcții publice în România.
Nici o aluzie la familia regală. Fie vorba între noi, aș da multe să ne întoarcem la monarhie, dacă tot e să ne întoarcem în trecut. Măcar ne-am întoarce la eleganță, la bun gust, demnitate și... înțelepciune!

Sursa foto: https://pxhere.com/ro/photo/1390929 

ÎN APUS

Pe-nserat glasul lumii amuțește,
Pe când sufletul se trezește din adormire
Și din străfunduri se aude
Iubirea sa, pe care o rostește
Prin cuvinte neînțelese.

Privesc în depărtare și mă cuprinde un dor
Un dor aprins de-o mare lină,
Pe care să o simt tot mai aproape
Atunci când mă pierd cu ochii colo, în zări
Unde ea și cerul se unesc într-un roșiatic foc
Ce arde sălbatic prin ochii ce-l adoră,
Pe el, deasupra apei, mocnind de parcă lumea toată ar pieri
într-o clipită...

E apusul.
Sub pecetea sa, timpul se oprește și mă privește fulgerător în ochi
Sorbindu-mi de pe buze rezumatul vieții -
Astfel, încep să scot, pe rând, câte o amintire din adăpostul apei,
Dintr-ale sale adâncuri;
Iar ele, toate - amintirile - reunite, încep să-și cânte versurile, val după val
Și spuma mării conduce a lor mireasmă tot mai aproape de un suflet
Care așteaptă
aproape de mal...

Rămân așa, aproape împietrită
Cu ochii pierduți într-ai tăi, absorbindu-mă cu totul
într-o lume departe de ceea ce se vede -
Cea făr' de margini, plină de culoare, de lumini intense
Cam așa, cum ia foc cerul pe-nserat
Când soarele apune în lumea noastră, spre a lumina în alte lumi,
Și când trupurile oamenilor adorm, spre a lăsa sufletele să se iubească.

A fost odată, nu se știe când, dar a fost
Un echilibru perfect, în care împlinirea izvora din suflu, iar suflul era fericit.
Timpul nu exista, căci nu era nevoie de el
Sufletul știind să se prețuiască, fiind unit în infinit.

Azi, știm doar că au mai fost și alte vremuri
În care nu era nimic din ceea ce vedem acum
Dar în care suflul avea totul, căci avea iubire:
Exact acel ceva ce nu cunoaște unități de măsură
Pentru a deveni un tot perfect, un echilibru existențial de mult uitat de către omul de azi,
Care aleargă atât de mult prin viață, pe fundal având
Un minunat apus de soare, spre care nu-și îndreaptă măcar o dată privirea,
Spre a-și lasa sufletul să se trezească,
Atunci când trupul îi adoarme...

Sursa foto: https://eroina.ro/terapii-spirituale-care-te-fac-sa-stralucesti/