ANTIDOT

O ai în sânge, îți pulsează prin vene,

Îți ia mințile și te lasă îmbrăcat doar cu propriul suflet...

Pe când el, se ia la trânte cu armura ta, căci bate cu atâta putere și te zgâlțâie, încât îți pierzi echilibrul acela de care erai atât de sigur, până acum ceva timp. Te împinge din spate, te izbește din față și te oprește. Practic, te obligă să rămâi: e alegerea ta dacă bați pasul pe loc, sau chiar te oprești și încerci să pricepi ce e cu tine și încotro te îndrepți, în acest mod haotic.

Nu are rost să îi opui rezistență sau să încerci să îl fentezi, încercând să faci vreun pas în lateral, pentru că nu scapi; eventual, te minți de unul singur.

Realizezi, aproape șocat, că vâltoarea lui este la unison cu bătăile inimii tale. În fond, ea, inima ta, este cea care-i trasează notele pe portativ, iar acele note prind viață prin glasul lui, al vântului.

Căci da, vântul este cel care te pocnește în moalele capului, când te închizi în tine și uiți de tot ceea ce te înconjoară. Apoi pătrunde în interiorul tau și începe să îți șuiere, în ecou, propriile cuvinte, propriile sentimente și toate planurile pe care le aveai și pe care le-ai curmat fără nici un regret, la acea vreme. Doare rău. Doare foarte tare... Și? Ce faci, mai departe?

Spui că a fost o mare greșeală. O greșeală nebunească, chiar. Dar fiecare greșeală pe care o săvârșim, are un anumit rol - neînțeles, pe moment, dar care capătă un sens, ceva mai târziu.

Nu toate greșelile sunt, de fapt, greșeli. Doar creierul nostru limitat le cataloghează astfel, pentru că acele acțiuni sau rezultate au fost, în acel timp, în dezacord cu armonia noastră, având un efect devastator. Exact așa, ca urmările unei greșeli; iar acel ceva nou, a devenit o mare pată neagră în tabloul celorlalte acțiuni și fapte identificate/pricepute.

Cât despre târziul de care aminteam, el poate fi un interval de timp extrem de dureros, cu rol purificator. Ajuns în fața lui, ai două variante: să te complaci în ceea ce ești, sau să renaști, dându-ți o altă/nouă șansă.

Dacă alegi varianta a doua, atunci știi, de la bun început, că nu e deloc ușoară.

Acest proces poate dura o clipită sau se poate întinde de-a lungul multor nopți nedormite, care par a fi eterne; apoi nopțile sunt urmate de zile trăite doar ca printr-un vis, în care nici nu știi ce visezi, de fapt și care este rolul tău.

Unii îl numesc râs isteric, alții îi spun plâns de neoprit sau depresie. S-ar putea ca pentru unii dintre noi să coincidă cu o cădere zdravănă, urmată de o perioadă de reconstrucție a omului din noi. Dar până acolo, înghiți otrava, dulce – la început, așa o simți pe limbă, dar care, odată pătrunsă în tine, arde tot ce prinde în cale: visuri, inimă, sânge, plămâni, somn și liniște.

Și mai ciudat este faptul că s-ar putea ca otrava din viața aceasta să fie exact salvarea din cea viitoare sau chiar călăul ei. Cine să îți spună dacă merită să o guști ori ba? Cine să te încurajeze sau să te oprească? Cine ar fi acel cineva să intervină în destinul tău?

Îți asumi riscul, care poate fi, într-adevăr, una din cele mai mari nebunii ale propriei existențe, la sfârșitul căreia vinul din paharul pe care îl închini în cinstea a tot ce a fost, poate fi dulce sau amar.

Astfel, într-un mod perfect conștient și asumat, pătrunzi în ea, în vremea regretelor și a priceperii; a cunoașterii și a autoevaluarii; a înțelegerii de sine și a regăsirii. Regretele nu rămân regrete, ci devin sensuri pe care le descoperi și le accepți într-un mod sincer și detașat.

Te aduni. Îți chemi celulele împrăștiate, de prin toate locurile pe unde le-ai lăsat, sau din acele locuri în care au fost smulse sau ciugulite din tine.

Îți reconstruiești inima, până mai ieri descompusă. Sufletul tău este pregătit să o reabiliteze, pe răspunderea lui. Totul în jurul tău capătă un alt tip de frumusețe, alte nuanțe, alte forme. Iubirea este balsam pentru trupul și sufletul tău.

După un timp, vântul se mai domolește și își transformă șuieratul într-o preiubită baladă, cu note calde, care te liniștește complet și îți dă încredere în tine.

Îți îndrepți umerii, respiri adânc, cât poți tu de adânc și de profund și începi să scoți din tine tot ce ai de scos – urlete, cuvinte, sentimente, amintiri, umbre, neîmpliniri, visuri, șoapte – până când simți că ești golit, apoi gol și pregătit să primești în tine doar ceea ce merită un suflet minunat ca al tău.

Tu nu ești o umbră, ci strălucești în soare, atât de multă iubire ai în tine!

E un sentiment ciudat de a fi complet, dar care încă mai poate primi.

Știi... Poate că ceea ce azi numești eșec este exact antidotul de care viața ta are nevoie pentru a-și regenera aripile. Când vei bate din ele, mai puternice ca oricând, te vei simți împlinit și vindecat de tot ceea ce ai fost și mai pregătit pentru orice eventuală cădere. Aceasta din urmă va deveni doar o plăcută senzație de gol în stomac și nod în gât (pură adrenalină, așadar), pentru că, oricât de adânc ar fi hăul, cu aripile tale puternice te vei ridica, mai falnic ca oricând, în pofida a tot ce a fost, sau ce n-a fost, deși ar fi putut fi.

... Apoi te cuprinde în brațele sale

Și când simți că nu mai poți, că doare prea tare,

Te sărută dulce, dulce pe frunte,

Cu buzele-i reci, întru adormire.

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2020.