Moş Crăciun sportiv

http://poze-de-craciun.blogspot.ro/2009/12/imagini-de-craciun-haioase.html

Septimiu Cioloboc                                        

24 Decembrie 2016

 

       Ne bucurăm că am mai prins un Crăciun, dar mai şi lucrăm. „C-aşa-i în tenis”, vorba regretatului Toma Caragiu. Cei care sunt de serviciu... servesc, însă game-ul îl iau alţii. Sunt unii care se fofilează şi fentează tot meciul, dar mai ales în preajma sărbătorilor. Aşa că pe teren rămân doar luzării. Aşii sunt la vestiare, printre sarmale cât mingile de..., de tenis, spre exemplu. Au luat cu ei până şi fileul. Fileul de somon. Însă punctul lor forte este radordajul, împletit din metri de cârnaţi şi caltaboşi. Vedeţi, sunt... tobă de tenis!

       Să trecem şi la popice. După ce pista cu bunătăţi a fost rasă de pe suprafaţa sălii, maeştrii se întrec la sticle doborâte. De vin..., „iată vin co-lin-dă-tori, floriiile dalbe,...” Trebuie să recunosc, nu prea mă pricep la popice, că mă ameţesc.

       Dar îmi place ciclismul. Câţi dintre creştini nu dau la pedale, în casă, după ce s-au ghiftuit, pentru a mai da jos din kilograme. Că sportul preferat al multora este să înfulece în două zile ce au cumpărat de la hiper-market în două săptămâni. Şi dă-i la pedale, până vecinul de jos bate în tavan, că nu poa’ să doarmă. Cum cu ce bate în tavan?!! Bate cu prăjina.

       Şi iată-ne la atletism. Ei, aici cea mai iubită probă este fuga de răspundere. Toţi aleargă de colo colo pentru a prinde un brad mai nu ştiu cum, un cadou mai ieftin, o sacoşă mai plină,... şi ştafeta se predă înainte de Anul Nou: „Du-te, fă, la magazin şi cumpără aia, aia şi aia. Să treci şi pe la farmacie, că mă doare ficatu’, şi nu-i de la box”. Când sportivii se aşează în block-start-uri sare câte unul şi se smiorcăie: „Cum, şefu, am zis eu că aş vrea să lucrez de Crăciun?! Eu am bilet cu reducere în Turcia”. Ba, nu! Nu în Turcia, că acolo e tir curat, şi nu cu arcul. Că nu suntem pe vremea bravului Wilhelm Tell. Chiar aşa, hai să luăm la ţintă mărul din gura purcelului rumenit şi să ne urăm sărbători fericite. Dar cine mai taie astăzi purcei. Păi întrecerea în asta constă: să fie porcul cât mai mare, să ajungă, măcar până la Bobotează. Şi dă-i... şi luptă! „Da’ ce sport o mai fi şi ăsta?”, vorba aceluiaşi Toma Caragiu.

        Poftim, am ajuns şi la alpinism! Însă aici chiar că nu mă bag. Că trec sărbătorile şi le vine petrecăreţilor să se arunce în prăpastie la gândul că trebuie să coboare la poalele serviciului. Din ditamai Raiul pe Pământ.

        Aşa că, nu-i mai bine de noi, ăştia care lucrăm şi de Crăciun şi de Revelion?

        Hai noroc şi să vă aducă Moşul sănătate, că zile libere au grijă alţii să ne sloboadă pe horn!

        Ah, uitasem! Mai este un sport preferat de mulţi: se numeşte curling.

        Vă pup!

      

IARNA PRIN OCHII MEI

http://www.stolenimg.com/2016/01/imagini-fotografii-poze-wallpapere-cu-fulgi-de-zapada.html

Este iarnă și prin ochii mei. Și e frumoasă!

Pentru că și eu, ca mulți alții,  iubesc iarna, deși nu prea am recunoscut asta până acum – iar anul acesta, mai mult ca oricând...

Pentru că prin ochii mei, o vezi și tu, dragă bebe.

Ce este iarna? Fiecare avem o definiție mai aparte pentru aceast anotimp.

Ei bine, sufletul meu consultat răspunde așa: acea perioadă a anului în care lacrimile lui Dumnezeu se transformă în cristale, buchete – buchețele, până ajung la noi, pe pământ. Sunt lacrimile Lui de fericire pentru că ne are pe noi toți, de iubire pură, și de iertare.

Este acea perioadă în care până și gerul ne încălzește inima, desenând în natură peisaje feerice, care ne încântă privirea, ne liniștește mintea și ne amorțește orice tristețe, orice grijă...

Recunosc, îmi place să privesc iarna mai mult din geamul aburit de respirația mea caldă și de laptele fierbinte din cană, sau din vârful patului în care sunt înfofolită într-o pătură pufoasă precum un cocon...

Dar mai am și momente în care vreau sa mă plimb prin zăpadă și să admir tot ce se poate admira, atunci când natura îmi permite acest lucru, sau să stau întinsă între troiene și sa privesc gură-cască cerul – acel cer infinit, în care mă pierd, care mă face să plutesc, să mă relaxez...

În iarna aceasta sunt o persoana norocoasă care poartă în același corp două inimi: una de mândră mamă, și o alta, micuță și dragă, care marchează noul început, sau continuarea... iar aceeași persoană norocoasă respiră acum pentru doi, aburind geamul, privind fulgii de nea care cad din cer.

Iarna acesta este diferită de celelalte - deși aș putea spune că Dumnezeu a fost Moș Crăciun pentru mine în fiecare zi, în întregul an, sau, mai profund decât atât, în întreaga mea viață de până acum.

Este diferită pentru că o simt altfel. Sentimentele care mă încearcă sunt mult mai profunde și totul îmi este mult mai clar acum și nu mai este loc de incertitudini.

Iarna așterne liniștea pe pământ... Petrecem mai mult timp cu familia și prietenii, plănuim activitățile de după noul an, urmând ca primăvara să ne trezim la viață,  împreună cu întreaga natură.

Până atunci, totuși,  să ne bucuram așa cum știm mai bine de noi, de cei din jurul nostru și de liniște...

Este mare, acest Dumnezeu al nostru! Sa nu încetați niciodată sa credeți în El pentru că această credință vă dă puterea din voi să fiți ceea ce sunteți.

Cam așa arată iarna prin ochii mei și ai sufletului. Și, după cum spuneam, este frumoasă!

ECHILIBRISTICĂ

Dintotdeauna am iubit oamenii.

Mi-au fost dragi, marea lor majoritate și, date fiind unele situații, am încercat să nu judec faptele săvârșite de aceștia, sau unele gândiri. La urma urmei, cine aș fi eu să judec?

Am încercat, m-am luptat, de multe ori, cu sinele înțelept, și, de multe ori am mai și pierdut lupta cu acesta. Nu întodeauna am reușit să fiu draguță și înțelegătoare. Poate am rostit cuvinte răutăcioase, poate chiar m-am răstit, sau am afișat zâmbete false atunci când sufletul îmi ardea pe dinăutru. Poate n-am fost corectă și am aprobat tacit ceva ce nu mi-a fost nici măcar mie pe plac, fiind prea lașă să mă impun. Sunt mulți de „poate”, pentru că sunt prea multe posibilități...

Nu sunt perfectă, am mai spus, și nici nu încerc să devin.

Dacă aș fi perfectă n-aș mai fi acum pe Pământ, într-o lume imperfectă – care, interesant este că are tocmai rolul de școală – ci aș fi permanent acolo unde totul e bine...

Totuși, dacă acum am ales să fiu aici, aceasta înseamnă că vehicolul care-mi poartă sufletul este supus greșelilor umane. Am datoria de a mi le corecta și de a încerca să nu le transmit mai departe. Mai mult decât atât, în toată imperfecțiunea umanității, în calitate de părinți, suntem datori în a transmite numai învățăminte de calitate în formarea și educarea copilului, trebuie să încercam să fim cei mai buni, să ne dăm silința.

Ceea ce omitem este că pruncul este mai puternic decât pare, și în toată necunoașterea de care-l bănuim, fiind prea mic și fraged pentru o lume mare și dură, se ascunde un suflet care știe ce are de făcut și știe prea bine de ce și-a ales acei părinți și nu pe alții.

Toți suntem aici pentru unul sau mai multe motive și pentru diverse lecții. Am mai spus, în articolele precedente, că una din cele mai importante lecții este tocmai aceea de a fi oameni, în adevăratul sens al cuvantului, unul în fața celuilalt, să fim buni și corecți și atunci când ne este greu, și atunci când ne este prea bine. Să nu uităm niciodată de unde am plecat, pe cine am întânit în drumul nostru.

Este firesc să treci prin etape mai grele - uneori sau adesea, viața ne pune la încercare, dar este vorba tocmai despre acea încercare pe care noi am ales-o.

La fel de firesc este ca unele situații să ne surprindă, sa fim nepregătiți și, pe cale de consecință. sa ne comportam diferit față de cum am fi reacționat dacă am fi avut timp să înțelegem ceva din ce ni se arată. Aceste situații le-aș cataloga drept efecte ale altor fapte intervenite pe parcursul existenței.

Chiar dacă nu este tocmai normal, alteori ne pierdem cu firea și rostim cuvinte care dor. Dureroase și pentru noi, și pentru cei din jurul nostru. O palmă doare fizic, în locul în care a fost dată, dar un cuvânt poate răni sufletul atât de profund și de adânc, încât oare prin ce mângâiere s-ar putea ajunge în străfundul lui, să cicatrizeze rana?

Ne naștem aproape perfecți, iar odată cu trecerea timpului, ne îndepartam tot mai mult de perfecțiune, ca mai apoi să ne unim cu ea, într-o altă parte. Ea nefiind aici, în zadar o tot căutăm...

Iar daca totul ar fi așa cum am vrea noi, oare nu ne-am plictisi?

N-am mai avea cu ce și pentru ce să ne zbatem, n-am mai munci, și n-am mai avea de unde să culegem lecții de viată, din experientele mai puțin plăcute.

Cred cu tărie că omul nu s-ar integra într-o lume perfectă, n-ar avea habar cum să se comporte și cum să-și împartă timpul.

Și totuși imperfecțiunea lumii în care trăim nu este un motiv să fim răi, bârfitori, neînțelegători, delăsători, etc.

Prin iubire, respect, credință și încredere trebuie să ne apropiem cât mai mult de ceea ce înseamnă OM, întrucât ceea ce se situeaza între a fi și a nu fi perfect este ECHILIBRUL.

Acesta trebuie găsit și mentinut atâta timp cât trăim. Echilibru în iubire, în familie, în munca, în sport, în hrană - și în tot ceea ce face parte din viața noastră.

Echilibru în a te aprecia, și în a-i aprecia pe alții.

Nu îți poți pierde capul în relația amoroasă, pentru că aceea nu mai e iubire, ci obsesie.

Nu poți să te afunzi exclusiv în muncă, și să o pui mai presus de familie și de altele, pentru că nu munca îți dă puterea de a razbate, și s-ar putea să pierzi niște ani minunați pe care nu-i mai întâlnești.

Nu îi poți „slăvi” pe alții, iar pe tine sa te subapreciezi, sa nu contezi în fața propriei persoane.

În aceeași ordine de idei, nu tu esti centrul pamantului, în timp ce ceilalți sunt doar ... „ceilalți". Toți facem parte din acelasi Unic, și ne îndreptăm spre aceeași destinație, indiferent de ramificațiile drumului principal. Ne mai pierdem, ne mai regăsim, și mergem tot înainte.

Paradoxul este că toți suntem la fel, în esență, dar extrem de diferiți, la suprafață.

Ne îndreptam spre aceeași destinație, dar pe căi diferite...

Și totuși, respirăm același aer. Și ne ajunge tuturor!

Tic-tac, tic-tac, orologiul sună, în timp ce înaintează,

Purtându-ne pe noi, sufletele, pe aripile limbilor sale.

Tic-tac, tic-tac, acesta-i cântecul existenței,

Literele de îmbinare care au așternut pacea dintre

Dimensiunea temporală și cea umană...

AȘA, CA DE ZIUA MEA

... Am avut parte de un sfârșit de săptămână minunat!

Acesta a fost al treilea an în care n-am stat prea mult pe gânduri și ne-am oferit unii altora câteva zile de neuitat, despre care să avem ce povesti nepoților.

Se iau aceleași cupluri plus bagajele aferente, se urcă în mașină, se activează GPS-ul și la drum cu noi!

A fost o dată Veneția – cea romantică – care s-a lăsat cu o cerere superbă în căsătorie (a viitoarei finuțe), deci motivul evadărilor noastre din această perioadă este unul dublu: ziua mea și momentul logodnei lor; povestea se continuă cu Roma – cea plină de cultură și secrete – de care ne este dor și acum; pentru ca mai apoi să revenim pe plaiuri românești, așa că Bran să fie! Anul acesta a fost rândul lui Robi și Neluțu să organizeze excursia surpriză și merită să fie felicitați pentru asta.

De vineri până azi ne-am petrecut la http://vilabran.ro/ - un complex superb, unde sunt de toate pentru toți. Puteți să le vizitați site-ul pentru a vedea despre ce este vorba.

După cum spuneam, am ajuns la acest complex vineri după masa spre seară. Ne-am cazat, ne-am lăsat bagajele în camere și ne-am bălăcit într-o piscină interioară – eram numai noi pe la ora aceea, așa că nu a fost o problemă faptul că eram și puși un pic pe șotii. Doar abia ne începea weekendul!

Înfometați, de acolo ne-am dus la Restaurantul Stâna din interiorul complexului. Fiecare s-a răsfățat după pofta inimii: unii cu pastramă de oaie, alții cu bulz pe jar sau mititei.

            Ziua de sâmbătă se anunța una cu multe raze de soare, temperaturi numai bune de plimbat, așa că după o oră petrecută în sala de sport (în care unii chiar trăgeau serios de fiare, iar alții doar cu privirea), am luat micul dejun la același restaurant mai sus menționat, apoi ne-am îmbrăcat frumos și am ieșit la hoinărit.

Destinația cea mai importantă din acea zi: Castelul Bran.

N-am cuvinte suficiente să-l descriu. În pofida aerului comercial care îl înconjoară (sunt foarte multe tarabe cu tot felul de obiecte de vânzare și riști să uiți, de fapt, de ce ești acolo), nouă ne-a plăcut foarte mult atât castelul, cât și parcurile și celelalte zone din împrejurimile sale.

Personal, am rămas surprinsă de unele doamne de la tarabe care croșetau diverse lucrușoare pentru vânzare: căciulițe, botoșei. Tot acolo am văzut și covorașe autentice, porturi tradiționale, mâncăruri tradiționale.

            După câteva ore bune de vizitat și de plimbat, ne-am întors în complexul nostru pentru a juca biliard și altele. Băieții s-au lăsat bine prinși în atmosfera aceea veselă a turiștilor care au uitat de toate grijile de acasă, așa că în timp ce noi, fetele, ne-am retras pentru discuții – ca – între – fete,  ai noștri au încercat cam toate chestiile din sala aceea de jocuri.

            Relaxați, ne-am dus la Stână pentru a mă sărbători în avans, pentru că azi, în 20 noiembrie, urma să avem alte activități în drumul nostru pe casă. Zis și făcut, fiecare și-a comandat mâncare după cerințele papilelor gustative, o carafă de vin de casă și... spre surprinderea mea, din boxe se auzea Michael Jackson (așa, câteva melodii, până să înceapă un concert al unei formații locale). Deci nu-mi venea să cred! Ce putea să mă ungă mai tare la inimă, având în vedere că eram sărbătorită chiar în acel moment și că eram înconjurată de persoane dragi și în surdină se auzeau unele dintre piesele mele preferate?

            Obosiți după o zi atât de lungă, și o seară pe măsură, ne-am întors la Vila nr. 10, în camerele noastre, pentru că a doua zi se anunța la fel de lungă.

În jurul orei 23 am adormit, ca mai apoi la ora 00.00 sa fiu trezită cu ciocănituri în ușă și un cântec prea bine-cunoscut: „Laaaaaaaaaaa muuuulllțțțțiiiiiiiiii aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaannniii”. Exact, Neluțu și Mădălina ne-au făcut o vizită nocturnă, „înarmați” cu un cadou frumos (mulțumesc încă o dată!). Ne-am pupat, ne-am îmbrațișat, apoi ne-am întors la somn.

            Duminică. Duminică... Hmmm... 20 noiembrie 2016. 27 ani. În 1989 m-am născut eu, în ziua de 20 noiembrie când viscolea. Iar azi e soare și cald... Depresie? Nici vorbă! Mândrie și stare de bine? Da. Dacă privesc în spate, n-aș schimba nimic – pentru că fiecare pas de atunci, înainte, strâmb sau bătut pe loc, într-un fel sau altul m-au condus spre realitatea de acum. Și la toate acestea, adaug și încrederea – în mine, în oamenii pe care îi iubesc și contribuie prin existența și faptele lor, în fiecare zi, la starea mea de bine.

Azi am vorbit mult la telefon, am fost sunată de cei din familie, de aici sau din străinatate, de prieteni și prietene. În aceeași măsură am primit mesaje pe telefon sau în mediul virtual – și vă mulțumesc tuturor! Am citit și citesc, în continuare, fiecare gând al vostru adresat mie, și repet: VĂ MULȚUMESC!

            Dar printre altele, după micul dejun am pornit din nou la drum, însă de această dată spre casă. Ne-am luat rămas-bun de la întregul complex, urmând o altă destinație: Cetatea Rupea.

Pentru mine a fost prima dată când am vizitat această cetate, azi fiind deja restaurată, deci nu am termen de comparație cu ce a fost înainte. Însă ceea am văzut mi-a plăcut, m-a relaxat, m-a energizat, și cred ca toți am fost așa, căci altfel n-am fi zăbovit atât pe acolo și n-am fi făcut atâtea poze!

            Următoarea oprire: la Daneș, la restaurantul mult vestit și apreciat, și cred că se și întelege de ce este așa, din moment ce s-a investit atât de mult în extinderea domeniului, în animale, etc.

            În momentul de față, suntem toți acasă. Sunt mulțumită de tot ceea ce am trăit în acest sfârșit de săptămână, de mesajele pe care le-am primit, de timpul care îmi e prieten, de faptul că sunt sănătoasă și plină de încredere...

Anul viitor va fi rândul nostru, al fetelor, să „coacem” o excursie de neuitat – doar e deja tradiție!

HAPPY BIRTHDAY TO ME!

HAPPY ME!