DEALUL PE CARE ÎL STRĂBAŢI

Atunci când noaptea se aşterne peste dealuri, gândurile-ţi cutreieră la întâmplare, printre stele.

Cugeţi asupra vieţii tale, asupra întâmplărilor, urcuşurilor şi căderilor. 

Constaţi, zâmbind, că experienţa ta se aseamănă cu dealul asupra căruia ai poposit cu privirea: ai început să străbaţi această viaţă, mic fiind într-ale lumii, de la poalele dealului. Erai crud, inocent, fără aduceri aminte din trecut. 

Care trecut? Există, oare, un trecut? Există, oare, un viitor? Ce este timpul? Există timp în marea dimensiune?  

Aveai în faţă o ţintă. Acolo trebuia să ajungi: sus.

Cu paşi mărunţi, uşor timid, însă cu inima deschisă şi plină de iubire, ai început traseul, ai început să urci. 

Pe cărarea vieţii, multe ai mai întâlnit: alţii asemeni ţie, alţii cu mult diferiţi de tine şi mulţi alţii pe care nu i-ai înţeles sau care nu au vrut să te înţeleagă. Ideea este, însă, că toţi mergeaţi spre aceaşi destinaţie, indiferent de numărul de paşi, indiferent de viteza de urcare. Era vorba despre el - vârful dealului - pe care îl priveaţi toţi precum o stea călăuzitoare.

Privindu-l, te conectai unui fel de ghidaj - ştiai UNDE. Depindea doar de tine CUM.

După un timp, iată-te acolo. În culmea fericirii, te-ai lăsat în genunchi şi ai sărutat pământul. Când buzele au atins ţărâna, plămânii ţi-au fost inundaţi de mirosul ierbii proaspete, de aer curat şi de fericire. Ai simţit că ai acumulat atâta iubire în tine, încât inima mai-mai că ar fi pe cale să îţi plesnească. Dar nu, ea este tot acolo şi este deosebit de încăpătoare - n-ai idee cât.

Ei, şi acum? Ce-ar fi de făcut? 

Eşti uşor dezorientat... Încotro acum? 

Ţinta pe care ai avut-o în minte şi care dădea un sens vieţii tale îţi este acum sub tălpi. Ce înseamnă asta? Că poţi să rămâi în vârf la infinit?

Dintr-o dată, pe lângă tine trece un ins, unul care are chip de înţelept. În ochii lui nu se citeşte nedumerirea, precum în ai tăi. Pare-se că omul ştie ce are de făcut. 

Cu siguranţă, merge spre o altă ţintă...

Trecând pe lângă tine, te priveşte mai adânc de irişi şi îţi dă bineţe, printr-o uşoară aplecare a capului, apoi merge agale mai departe, fredonând un cântec. 

Pentru câteva clipe, îl urmăreşti cum începe să coboare dealul.

Eşti şocat. Asta a fost tot? 

Cuprins de o tristeţe atât de mare, picioarele ţi se înmoaie şi îţi pleci din nou capul spre pământ, atingându-l cu fruntea, simţind din nou mireasma ei, a Terrei.

Începi să plângi şi să ceri ajutor, vrei să te îndrume cineva, să-ţi spună adevărul, să te liniştească...

Dintr-o dată, inima îţi este învăluită de o pace de nedescris. Te asculţi, căci în tine este adevărul pe care îl cauţi. De ce atâta disperare? Nimic nu se termină, totul se continuă, se regenerează... Dispare dintr-un loc, apare într-altul. Fiecare suflare îşi are menirea sa într-un anumit spaţiu, pe o perioadă determinată, iar când misiunea sa se încheie, îşi începe activitatea într-o altă parte, acolo unde este nevoie de ea, sau acolo de unde poate acumula cât mai multă experienţă.

Te ridici, inspiri din nou adânc, apoi expiri. Este timpul. Paşii te îndreaptă spre partea cealaltă a dealului. Acum ştii ce ai de făcut. Vei proceda precum înţeleptul de dinainte.

Cu paşi lenţi şi siguri păşeşti pe cărarea bătătorită de alţii şi începi să cobori dealul. Inima îţi este împăcată, iar mintea perfect relaxată. 

În drumul tău, acum la vale, întâlneşti alţi oameni, care trec pe lângă tine cu zâmbetul larg pe buze şi plini de încredere şi speranţă, în urcarea dealului. Ţinta lor e vârful lui. Le zâmbeşti (pentru că aşa ai fost şi tu până acum câteva clipe) şi începi să le împarţi din iubirea ta, simţind că a venit timpul să o împărtăşeşti cu cei care au nevoie de ea. În acest fel vei fi purtat mereu în inimile lor, sub formă de pulberi de lumină...

Mai e puţin şi ajungi la poale. Te bucuri de fiecare ciripit al păsărelelor care te însoţesc în această experienţă, ziua priveşti Soarele cel măiastru de pe cer, iar seara te pierzi în Luna cea enigmatică când e luată la dans de atâtea stele... 

Vei ajunge jos în curând. Şi ce?

Ştii că vei avea un alt deal de escaladat. Oare va fi mai anevoios sau mai uşor decât acesta? Câţi oameni vei întâlni, oare, şi cu ce fel de suflete?

Ei, dar n-are sens să te gândeşti la asta de pe acum. 

Te bucuri doar că Universul nu se termină. Şi că nu e singurul. Mai sunt atâtea dealuri... 

PIERDUT ÎN RUTINĂ

„Orgoliul unui om tinde - de cele mai multe ori - să depășească în mărime persoana respectivă…” – E.M.

În timp

 Secolul XXI, momentul prezent. Fie prezentul meu, în care scriu aceste rânduri, fie prezentul tău, al persoanei care citești acum ceea ce am scris atunci, în prezentul meu.

Aspect

La nivel general, pare că suntem o mare de oameni pierduți în haos și dezorientați.

Un buchet de inimi lovite, secate de speranță…

Mâini obosite care caută alinare.

Ochi înlăcrimați care caută soare, lumină, culoare; care caută alți iriși încurajatori.

Rezultat

Rutina este, în aparență, siguranță; rutina este, în realitate, radiera zâmbetelor noastre.

Modalitatea de instalare

Vrem să fim fericiți și împliniți. Spunem că asta ne dorim și că vom lupta pentru acest drept; la nivel faptic, însă, undeva, ceva se pierde. Ne oprim la o cotitură și nu mai știm care este drumul corect; logica nu ne mai ajută (în acest caz) prea mult.

Ai depus mult efort fizic și psihic, ai luptat din răsputeri, deci, logic, trebuie să fii sus, foarte sus! Însă, în realitate, ești jos sau la un nivel (cel mult) mediu. Ești frustrat. Mai mult decât frustrat.

Și așa începi să o iei la vale… începi să cobori în suferință, în dezamăgire, cu pași mari și siguri. Zi de zi se întâmplă același lucru; zi de zi trece o oarecare zi în care parcă n-ai făcut nimic sau ai făcut același lucru. Atâta tot că n-ai respirat, poate, același aer.

Unele aspecte care merită a fi aprofundate

Dacă ai sta puțin să privești și să analizezi în profunzime ceea ce se întâmplă cu tine, poate te-ai trezi la realitate, pentru că ești în viață acum, în timp ce în fiecare zi:

·         multe suflete părăsesc planul material;

·         există riscul să nu mai fi nici tu, la un moment dat;

·         se poate să îți pierzi aproapele și, odată cu el, o parte din imaginea pe care tu ai numit-o aici „viață” dispare -

Și nu este benefic atunci când:

·         trec prea multe ore din timpul tău în care ai uitat să zâmbești;

·         trec prea multe clipe în care nu-ți permiți să iubești.

„De ce suntem triști?

În marea majoritate a oamenilor există acea idee bine înrădăcinată în mintea lor prin care înțeleg că fericirea depinde de acele lucruri materiale pe care nu le avem și a căror lipsă ne împiedică să fim fericiți.

Viața multora dintre noi este ocupată cu alergarea permanentă pentru a obține sume de bani, prin diverse mijloace, unele mai mult sau mai puțin legale, cu acumulări de lucruri materiale care aparent alcătuiesc minunatul tablou al fericirii. (…)

Drama intervine atunci când omul în cauză dezvoltă în sinea lui convingerea că fericirea de durată depinde de acele lucruri exterioare din viața lui, pe care nu le deține momentan.

Cu siguranță ai avut ocazii în viață în care îți doreai un anumit lucru material, care credeai că te va face fericit și odată ce l-ai dobândit ți-ai dat seama, după o perioadă, că nu ți-a îmbunătățit deloc starea emoțională și ești exact acea persoană care erai înainte, văzând cu ochii tăi că fericirea nu stătea în realizarea obiectivului respectiv. (…)

Dezvoltând această credință, mulți ajung plin de frustrări, disperați, mânioși și nefericiți și încep să își piardă încrederea în ei, blestemându-și soarta, crezând cu tărie că sunt victime ale unei puteri mult mai mari și că nu pot lupta cu morile de vânt.

Căutând fericirea în lucruri exterioare ființei noastre, depinzând de ceilalți oameni și lăsând panoul nostru de control în afara casei, nu vom putea fi cu adevărat fericiți. (…)” – E.M.

Ei bine…

Nu sunt sigură că dacă am compara această dimensiune cu celelalte din Multivers, viața de pământean este cea mai minunată, – dar totuși, acum suntem aici și suntem ceea ce suntem. Trebuie să ne asumăm „contractul” și „lecția” și să fim bucuroși de lumea aceasta frumoasă, căci fiecare suflet joacă un rol important în ea –  chiar și acele suflete asunse în indivizi care greșesc față de noi, față de ei, față de societate și în fața lui Dumnezeu.

„În fiecare persoană există o imensă putere prin care își poate aduce în viața sa minunatul sentiment al fericirii.

Prin decizia de a ierta o anumită persoană ne debarasăm de trecutul dureros, ne curățăm de acele gânduri și emoții negative pe care le-am acumulat, ne eliberăm de suferința generată de situația pe care azi o lăsăm în spate și a cărei putere de influență o stingem în acest moment. (…)

Totul se schimbă, iar acum privești cu alți ochi lumina din interiorul tău și alegi să îi iubești pe cei din jurul tău exact așa cum sunt… (…)

Practicând iertarea față de cealaltă persoană, alegi să te debarasezi de un imens bagaj, încărcat cu pietre foarte grele, zgomotoase, prăfuite, ce au apăsat peste sufletul și mintea ta, și încetezi să îți mai faci și ție rău.” – E.M.

 Fericirea este un drept care există în fiecare dintre noi și în conștiința colectivă, drept căruia, în toată această „alergătură” zilnică, pentru supraviețuire sau pentru „avansare pe scara socială”, nu îi acordăm importanța necesară.

.Suntem purtătorii, beneficiarii și apărătorii acestui drept.

Ne bucurăm de evoluție, de tehnologie, de un loc de muncă și de multe altele și, fără să ne dăm seama, fără să înțelegem consecința, omitem să apărăm ceea ce purtăm mai pur în noi: sufletul. Așa cum ne alimentăm zilnic corpul fizic pentru a avea putere și energie, în aceeași manieră trebuie să ne hrănim și sufletul, într-un mod corect și benefic, cu multă iubire, cu zâmbete, cu lucruri și cu fapte bune, cu mulțumirea de a fi aici și acum.

Oprește-te din alergat și ascultă-ți interiorul. Așa îți vei înțelege în sfârșit sufletul, a cărui strigăte de durere nu au putut fi auzite până acum din cauza zarvei din jungla urbană.

Poate că ar fi momentul să ne trezim, să deschidem cu adevărat ochii, și să ne apărăm fericirea, și nu să o cerșim cuiva sau să imputăm cuiva nefericirea noastră.

Trebuie să luptăm, pentru început, chiar cu noi înșine - cu acea latură materialistă a noastră care ne împiedică să fim liberi, să fim noi, ceea ce am fost, suntem, și vom fi. Mult mai mult decât oameni. Mult mai mult decât niște frustrați, lipsiți de drepturi.

Toate acestea mă privesc și pe mine. Am perioade în care mă las atât de luată de valul rutinei, încât uit ceea ce sunt și ceea ce pot cu adevărat. Prefer să dau vina chiar pe el, pe Marele Timp, acuzându-l că trece prea repede, că el este factorul perturbator în propria aventură…

Până într-o zi, când vom înțelege că nu timpul este cel culpabil de „robotizarea” noastră, de pierderea sufletului în negura rutinei.

Până într-o zi, când frustrarea va atinge cotele ei maxime, insuportabile și, începând cu acea zi, vom lupta pentru fericirea noastră!

Așadar:

 Iubește, iartă, zâmbește, fii fericit și… ieși din rutină!