AFTER ALL...

Tomorrow is another day...

Așa se (autoincuraja) a noastră Scarlett, când viața o tot purta pe aripile ei, și pe cele ale vântului sau invers.

Mi-a plăcut mereu. Și romanul, și de ea. De ceea ce a reușit autoarea Margaret Mitchell să construiască și să transmită. Este un personaj fascinant și mă bate serios gândul să recitesc aceasta operă, de îndată ce voi avea ocazia și poate termin între timp și cele două cărți pe care le citesc acum în paralel.

Mi-am amintit de fraza de mai sus în seara din 18 martie. A doua zi urma să fie ziua lui Dominic, împlinea 2 anișori. Doar că aceste cuvinte mie mi-au venit în minte în limba română, ceva de genul: "Mâine... Mâine e o nouă zi. Una frumoasa, va fi ziua ta...". Bebe era deja adormit și eu îl priveam și îl vedeam clar, deși în cameră era semi-întuneric. La fel de clar aveam în minte și în suflet și noaptea aceea, din urmă cu doi ani, când, însărcinată fiind, m-am trezit pe la 2.30 a.m și am constatat că bebe nu mai are răbdare până în 23 martie, când eram programată pentru cezariană. Dimineața, la ora 7.33 a scos primul țipăt, iar noi, de atunci, suntem altfel. Îmi place să cred că suntem mai maturi, mai asumați, mai calculați și mai conștienți de adevăratele valori cu care am fost binecuvântați.

Fără să îmi dau seama, am fixat petrecerea lui Dominic azi, în 23. Și tot azi îmi dau seama că aceasta este data pe care am ales-o să îl aduc pe lume, iar el mi-a dat cumva peste nas, născându-se exact când a vrut el. ☺S-a făcut voia lui. Și așa să îi fie toată viața - după bunul plac, să aleagă cu sufletul și să ia decizii cu conștiința împăcată, iubind mereu și la infinit.

Așa îi voi spune și eu, dacă va întâlni momente de impas: că mâine va fi o nouă zi, în care viața o ia de la capăt pentru tine. O noua șansă, noi decizii, noi situații. Tu... Doar fii sincer și permite-i înțelepciunii cu care ai fost binecuvântat să iasă din tine și să aibă grija de lumea în care trăiești.

Asta mi-am spus și mie, când aveam impresia că îmi pică cerul în cap.

Tot asta îmi spun și când a doua zi urmează să aibă loc sau să fac ceva frumos, mult așteptat și sunt emoționată. 

Asta aș spune-o oricărui om care are impresia că azi nu se mai termină și odată cu ea, nici greutatea întâmpinată. O spun cu drag, la fel ca Scarlett: că "After all, tomorrow is another day...". Fă-o să fie diferită, și nu o oarecare, aș mai completa. Fă-o să fie ca un început de ceva frumos, și nu ca o continuare a celei de care azi, acum, în acest moment, fugi.

Alege să fii diferit, într-o lume în care - din păcate - tot mai mulți aleg să fie la fel ca alții, aproape trași la indigo, pierzându-și pe această cale autenticitatea.

Într-o lume de mincinoși, alege să spui adevărul. Când mulți trădează, tu fii corect. Când prea mulți sunt răi, aproape diabolici, alege să fii bun. Când oamenii se urăsc și se bârfesc, alege mereu iubirea. De ce? Pentru că așa nu vei simți niciodată că te-ai abătut de la drumul tău, că ți-ai bătut joc de tine însuți, și că ai trăit cumva degeaba. Prețuiește-ți viața, familia, timpul. Iar cei ce te merită te vor iubi și te vor prețui exact pentru ființa specială care ești.

Sursa foto: https://belimitless.com/life-is-beautiful-accept-its-greatness/

PRINTRE RÂNDURI

N-ai cu cine, îmi spunea mintea. Nu are rost, îmi repeta la infinit. N-ai să reușești, este prea greu iar tu ești prea slabă pentru asta! îmi striga ea parcă direct în creieri.

Insistă să crezi în tine, nu te da bătută! Ai răbdare, vei înțelege cu timpul. Vei putea depăși orice obstacol, pentru că ești mai puternică decât crezi în acest moment. Undeva, în adâncuri, sufletul îmi striga și eu abia de-l auzeam, pentru că mintea îmi zbiera mai de aproape în timpane.

Bum. Perioada de colaps. Pe care din cele două să le asculți? Care are prioritate? Care anume ar trebui să aibă întâietate?
Sufletul, desigur. Vocea sufletului este cea mai importantă, aceea care niciodată nu greșește pentru că în ea ne regăsim noi, cu dorințele noastre supreme, ea este ecoul nostru, este ceea ce trebuie să fie, este ecoul adevărului și vocea noastră adormită.
De multe ori îmi spun că nu mai accept compromisuri, nici măcar pentru o zi - și totuși, fac același lucru, probabil fără să îmi dau seama, sau fără să recunosc că nu este în regulă să mă conformez unor norme de conduită socială sau situații impuse, cu ochii aproape închiși.
Și atunci mă întreb... Cum rămâne cu pasiunile noastre, cu acele activități care ne trezesc din adormire? Cum rămâne, oameni buni, cu viața noastră? Cu sentimentul acela că TRĂIM? Îl mai avem? Îl mai simțim? Întrebări retorice, nu-i așa?
Ne sacrificăm în fiecare zi. Noi, trupurile noastre, timpul nostru. Ne sacrificăm familiile, oamenii dragi. Nu este în regulă. Nu este bine ce se întâmplă. Fiecare clipă ne poate dărâma, la un moment dat. Trebuie să avem grijă de noi, să ne iubim, să oferim iubire și să iertăm, iar cei care nu ne merită, să rămână uitați pentru eternitate în negura timpului, fără a le purta ranchiună, pentru că sufletul nostru curat nu merită a fi pângărit pentru și din cauza unor nimicuri. Oricât de grele sunt obstacolele, oricât de mari și de groaznice par, ele sunt și rămân nimicuri. În fața noastră, a cât suntem de măreți și de unici, ele sunt doar niște nimicuri care au putere cel mult să ne destabilizeze, însă nu să ne doboare.

Nu întoarceți răul și nu urâți. Trăiți cu gândul, cu corpul și cu inima departe de fiecare element care contribuie la formarea coșmarului. Va veni și clipa când durerea va pleca din sufletul vostru. 

Ca măturată de vânt, deodată cu cei ce nu se merită. De parcă nici n-ar fi fost. Dovada este doar urma, dâra de praf. Și o să dispară și aceea, cu timpul. Răbdare.

Chiar în acest moment, vântul bate cu putere, măturând străzile fără milă. Un om se agață cu mâinile de gluga gecii sale, forțând-o să-i rămână pe cap.
Copacii se îndoaie, ușor spre dreapta, apoi spre stânga, iar apoi fac o plecăciune în fața cerului, urmată de o nouă ridicare, apoi o altă aplecare spre stânga și spre dreapta. Repetiție. Flexibilitate. Dans ciclic, furtună, vuiete, apoi calmul de dinaintea altei reprize de vuiete. Parcă sunt oameni. Ca și noi, încearcă să răzbească, să aibă o poziție dreaptă, de egalitate. Greutățile îi forțează să se îndoaie, când într-o parte, când într-alta, și, lipsiți de vlagă, fac o ultimă plecăciune. Însă haosul se potolește, iar ei se îndreaptă și își mențin coroana poziționată spre cer.
După cum spuneam, parcă sunt oameni. Sau oamenii sunt precum ei?
Interesant e că atunci când privesc un al ins, sau un copac, ca în situația de mai sus, vocea minții dispare și ascult direct șoaptele sufletului - acel suflet care nu mai e nevoit să zbiere, pentru că îl simt mai viu și mai aproape ca oricand.
Însă când vine vorba de mine, prima doamnă pe care o invit la dans este mintea. Iar ea mă ține bine în frâu. Pășesc după cum îmi ordonă, încheind dansul cu ea deasupra mea, lăsându-mă pe spate, cu mâna ei sub spate; și totuși, ca un fapt natural, îmi țin privirea țintă spre cer, acela în care mă pierd, și încerc să continui dansul fără ea, fără să o mai aud, fără să mă supună.
Doar plutesc... Pășesc ușor în noul dans, rezultat din împreunarea sufletului, cu libertatea și iubirea care îl definesc. Insistă, nu te da bătută. Ai răbdare, vei înțelege cu timpul. Vei putea depăși orice obstacol, pentru că ești mai puternică decât crezi în acest moment. Da, suflete, te aud. Te aud perfect, și te ascult. 

Sursa foto:  imagenesmi.com

ZORII ZILEI

S-a reîntors vremea când mă trezesc și afară e încă întuneric. M-aș fi răsucit și eu în pat, pe partea cealaltă, și m-aș fi cuibărit cu nasul în părul copilașului meu, să visez în continuare. Însă cobor din pat, cobor scările și îmi prepar cafeaua. 

Încă visez, când el doarme atât de adânc. Visez cu ochii deschiși la vremea care parcă mai ieri a fost aici, când timpul nu mai conta, pentru că doar trăiam unul lângă celalalt și mai sunt și alți de "pentru că..." și "parcă...". 

Dar azi nu mai e ieri. Iar eu deschid ochii și văd. Văd totul, așa cum văd cafeaua neagră din cană, acea cafea care urmează să mă trezească întru-totul. Chiar dacă amestec laptele în ea și se deschide, aparent, la culoare, ea, în esență, rămâne tot neagră și puternic aromată, așa cum îmi place mie să o adulmec, apoi să o savurez.

După vreun sfert de oră , ies pe terasă. Începe să se crape de ziuă. 

Undeva, în orizont, o dungă roz-violet-roșiatică desparte pământul de cer. Incredibil, pur și simplu! Atât e de frumos totul! Ochii mei căprui capătă o nuanță ușor verzuie. 

Dacă înainte de ora 6.30, un înger ar privi spre mine, ar vedea cum lumina aceea din orizont mă înconjoară și cum mă bucur de ea, amestecată prin iriși cu nuanțele amintite mai sus. Micul curcubeu, de jur-împrejur, cum îl percep, este de fapt capabil să unească cerul cu pământul și cu ochii mei. Iar îngerul care e acolo, îl vede. 

Eu mă bucur de culori, iar el se bucură de trezirea mea, căci văd culorile și sunt înviorată de mirosul cafelei negre pe care o țin în mână. 

Știu sigur că e realitatea. Mi-o confirmă cocoșul din vecini, pus pe cântat și trenul... Da, trenul, care fluieră de zori și îmi dă de înțeles că mai sunt și alții, mai mult sau mai putini treji, în drum spre diferite destinații - alte destinații, diferite de a mea, însă uniți unii cu alții prin simplu fapt că respirăm pe aici, pe Pământ. Și nu doar atât, însă aceasta e o altă poveste.

Sursa foto: http://imagenes.4ever.eu/naturaleza/cielo/cielo-purpura-193249