N-ai cu cine, îmi spunea mintea. Nu are rost, îmi repeta la infinit. N-ai să reușești, este prea greu iar tu ești prea slabă pentru asta! îmi striga ea parcă direct în creieri.
Insistă să crezi în tine, nu te da bătută! Ai răbdare, vei înțelege cu timpul. Vei putea depăși orice obstacol, pentru că ești mai puternică decât crezi în acest moment. Undeva, în adâncuri, sufletul îmi striga și eu abia de-l auzeam, pentru că mintea îmi zbiera mai de aproape în timpane.
Bum. Perioada de colaps. Pe care din cele două să le asculți? Care are prioritate? Care anume ar trebui să aibă întâietate?
Sufletul, desigur. Vocea sufletului este cea mai importantă, aceea care niciodată nu greșește pentru că în ea ne regăsim noi, cu dorințele noastre supreme, ea este ecoul nostru, este ceea ce trebuie să fie, este ecoul adevărului și vocea noastră adormită.
De multe ori îmi spun că nu mai accept compromisuri, nici măcar pentru o zi - și totuși, fac același lucru, probabil fără să îmi dau seama, sau fără să recunosc că nu este în regulă să mă conformez unor norme de conduită socială sau situații impuse, cu ochii aproape închiși.
Și atunci mă întreb... Cum rămâne cu pasiunile noastre, cu acele activități care ne trezesc din adormire? Cum rămâne, oameni buni, cu viața noastră? Cu sentimentul acela că TRĂIM? Îl mai avem? Îl mai simțim? Întrebări retorice, nu-i așa?
Ne sacrificăm în fiecare zi. Noi, trupurile noastre, timpul nostru. Ne sacrificăm familiile, oamenii dragi. Nu este în regulă. Nu este bine ce se întâmplă. Fiecare clipă ne poate dărâma, la un moment dat. Trebuie să avem grijă de noi, să ne iubim, să oferim iubire și să iertăm, iar cei care nu ne merită, să rămână uitați pentru eternitate în negura timpului, fără a le purta ranchiună, pentru că sufletul nostru curat nu merită a fi pângărit pentru și din cauza unor nimicuri. Oricât de grele sunt obstacolele, oricât de mari și de groaznice par, ele sunt și rămân nimicuri. În fața noastră, a cât suntem de măreți și de unici, ele sunt doar niște nimicuri care au putere cel mult să ne destabilizeze, însă nu să ne doboare.
Insistă să crezi în tine, nu te da bătută! Ai răbdare, vei înțelege cu timpul. Vei putea depăși orice obstacol, pentru că ești mai puternică decât crezi în acest moment. Undeva, în adâncuri, sufletul îmi striga și eu abia de-l auzeam, pentru că mintea îmi zbiera mai de aproape în timpane.
Bum. Perioada de colaps. Pe care din cele două să le asculți? Care are prioritate? Care anume ar trebui să aibă întâietate?
Sufletul, desigur. Vocea sufletului este cea mai importantă, aceea care niciodată nu greșește pentru că în ea ne regăsim noi, cu dorințele noastre supreme, ea este ecoul nostru, este ceea ce trebuie să fie, este ecoul adevărului și vocea noastră adormită.
De multe ori îmi spun că nu mai accept compromisuri, nici măcar pentru o zi - și totuși, fac același lucru, probabil fără să îmi dau seama, sau fără să recunosc că nu este în regulă să mă conformez unor norme de conduită socială sau situații impuse, cu ochii aproape închiși.
Și atunci mă întreb... Cum rămâne cu pasiunile noastre, cu acele activități care ne trezesc din adormire? Cum rămâne, oameni buni, cu viața noastră? Cu sentimentul acela că TRĂIM? Îl mai avem? Îl mai simțim? Întrebări retorice, nu-i așa?
Ne sacrificăm în fiecare zi. Noi, trupurile noastre, timpul nostru. Ne sacrificăm familiile, oamenii dragi. Nu este în regulă. Nu este bine ce se întâmplă. Fiecare clipă ne poate dărâma, la un moment dat. Trebuie să avem grijă de noi, să ne iubim, să oferim iubire și să iertăm, iar cei care nu ne merită, să rămână uitați pentru eternitate în negura timpului, fără a le purta ranchiună, pentru că sufletul nostru curat nu merită a fi pângărit pentru și din cauza unor nimicuri. Oricât de grele sunt obstacolele, oricât de mari și de groaznice par, ele sunt și rămân nimicuri. În fața noastră, a cât suntem de măreți și de unici, ele sunt doar niște nimicuri care au putere cel mult să ne destabilizeze, însă nu să ne doboare.
Nu întoarceți răul și nu urâți. Trăiți cu gândul, cu corpul și cu inima departe de fiecare element care contribuie la formarea coșmarului. Va veni și clipa când durerea va pleca din sufletul vostru.
Ca măturată de vânt, deodată cu cei ce nu se merită. De parcă nici n-ar fi fost. Dovada este doar urma, dâra de praf. Și o să dispară și aceea, cu timpul. Răbdare.
Chiar în acest moment, vântul bate cu putere, măturând străzile
fără milă. Un om se agață cu mâinile de gluga gecii sale, forțând-o
să-i rămână pe cap.
Copacii se îndoaie, ușor spre dreapta, apoi spre stânga, iar apoi fac o plecăciune în fața cerului, urmată de o nouă ridicare, apoi o altă aplecare spre stânga și spre dreapta. Repetiție. Flexibilitate. Dans ciclic, furtună, vuiete, apoi calmul de dinaintea altei reprize de vuiete. Parcă sunt oameni. Ca și noi, încearcă să răzbească, să aibă o poziție dreaptă, de egalitate. Greutățile îi forțează să se îndoaie, când într-o parte, când într-alta, și, lipsiți de vlagă, fac o ultimă plecăciune. Însă haosul se potolește, iar ei se îndreaptă și își mențin coroana poziționată spre cer.
După cum spuneam, parcă sunt oameni. Sau oamenii sunt precum ei?
Interesant e că atunci când privesc un al ins, sau un copac, ca în situația de mai sus, vocea minții dispare și ascult direct șoaptele sufletului - acel suflet care nu mai e nevoit să zbiere, pentru că îl simt mai viu și mai aproape ca oricand.
Însă când vine vorba de mine, prima doamnă pe care o invit la dans este mintea. Iar ea mă ține bine în frâu. Pășesc după cum îmi ordonă, încheind dansul cu ea deasupra mea, lăsându-mă pe spate, cu mâna ei sub spate; și totuși, ca un fapt natural, îmi țin privirea țintă spre cer, acela în care mă pierd, și încerc să continui dansul fără ea, fără să o mai aud, fără să mă supună.
Doar plutesc... Pășesc ușor în noul dans, rezultat din împreunarea sufletului, cu libertatea și iubirea care îl definesc. Insistă, nu te da bătută. Ai răbdare, vei înțelege cu timpul. Vei putea depăși orice obstacol, pentru că ești mai puternică decât crezi în acest moment. Da, suflete, te aud. Te aud perfect, și te ascult.
Copacii se îndoaie, ușor spre dreapta, apoi spre stânga, iar apoi fac o plecăciune în fața cerului, urmată de o nouă ridicare, apoi o altă aplecare spre stânga și spre dreapta. Repetiție. Flexibilitate. Dans ciclic, furtună, vuiete, apoi calmul de dinaintea altei reprize de vuiete. Parcă sunt oameni. Ca și noi, încearcă să răzbească, să aibă o poziție dreaptă, de egalitate. Greutățile îi forțează să se îndoaie, când într-o parte, când într-alta, și, lipsiți de vlagă, fac o ultimă plecăciune. Însă haosul se potolește, iar ei se îndreaptă și își mențin coroana poziționată spre cer.
După cum spuneam, parcă sunt oameni. Sau oamenii sunt precum ei?
Interesant e că atunci când privesc un al ins, sau un copac, ca în situația de mai sus, vocea minții dispare și ascult direct șoaptele sufletului - acel suflet care nu mai e nevoit să zbiere, pentru că îl simt mai viu și mai aproape ca oricand.
Însă când vine vorba de mine, prima doamnă pe care o invit la dans este mintea. Iar ea mă ține bine în frâu. Pășesc după cum îmi ordonă, încheind dansul cu ea deasupra mea, lăsându-mă pe spate, cu mâna ei sub spate; și totuși, ca un fapt natural, îmi țin privirea țintă spre cer, acela în care mă pierd, și încerc să continui dansul fără ea, fără să o mai aud, fără să mă supună.
Doar plutesc... Pășesc ușor în noul dans, rezultat din împreunarea sufletului, cu libertatea și iubirea care îl definesc. Insistă, nu te da bătută. Ai răbdare, vei înțelege cu timpul. Vei putea depăși orice obstacol, pentru că ești mai puternică decât crezi în acest moment. Da, suflete, te aud. Te aud perfect, și te ascult.
Sursa foto: imagenesmi.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu