S-a reîntors vremea când mă trezesc și afară e încă întuneric. M-aș fi răsucit și eu în pat, pe partea cealaltă, și m-aș fi cuibărit cu nasul în părul copilașului meu, să visez în continuare. Însă cobor din pat, cobor scările și îmi prepar cafeaua.
Încă visez, când el doarme atât de adânc. Visez cu ochii deschiși la vremea care parcă mai ieri a fost aici, când timpul nu mai conta, pentru că doar trăiam unul lângă celalalt și mai sunt și alți de "pentru că..." și "parcă...".
Dar azi nu mai e ieri. Iar eu deschid ochii și văd. Văd totul, așa cum văd cafeaua neagră din cană, acea cafea care urmează să mă trezească întru-totul. Chiar dacă amestec laptele în ea și se deschide, aparent, la culoare, ea, în esență, rămâne tot neagră și puternic aromată, așa cum îmi place mie să o adulmec, apoi să o savurez.
După vreun sfert de oră , ies pe terasă. Începe să se crape de ziuă.
Undeva, în orizont, o dungă roz-violet-roșiatică desparte pământul de cer. Incredibil, pur și simplu! Atât e de frumos totul! Ochii mei căprui capătă o nuanță ușor verzuie.
Dacă înainte de ora 6.30, un înger ar privi spre mine, ar vedea cum lumina aceea din orizont mă înconjoară și cum mă bucur de ea, amestecată prin iriși cu nuanțele amintite mai sus. Micul curcubeu, de jur-împrejur, cum îl percep, este de fapt capabil să unească cerul cu pământul și cu ochii mei. Iar îngerul care e acolo, îl vede.
Eu mă bucur de culori, iar el se bucură de trezirea mea, căci văd culorile și sunt înviorată de mirosul cafelei negre pe care o țin în mână.
Știu sigur că e realitatea. Mi-o confirmă cocoșul din vecini, pus pe cântat și trenul... Da, trenul, care fluieră de zori și îmi dă de înțeles că mai sunt și alții, mai mult sau mai putini treji, în drum spre diferite destinații - alte destinații, diferite de a mea, însă uniți unii cu alții prin simplu fapt că respirăm pe aici, pe Pământ. Și nu doar atât, însă aceasta e o altă poveste.
Sursa foto: http://imagenes.4ever.eu/naturaleza/cielo/cielo-purpura-193249
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu