CONFIDENȚE

Dragă viitor an,

Acum porți numele de 2019, dar până nu de mult ai fost cel de acum, 2018, și acum ceva timp, te-am venerat ca pe un zeu, atunci cand ai fost 2017 și mi-ai adus în dar un înger de copil. 

Prin urmare, dragă An, indiferent de ce număr porți acum... Mi-am dat seama că mereu am cerut câte ceva de la tine. Am tot cerut, fie ele lucruri palpabile sau nepalpabile. Însă niciodată nu te-am întrebat, tu ce vrei de la mine? Oare cum ai vrea să fiu, astfel încât să simți că n-ai trecut degeaba, de atâtea ori, peste mine? Căci tu, de fapt, ești timpul. Ne referim la tine în termeni generici - timp - și îți dăm un nume abia spre finele zilei de 31 a anului în curs. Atunci te numim Anul X și capeți și tu, în sfârșit, o oarecare identitate. 

Știi, trecem atât de nepăsători prin tine, uneori nici nu te privim, nici nu ne gândim la tine, poate de aceea tu ești atât de neiertător și zbori... Efectiv zbori! Nu m-ai iertat, desigur, nici pe mine, căci nici eu nu sunt vreo excepție de la regula celor care greșesc. 

Aceeași omisiune în fiecare zi: trec prin tine fără să gândesc mai mult în profunzime, fără să îmi dau șansa să simt mai mult din ceea ce contează. Oare sunt tristă pentru că realizez că nu pot ține pasul cu tine; sau poate prea nepregătită pentru adevăr...? 

Poate că ar fi cazul să îi cer iertare și fiului meu, pentru că, de multe ori mi se pare mai important să fac un lucru banal decât să fiu cu el, jos, pe covor și să ne jucam. Îmi amintesc de asta abia când îl iau în brațe, când mă strânge și el, lipindu-se de mine și mi se confirmă că el e tot ce am eu mai de preț pe lumea asta și dincolo de ea; că nimic altceva nu contează, nici o mâncare mai specială, nici o curățenie mai în amănunt și nici un pat făcut la dungă. 

Și am avut atâta timp, la început! Îmi păreai atât de infinit! Când tu, de fapt, te comprimai, te făceai tot mai mic, cu fiece zi care trecea. 

Te-am subestimat și am greșit...

De aceea, în acest sfârșit de an nu voi mai cere nimic de la tine, ci te rog doar să fii cum ești tu, fără a te mai lăsa influențat de cerințele mele, uneori prea greșite. Eu fac parte din tine, sunt parte din timp, prin urmare, mă cunoști și știi ce-mi face bine, când eu sunt orbită de altele. 

Îmi promit mie, însă, că îmi va fi bine, pentru că voi fi mai bună cu mine însămi. N-am să mă mai critic, nu mă voi mai lăsa la o parte, aruncată prin colțuri. Mă voi situa mereu în centrul intereselor, acele interese pe care tu, noul an, le cunoști deja și, dacă îmi sunt prielnice, sunt sigură că mi le vei îndeplini, fără să îți cer. 

Să zicem că nu mai vreau să planific, să fac liste peste liste, fie ele de dorințe, de cumpărături sau de "to do". Vreau doar să trăiesc în armonie cu mine și cu cei cărora le pasă cu adevărat. 

Așadar, să fie un an cu multă împlinire, cu trăiri adevărate, cu sentimente curate și cu oameni de calitate și fericiți - cu adevărat fericiți, nu doar o fericire disimulată, zic și eu! 

În final, draga an, îți promit și ție că voi face tot ce îmi stă în putință să nu mai fiu nefericită, nici măcar pentru o clipă. Pentru că așa, vei fi și tu mulțumit că n-ai fost în zadar până acum, că n-ai trecut în van prin păru-mi despletit, prin piele, prin gânduri și prin amintiri.

... Și vei fi un An Nou Fericit, în toată vechimea ta, a eternității...

UN HOMAR ÎN LUMEA MARE

Citesc o carte interesantă (12 Reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru – Jordan B. Peterson) și mărturisesc că îmi face bine, că rezonez din plin cu ea. Partea amuzantă este că, de când îi parcurg textul, respectul meu pentru homari este la cote maxime. Dar m-a făcut și să cuget la omenire. La lume. La spațiu și timp. La ceea ce trăim și cum ne comportăm.

O lume a schimbărilor. Mă tot gândeam de ceva vreme cum să simplific toate atributele lumii noastre și să clarific în ce loc ființez în acest moment. Ei bine, aceasta este lumea mea: una în care au loc schimbări, iar ea, lumea, devine schimbătoare, oferind omului cele două mari variante - vii cu mine, sau rămâi?

Totuși, deși este ademenitoare și minunată, mulți au ales să rămână. Să rămână cumva în urma ei. Până când? Nu se știe. Însă efectele acestei decizii luate cu ochii închiși, se simt din plin. Și se vor mai amplifica. Senzația este ca și cum scapi din mâini hățurile unei căruțe aflate în mare viteză, pentru că refuzi să colaborezi cu calul, crezând că violența verbală și fizică sunt soluțiile.

Mi-am mai arătat, de-a lungul istoriei acestui blog, poziția parțial contrară pe care o am vis-à-vis de ideea că trăim într-o lume a evoluției. Este adevărat că unii trăiesc, dar nu toți; deci nu este ceva general, mai ales că acei oameni care o fac sunt mult mai puțini din punct de vedere numerologic, față de cei ce nu fac parte din această categorie.

Ah, că mijloacele de transport, telefoanele, jucăriile, electrocasnicele și multe altele devin din ce în ce mai „smart” și mai sofisticate, asta este drept.

Dar eu, cel puțin, nu așa înțeleg noțiunea de evoluție. În condițiile în care există tot mai multe obiecte care ușurează munca (implicația fizica) omului sau o înlocuiesc din plin, aș spune chiar că asistăm cumva la o îndobitocire a omenirii – în unele cazuri.

În aceeași ordine de idei, când nu foarte departe de casele noastre calde, de mesele noastre pline, așa cum sunt ele, cu sau fără E-uri, mulți oameni mor de foame, de frig, sau trăiesc în condiții mizerabile pentru secolul 21 - de exemplu nu au apă curentă, electricitate sau un acoperiș deasupra capului - nu aș avea curaj să mă avânt atât de tare în a folosi prea des termenul de „evoluție” pentru a descrie lumea în care trăiesc.

Și la toate acestea de mai sus, care sunt doar mici exemple, se adaugă omenirii și împietrirea. Cum a cui? A inimii! Mai știu, oare, oamenii să iubească? Mai știm noi să fim buni, să nu ne vedem doar de ograda proprie? Și măcar de ne-am vedea de ea, dar poate nici ea nu mai contează, atât de departe (în jos) s-a ajuns.

Desigur că unii știu să iubească. Desigur că unii știu cine sunt și sunt oameni buni, calzi, blânzi și frumoși din toate punctele de vedere. Dar sunt foarte puțini. Și le e greu să răzbească într-o lume a avariei, într-o lume rece, perfidă și materialistă.

Lupta lor de a se păstra autentici, zi de zi, aceea este evoluție. Ei evoluează, pentru că se ridică cu mult deasupra noastră. Când noi ne privim bunurile materiale ca pe un trofeu, fără să conteze peste câte capete am călcat pentru a le obține, ei, cei evoluați, ne privesc sufletul și simt pentru noi compasiune. În timp ce noi facem rău și urâm alți oameni pentru cele mai banale chestiuni, ei ne transmit iubire și ne compătimesc.

Și asa evoluează. În lumea asta, așa cum este ea, iubindu-ne pe noi, când facem rău, păstrându-se pe sine, când noi ne lepădăm de tot ce avem mai bun în noi.

Această lume mare... mare de tot, este compusă din două lumi: una mai mică, care deschide porți imense spre cunoaștere, și o alta, mai mare, o lume alcătuită din noi ceilalți, care orbecăim prin lumină, cu ochii închiși. Pentru că lumina, adevărul, deranjează omul care încă nu este pregătit să simtă și să vadă.

Partea bună este că poarta lumii mici îi este mereu deschisă omului. Ține doar de alegerea lui când îi va păși pragul. Când își va dori schimbarea.

Și, până una-alta, în ajutorul oamenilor, în lumea mare încep să apară, din ce în ce mai des, „bombe” de iubire și înțelepciune. Aceștia ne sunt copiii, pruncii din ziua de azi, raze de lumină, adevărate curcubeie ce apar să dea viață unor fundaluri mohorâte; sunt copii care nu ne cer altceva decât să le permitem să Fie, pentru a ne învăța și pe noi să Fim.

Ei nu sunt deloc fragili, așa cum credem, și sunt cu mult deasupra noastră. Ar fi bine să nu ne pierdem timpul cu încercarea de a-i îngrădi sau de a-i îndobitoci, pentru a fi în linie cu noi. Să nu irosim șansa pe care am primit-o.

Ca de obicei, îți mulțumesc, draga mea I, pentru conversațiile noastre care mă inspiră nespus, și pentru că Ești.

A FOST ODATĂ... BARCELONA!

Cel mai iubit suflețel ...

Am reușit să mă adun, cumva, și am constatat că a trecut ceva timp de când n-am mai scris. Apoi am identificat motivul, acela fiind lipsa de timp, când acest ceva atât de puțin pe care îl ai, îți dorești să îl aloci persoanei celei mai dragi din lume - al tău copil - și nu ai vrea să faci nimic altceva care să „ciupească” din el, și-așa scurt...

Între timp, am mai bifat pe lista noastră o excursie în străinătate, așa cum ne este obiceiul de câțiva ani. 2018 ne-a adus în dar Barcelona. 

A fost o excursie rezervată încă de pe la începutul anului și o așteptam cu toții cu mare entuziasm, pentru că ar fi fost prima de acest gen petrecută în 6 (anul trecut Matei încă era în burtică).

Barcelona ne va rămâne în suflet și ne vom aminti de ea cu zâmbetul pe buze pentru că a fost, realmente, o excursie cumva comică, cu multe peripeții încă dinainte de a pune piciorul în vestitul oraș.

Țin să menționez că a avut loc și primul zbor al copiilor noștri (cu avionul, să nu vă gândiți la rachete).

Cu câteva săptămâni înainte de marea zi, care trebuia să fie vinerea, am fost anunțați de compania low-cost uzitată de mai toți românii, că zborul nostru din ziua X este anulat și mutat în ziua de sâmbătă și ni se prezentau două opțiuni: restituirea banilor pentru bilete plus 20% sau acceparea noilor condiții de zbor: atât ziua și cât ora matinală. Firește că am optat pentru a doua opțiune pentru că nu am găsit bilete pentru aceeași perioadă, aceeași destinație și cu plecare în condiții avantajoase (fără să fim nevoiți să mergem într-un al capăt al țării). Cu doi bebeluși după noi, cam dificil, zic eu, să ne avântăm în alte peripeții, doar din încăpățânarea de a nu pierde o zi din excursie.

Dacă luăm în calcul și obligația de a ne prezenta în aeroport cu o grămadă de timp înainte de îmbarcare, se înțelege că am dormit cam trei ore în acea noapte pentru că, ce sa vezi, pe când am închis ochii și am adormit, alarma telefonului mă anunța că, deși era noapte afară, trebuia să mă trezesc și să văd ce e de făcut cu Dominic, cum aș putea să îl transport la aeroport în așa fel încât să nu își întrerupă somnul. 

Da de unde! La 4.30 a.m. Dominic alerga vesel prin apartamentul finuților noștri. Degeaba Cluj-ul dormea la ora aceea, noi aveam de bifat un zbor spre Barcelona, spre un apartament închiriat și plătit în avans, care a vegetat singurel o noapte întreagă, pentru că nouă ne-a fost mutat zborul de dus după bunul plac al unora (să nu vă gândiți la condițiile meteo pentru că acest motiv este exclus).

Așadar, ajunși în aeroport, să înceapă distracția! Cozi, cozi, cozi... Cică noi, cei cu copii, avem prioritate. După multe îmbulzeli (unii credeau că au prioritate, indiferent că sunt cu copiii după ei sau nu), am reușit să ajungem în față, unde e drept că aveam prioritate la... stat și vegetat în mijloacele de transport care trebuiau să ne ducă la avion. În tot acest timp, Dominic a devenit agitat - cu un somn incomplet „la bord”, căruia i se adaugă un nou „peisaj”, o grămadă de oameni, care mai de care... Cu alte cuvinte a început să plângă și mai nimic nu îi convenea, ceea ce era perfect de înțeles. 

Cumva, cu chiu, cu vai, am ajuns în avion. Ne-am ocupat locurile si copiii ne-au adormit în brațe, timp de oră și ceva. Nu cred că mai e cazul să menționez că și eu, în adâncul sufletului, visam la un pat, în care să mă întind, să închid ochii și să dorm, indiferent pe ce tărâm, în ce țară și în ce oraș. Tot ce mai conta în acele momente, era ca Dominic să se odihnească cât mai mult, iar somnul lui adânc îmi făcea o poftă nebunească să mă întind și eu pe culoarul avionului...

După aproximativ trei ore de zbor, am ajuns în Spania, Barcelona. Micul dejun al copiilor a fost servit în aeroport, apoi, plini de energie (glumesc) ne-am urcat într-un taxi care ne-a lăsat într-o locație de unde am luat cheile apartamentului și apoi, cu bagajele după noi, am mai parcurs un pic de drum pe jos până am identificat clădirea cu apartamentul nostru. 

Între timp, senzorii mei însetați de cunoaștere s-au activat, eram deja curioasă să văd cât mai mult din acel oraș impunător, despre care auzisem atât de multe lucruri frumoase, însă simțeam că trupul meu rămâne tot mai evident fără „baterii”. Eram epuizată, recunosc, și după ce am ajuns în apartament, care era în oglindă - 2 dormitoare, cu 2 băi separate, plus o cameră de zi și o bucătărie, am despachetat în grabă și apoi l-am lăsat toți, fără comentarii, pe Moș Ene să-și facă treaba pe la genele noastre, timp de mai bine de o oră.

Apoi, cu o energie ceva-ceva mai ridicată, am început să vizităm Barcelona și am început cu monumentele și clădirile care se aflau în apropiere de locul de cazare, pe care le puteam vedea de pe bulevarde, în timp ce împingeam cărucioarele. Dominic era încă sub efectul unui program bebelușesc nerespectat întocmai, așa că ne-am oprit și într-un parc frumos, cu bănci, mulți turiști cu copilași și o grămadă de porumbei simpatici (în Plaza Catalunya). Prin urmare, i-am făcut și lui pe plac și l-am lăsat să alerge și să se joace pentru a-și consuma energia și pentru a-și satisface propriile curiozități. 

A doua zi a plouat, așa că lista cu obiectivele de vizitat (întocmită de Mădălina, pe zile) a fost modificată, așa că ne-am dus la Aquarium, unde am petrecut câteva ore bune. Înainte de asta, Dominic mi-a adormit cumva în brațe, printre stropii de ploaie. Încă depunea eforturi să se acomodeze cu un altfel de program, să adoarmă pe afară, de multe ori să își mănânce prânzul tot pe afară, la restaurant sau în cărucior, cu mâncarea pe care i-o comandam din timp. 

După un somn de prânz mai scurt ca de obicei, s-a trezit vesel și cu chef să exploreze interiorul destinației noastre, în care a făcut cunoștință cu numeroase specii de pești, cu rechini, broaște țestoase și pinguini. A fost încântat de ceea ce i se prezenta și, prin urmare, am început și eu să mă mai relaxez și să mă acomodez cu ideea că nicăieri nu e ca acasă, dar oricine se poate conforma, temporar, unui altfel de program, inclusiv bebelușii și copiii.

Cu alte cuvinte, începusem să cred că am făcut bine ce am făcut, dat fiind faptul că nu am de gând să îl las vreodată acasă și noi să plecăm undeva fără el, decât atunci când el va fi suficient de mare și îmi va cere asta, dacă o va face. Cu siguranță, cu cât va fi mai măricel, în viitor, cu atât va fi și el mai dornic să descopere un loc nou, împreună cu noi.

În tot sejurul de patru zile - cea de-a cincea nu o iau în considerare pentru că deja ne pregăteam pentru întoarcerea acasă - am mai vizitat Muzeul Ciocolatei, Muzeul Iluziilor (unde am făcut foarte multe poze), Parcul Guell (unde am petrecut câteva ore bune explorându-i potecile); am mers foarte mult pe jos și ne-a făcut tuturor bine - între timp am descoperit că Dominic colabora mai bine dacă îl purtam în sistem, în spate. Acolo dormea mai adânc, mai mult și când se trezea, parcă era în ritmul lui obișnuit. 

Pe lista obiectivelor noastre, bifate, au mai fost: Sagrada Familia (superbă!!!), Fântâna Magică Montjuic (chiar în 20 noiembrie, de ziua mea), Arcul de Triumf, Parc de la Ciutadella, Casa Batllo, Casa Mila. Cred că au fost și mai multe, dar nu ni le mai amintim, pentru că timpul părea comprimat și mai mult decât este, într-un oraș ca Barcelona și totul a fost intens, mult mai intens și mai altfel față de alte excursii din amintirile noastre. 

De ziua mea, seara, ne-am ospătat cu paella și pizza și am băut câte un pahar de sangria. Eu am încercat o paella vegetariană (apropiații mei știu că de mai bine de 9 ani sunt ovo-lacto-vegetariană) și a fost delicioasă, iar ceilalți au servit-o în varianta cu fructe de mare, confirmându-mi și ei că a fost extraordinară.

Pentru cei care vor să călătorească cu copilașii în astfel de orașe turistice, țin să precizez că Matei, finuțul nostru avea, în momentul excursiei, 9 luni, iar Dominic 1 an și 8 luni. Chiar dacă par a fi apropiați ca vârstă, în realitate, programul de somn, de masă (și mâncarea în sine) și activitățile de zi cu zi sunt diferite ȘI TOTUȘI se poate și copii atât de micuți în vacanță și a fost foarte bine. Totul este să se vrea, cum îmi place mie să spun, atunci când facem lucruri care, aparent, ies din aria noastră de confort. Personal, nu-mi puteam imagina altfel această excursie, decât cu bebelușii după noi.

Credeați că peripețiile noastre au luat sfârșit odată cu aterizarea avionului pe aeroport? Nici pomeneală! Să vedeți ce-am mai pățit... 

Am aterizat în aeroportul din Cluj-Napoca în apropierea orei de somn a copilașilor (20.30). Ținând cont că până la Târgu-Mureș mai aveam încă două ore bune de parcurs, l-am schimbat pe Dominic în aeroport (scutec și haine curate), și-a băut lăpticul - preparat cu bagajele deschise în mijlocul aeroportului, în căutare de biberon curat, termos, apă fierbite, apă rece și lapte praf - apoi ne-am luat rămas-bun de la Mădălina, Neluțu și Matei, ei fiind acum clujeni. Ne-am îmbrățișat, ne-am pupat, ne-am urat toate cele bune, stabilind că le scriu un mesaj când ajungem și noi acasă, indiferent cât de târziu ar fi, apoi cei trei au părăsit aeroportul. 

La câteva minute distanță, după ce am terminat cu treburile organizatorice și bebe era complet echipat de somn, ne-am îndreptat și noi spre parcarea unde am lăsat mașinile (și noi și finuții) în dimineața plecării spre Barcelona. Țin să menționez că la acea oră matinală parcarea privată aproape vis-a-vis de aeroport era închisă așa că băieții au lăsat mașinile într-o parcare aparent îmbietoare și ruptă din basmele lui Ispirescu: cu locuri libere, fără taxă și la o aruncătură de băț de aeroport. 

Interesant era că Mădălina, Neluțu și Matei ne așteptau, privindu-ne lung printre stropii de ploaie. Până să ajung lângă ei, prin cap îmi treceau tot felul de filme. Într-o primă etapă, am crezut că ne așteaptă să ne mai salute o dată; apoi mi-am imaginat că ne vor da de veste că mașina noastră a fost furată, pentru că nu o localizam nici cum în parcare; apoi mi-am dat seama că nici mașina lor nu e prin zonă. Apoi mi-au confirmat că nu mai avem mașini, pentru că Neluțu a dat câteva telefoane între timp și acestea au fost ridicate pentru... parcare într-o zona interzisă. Nu vreau să dau detalii ce am simțit toți în acele momente. E adevărat că aveam și noi o parte din vină; puteam foarte bine să lăsăm mașinile la blocul lor și să mergem la aeroport cu taxiurile, dar noi ne-am gândit să venim direct acasă după aterizare, fiind o oră atât de târzie. Încă nu m-am lămurit, de fapt, ce era cu acea parcare: fie am deranjat angajații firmei din fața parcării - care, mai mult ca sigur că obișnuiesc să își lase acolo mașinile, ori nu știu. Dacă era o zonă cu parcare interzisă, de ce mai erau acolo atâtea locuri de parcare? Fiecare oraș are legile și cutumele lui, așa că o să las acest subiect de-o parte și o să vă spun că am încheiat aventura cu un happy end, pentru că după vreo oră și ceva am plătit taxa pentru a ne recupera mașina și am pornit spre casă. Am ajuns noaptea, l-am mutat pe Dominic (care era în lumea viselor) din scaunul de mașină în pătuț, fără să se trezească de obosit ce era, am despachetat, am făcut un duș și apoi am căzut într-un somn adânc până dimineață, aproape nemișcată.

Să știți că în pofida micilor probleme întâmpinate, considerăm că am avut parte de o excursie reușită. Barcelona este un oraș frumos, care oferă multe oportunități și locuri superbe pentru vizitat. 

Vis-a-vis de întoarcerea acasă, am remarcat că de această dată m-am acomodat mult mai ușor (pentru că mereu mă gândesc cu nostalgie la excursia ce a trecut); deși eram obosită până peste cap și urechile încă îmi țiuiau din cauza zborului, iar motivul pentru această situație îmi este foarte clar: nu putea fi altfel, din moment ce a doua zi, dimineața, Dominic al meu alerga vesel prin căsuța lui, redescoperindu-și lădița cu jucării - de care, se pare, că i-a fost tare dor.

Până una-alta, ne bucurăm unul de altul, cât de mult putem. Îmi alung din minte noutățile ce ne asteaptă în viitor, sub formă de flash-uri cu mine, întoarsă la servici, cu Dominic la grădiniță, departe unul de altul, atâtea ore din zi... 

Or fi ele etape firești, însă pentru mine, cel puțin, va fi crunt o perioadă, până voi accepta realitatea și mă voi supune ei, pentru că știu că ocup un loc fruntaș în categoria mamelor dependente de copilul lor. Și dependența asta n-o să o vindece nici o grădiniță și nici un program de câteva ore în care nu vom mai fi unul lângă altul, ca acum. Va fi doar tăcerea mea, înghițirea în gol a lacrimilor și încercarea continuă de a mă stăpâni, care, în timp, va deveni obișnuință și acceptare și va părea că nu mai e atât de greu. Dar ce va fi, cu adevărat, în sufletul meu, asta doar eu o voi știi!

Și uite așa, a fost o dată sau odată Barcelona...