UN HOMAR ÎN LUMEA MARE

Citesc o carte interesantă (12 Reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru – Jordan B. Peterson) și mărturisesc că îmi face bine, că rezonez din plin cu ea. Partea amuzantă este că, de când îi parcurg textul, respectul meu pentru homari este la cote maxime. Dar m-a făcut și să cuget la omenire. La lume. La spațiu și timp. La ceea ce trăim și cum ne comportăm.

O lume a schimbărilor. Mă tot gândeam de ceva vreme cum să simplific toate atributele lumii noastre și să clarific în ce loc ființez în acest moment. Ei bine, aceasta este lumea mea: una în care au loc schimbări, iar ea, lumea, devine schimbătoare, oferind omului cele două mari variante - vii cu mine, sau rămâi?

Totuși, deși este ademenitoare și minunată, mulți au ales să rămână. Să rămână cumva în urma ei. Până când? Nu se știe. Însă efectele acestei decizii luate cu ochii închiși, se simt din plin. Și se vor mai amplifica. Senzația este ca și cum scapi din mâini hățurile unei căruțe aflate în mare viteză, pentru că refuzi să colaborezi cu calul, crezând că violența verbală și fizică sunt soluțiile.

Mi-am mai arătat, de-a lungul istoriei acestui blog, poziția parțial contrară pe care o am vis-à-vis de ideea că trăim într-o lume a evoluției. Este adevărat că unii trăiesc, dar nu toți; deci nu este ceva general, mai ales că acei oameni care o fac sunt mult mai puțini din punct de vedere numerologic, față de cei ce nu fac parte din această categorie.

Ah, că mijloacele de transport, telefoanele, jucăriile, electrocasnicele și multe altele devin din ce în ce mai „smart” și mai sofisticate, asta este drept.

Dar eu, cel puțin, nu așa înțeleg noțiunea de evoluție. În condițiile în care există tot mai multe obiecte care ușurează munca (implicația fizica) omului sau o înlocuiesc din plin, aș spune chiar că asistăm cumva la o îndobitocire a omenirii – în unele cazuri.

În aceeași ordine de idei, când nu foarte departe de casele noastre calde, de mesele noastre pline, așa cum sunt ele, cu sau fără E-uri, mulți oameni mor de foame, de frig, sau trăiesc în condiții mizerabile pentru secolul 21 - de exemplu nu au apă curentă, electricitate sau un acoperiș deasupra capului - nu aș avea curaj să mă avânt atât de tare în a folosi prea des termenul de „evoluție” pentru a descrie lumea în care trăiesc.

Și la toate acestea de mai sus, care sunt doar mici exemple, se adaugă omenirii și împietrirea. Cum a cui? A inimii! Mai știu, oare, oamenii să iubească? Mai știm noi să fim buni, să nu ne vedem doar de ograda proprie? Și măcar de ne-am vedea de ea, dar poate nici ea nu mai contează, atât de departe (în jos) s-a ajuns.

Desigur că unii știu să iubească. Desigur că unii știu cine sunt și sunt oameni buni, calzi, blânzi și frumoși din toate punctele de vedere. Dar sunt foarte puțini. Și le e greu să răzbească într-o lume a avariei, într-o lume rece, perfidă și materialistă.

Lupta lor de a se păstra autentici, zi de zi, aceea este evoluție. Ei evoluează, pentru că se ridică cu mult deasupra noastră. Când noi ne privim bunurile materiale ca pe un trofeu, fără să conteze peste câte capete am călcat pentru a le obține, ei, cei evoluați, ne privesc sufletul și simt pentru noi compasiune. În timp ce noi facem rău și urâm alți oameni pentru cele mai banale chestiuni, ei ne transmit iubire și ne compătimesc.

Și asa evoluează. În lumea asta, așa cum este ea, iubindu-ne pe noi, când facem rău, păstrându-se pe sine, când noi ne lepădăm de tot ce avem mai bun în noi.

Această lume mare... mare de tot, este compusă din două lumi: una mai mică, care deschide porți imense spre cunoaștere, și o alta, mai mare, o lume alcătuită din noi ceilalți, care orbecăim prin lumină, cu ochii închiși. Pentru că lumina, adevărul, deranjează omul care încă nu este pregătit să simtă și să vadă.

Partea bună este că poarta lumii mici îi este mereu deschisă omului. Ține doar de alegerea lui când îi va păși pragul. Când își va dori schimbarea.

Și, până una-alta, în ajutorul oamenilor, în lumea mare încep să apară, din ce în ce mai des, „bombe” de iubire și înțelepciune. Aceștia ne sunt copiii, pruncii din ziua de azi, raze de lumină, adevărate curcubeie ce apar să dea viață unor fundaluri mohorâte; sunt copii care nu ne cer altceva decât să le permitem să Fie, pentru a ne învăța și pe noi să Fim.

Ei nu sunt deloc fragili, așa cum credem, și sunt cu mult deasupra noastră. Ar fi bine să nu ne pierdem timpul cu încercarea de a-i îngrădi sau de a-i îndobitoci, pentru a fi în linie cu noi. Să nu irosim șansa pe care am primit-o.

Ca de obicei, îți mulțumesc, draga mea I, pentru conversațiile noastre care mă inspiră nespus, și pentru că Ești.