Capitolul 2

*

-          Hai, vino! Grăbește-te domnule melc! Cum rămâne cu trasul de fiare? Dar cu alergarea dumneavoastră zilnică? Hmmmm???

Ela chicotea și fugea în același timp, când cu fața spre el, când privind drept înainte. În spatele ei, Șerban alerga fără a se forța prea tare. Îi plăcea să o vadă așa, fericită că este înaintea lui.

-          Așa zici? Stai să vezi când mă pun pe alergat! Asta e doar încălzirea! Doar mă joc din glezne, nu vezi?

-          Ce caraghios ești! De ce te încruți? Faci riduri, frumusețe! Ha! Ha!

Nu terminase bine de sfârșit propoziția, că Ela s-a trezit îmbrățișând un truchi gros de copac - să fi fost pin, să fi fost altceva, prea puțin mai conta. Apoi, din cauza impactului, a fost proiectată cel puțin un metru în spate, sfârșind între frunze, în fund, cu picioarele îndepărtate și o durere infernală de cap.

Odată ce stelele multicolore au încetat să se mai rotească în jurul ei, și-a pipăit fruntea și a constatat că nu are decât un cucui. Unul mare, e drept, dar era bine că nu și-a crăpat capul.

Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât Șerban nu a mai avut timp să o atenționeze că are în față un copac.

Poate că în alte condiții, el ar fi râs cu lacrimi de toată întâmplarea, și asta pentru că întreaga scenă a fost realmente comică, însă, fiind vorba despre iubita lui, despre pielea ei fină, pe care a mângâiat-o de atâtea ori până acum, i-a pierit orice chef să facă glume pe seama ei.

Ba mai mult, s-a repezit îngrijorat asupra ei, a luat-o în brațe și i-a dat tot părul peste cap, analizând cucuiul. Începea să crească, din ce în ce mai mult și știa că ar fi fost binevenită puțină gheață sau apă rece. Dar erau în creierii munților, deci ia gheață de unde nu-i și nu se auzea nici vreun izvor prin apropiere. Simțindu-se neputuncios în fața monstrulețului inestetic de pe fruntea Elei, și-a apropiat buzele de el și a început să îl sărute ușor.

-          O să treacă, iubito, nu e decât un cucui micuț...

-          Serios? Mă doare atât de tare! Am impresia că e uriaș! O să arăt ca un ciclop! Se plângea Ela.

-          Nu... Tu ești cea mai frumoasă, cea mai isteață, perfectă în toată imperfecțiunea ei... Spunând acestea, Șerban continua să o sărute ușor pe cucui, apoi pe obraji, apoi pe nas, pe gât, timp în care Ela, uitând de durere, a început să zâmbească, sorbindu-l din ochi pe acest băiat minunat care o plăcea sau o iubea pe ea, numai pe ea, cea perfectă în toată imperfecțiunea ei...

Și el a privit-o preț de câteva secunde, apoi, devenind serios, a sărutat-o pe buze, apăsat, plin de pasiune, așa cum se întâmplă când două inimi bat la unison, ghidate fiind de iubire și nu mai contează nimic în jurul lor, nici de-ar pieri lumea. S-au întins unul lângă altul pe covorul format din mușchi verde și frunze și au oprit timpul. Ea și-a așezat capul pe pieptul lui, iar el a început să îi mângâie părul moale, conturându-i, cu buricele degetelor, forma mică și frumoasă a urechii stângi.

Fie că ei au oprit timpul, fie că timpul s-a oprit în loc pentru ei, pentru a-i admira, fraza „Te iubesc și vreau să fiu cu tine pentru totdeauna” era pe buzele amândurora, însă nici unul n-a spus-o cu voce tare, deși asta simțeau.

Prea tineri, prea necopți... Ar spune unii. Dar acei „unii” încă nu contau...

Se învârte pe o parte, apoi pe cealaltă, zâmbește, scoate câteva sunete înfundate, apoi un suspin lung, întinzând ambele brațe spre tavan. Apoi deschide ochii, simțind furnicături în tot corpul.

-          O, Doamne! O, Doamne...

Ela începuse să plângă încet, cu nasul în pernă. Același vis, se repeta, și se tot repeta, și parcă nu se mai termina, însă de fiecare dată avea impresia că este din nou acolo, pentru prima oară.

Nu reușea nicicum să conștientizeze, în vis fiind, că nu mai e real. Că ceea ce simte aparține trecutului și acolo trebuie să și rămână. Că buzele acelea frumoase nu mai sunt ale ei, pentru că, de fapt, nu i-au aparținut niciodată. Acea poveste de dragoste a fost doar rodul imaginației sale, de tânără fată cu mințile sucite.

Nu știa dacă plânge de ciudă, pentru că nu putea scăpa de fantomele trecutului, sau pentru că îi era dor să simtă ceea ce a simțit atunci, în acea perioadă.

În mijlocul nopții, stătea în fund, pe marginea patului și privea spre ferastră. Era o lună plină, aproape perfectă, roșiatică chiar și prea aproape de Pământ. De obicei nu putea dormi când cerul arăta astfel, sau, și dacă adormea, avea parte de cele mai răvășitoare vise, așa, ca cel de dinainte – o întoarcere în timp, cu cincisprezece ani în urmă, când ea avea aproape douăzeci de ani, iar el – Șerban, tatăl fiicei ei – douăzeci și trei.

Ela continua să rămână cu ochii pierduți în luna roșiatică. Poate chiar acest astru buclucaș a proiectat-o din nou în vacanța minunată de la munte, scurtă și intensă, pe care inima ei refuză să și-o șteargă din memorie..

Și totuși, Timpul, care altădată s-a oprit pentru iubirea lor, i-a transformat pe amândoi, de-a lungul anilor. Altfel nu se explică cum au ajuns doi necunoscuți sub același acoperiș, cu două vieți paralele, dorințe diferite și discuții contradictorii interminabile. Asta până într-o zi, când un străin îmbrăcat în robă neagră a pronunțat divorțul celor doi tineri din fața lui – doamna privea pe geam, pierdută pe undeva, printre norii groși ce acopereau cerul, iar domnul avea privirea ațintită într-un punct, pe podea, și maxilarul încleștat.

„... Custodie comună (...) Se revine la numele de Sima (...) Eleonora Sima (....) Tatăl, Șerban Antonescu (...) pensie alimentară în cuantum de  (...)”. Frânturi. Și amintiri frânte.

Nu m-ai iubit, Șerban! Isa... Isa mea! Cu inima bubuindu-i nebunește în piept, a sărit din pat și s-a îndreptat spre camera de vis-a-vis. De când a adus-o pe lume, nu a existat o noapte continuă de somn pentru Ela, și asta nu pentru că Isabel ar fi fost un copil agitat, ci pentru că ea, ca o mamă mult prea grijulie, mult prea protectoare și exagerat de panicată, avea mereu senzația că dacă nu este atentă, își poate pierde fiica – păpușica ei vie, varianta feminină a lui Șerban.

Zeci de ședințe de terapie au fost necesare pentru a conștientiza faptul că fiica ei este în regulă, că respiră perfect și că totul se petrece doar în mintea ei. Și totuși, din când în când, dacă tot se trezea, mai mergea în camera fetiței doar să o privească cum doarme liniștită.

Ela s-a proptit în ușa camerei lui Isabel și asculta respirația fină și regulată a fiicei ei. Asta o relaxa, o umplea de pace – să știe că Isa doarme bine, că doarme adânc și că nu are grijile ei.

Simțindu-și gâtul uscat, a coborât în bucătărie. Treaptă după treaptă, luna o supraveghea, luminându-i pașii. S-a oprit pe la mijlocul scărilor și a tras perdeaua la o parte, pentru a vedea mai bine cerul. Era plin cu stele mari, voioase, în jurul lunii... Nu voi mai permite vremurilor apuse să mă zăpăcească din nou. Să te ia naiba, Șerban! Mi-ai distrus ... Încerca să găsească câteva cuvinte acuzatoare și grele. Ar fi vrut să aibă puterea să arunce toate durerea ei în cârca lui, să vadă și el cum e să se zbată pentru a trăi, când se ajunge în pragul nebuniei. Dar nu... De fapt, n-ai distrus nimic. Am fost eu o proastă, o altă proastă, sau una dintre ele, și atât.

După un pahar mare cu apă rece, Ela s-a întors în pat, la fel de țâfnoasă și abia după alte două ore de fâstâceli, a reușit cumva să adoarmă. De data aceasta, n-a mai visat nimic, căci redevenise acea „nouă Eleonora” pe care a țesut-o de jur-împrejurul și peste „vechea Ela”, asemenea unui scut protector.

Au trecut anii. Iar noua ei versiune, atâta timp cât nu este prinsă cu garda jos, nu visează.

VENISE VREMEA

Ieri, azi, mâine... Trecut, prezent sau viitor. 

Venise timpul când mi-am reconstruit zâmbetul, făcându-l să fie, și nu doar să pară. 

Era important să se înțeleagă că mi-am reconfigurat traseul, prin a mă reașeza pe drumul pe care îl rătăcisem cu câteva clipe mai în urmă - sau luni, sau ani, ori minute? De fapt, de ce să întreb, dacă nu mai contează? Importantă e reașezarea sufletului peste un corp care căpătase o oarecare apucătură de roboțel supărat pe lume.

Venise vremea când ceea ce credeam că a contat în trecutul nu foarte îndepărtat, a ajuns, în prezent, aproape nulitate - și nu pentru că cineva a greșit, ci pentru că, odată cu mine, mi s-au reconfigurat și valorile, care sunt, implicit, priorități. 

Abia când m-am aflat față în față cu aproape nulitatea mi-am dat seama cât de prostiți și cât de prostuți suntem uneori. Sau alții chiar o viață întreagă, nu doar uneori. Pentru că avem atâtea minunății, posibilități infinite de a iubi și de fi fericiți și noi... Și noi, și noi... Cu perdeaua pe ochi - fie că ne ascundem după ea, fie că ea e cea care ne ascunde de adevărata lume.

Venise clipa când aproape că m-am scuturat de una singură și m-am obligat să iau decizii și să îmi așez frumos gândurile în cap, așa cum îmi fac ordine în bibliotecă. 

Să zicem că e acceptabilă sau acceptată o perioadă de rătăcire, un fel de "vacanță" spre nicăieri, însă întârzierea în a reveni pe plaiurile superioare ale sufletului nu are nici o scuză.

Eu sunt cea care trebuie să ridice pretenții în fața persoanei mele. Am pretenția să cresc, să învăț, să cunosc, să valorific ce am sădit și să fiu descoperită de cei ce vor să mă cunoască. Începând cu mine însămi. 

Nu e un secret faptul că suntem valoroși. Că suntem unici. Doar că, uneori, nu ne aflăm în locul potrivit spre a fi remarcați. Poate că nu e un moment oportun. Nu încă. Dar asta nu înseamnă că pentru cei ce azi se simt așa, nu există un mâine care poate fi altfel sau, cel puțin, un viitor apropiat.

... Pentru că venise timpul când trecutul s-a unit cu prezentul și cu viitorul și pur și simplu n-a mai contat nici ieri, nici azi, și nici mâine, ci doar acele vibrații din ele pe care, de multe ori, nici nu le băgăm în seamă. Doar atunci când nu mai sunt.

Ți-ai ales un traseu și o perioadă estimată pentru a-l parcurge. Nu încerca să fii ceea ce nu ești. Nu încerca să reduci la zero ceea ce ești. 

Pentru că, la un moment dat, va veni vremea - un fel de ieri, de azi, sau de mâine, când n-ai să mai înțelegi mare lucru din ceea ce ești. Și asta poate fi de bine sau nu. Depinde de unghiul din care te vei putea privi.

Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/reurinkjan/7272163028

Capitolul 1

20 noiembrie 2018

După ce și-a schimbat rochia pătată cu cafea cu o alta, din bumbac moale, verde, tot până la genunchi, și-a încălțat balerinii de la ușă și s-a întors pe șezlongul din curte.

Privește în jur, respiră! În cap, îi răsuna o voce, însă nu știa a cui e și pe cine să asculte. Simțea doar că trebuie să se așeze și să aștepte ca totul să vină de la sine.

Mimi încă supraveghea pâinile din vatră. Și era bine că avea treabă, pentru că, pornind de la fraza incontestabilă potrivit căreia tăcerea transmite mai mult decât o mie de cuvinte goale, era de la sine înțeles că Ela avea nevoie să tacă și să nu dea explicații. Simțea că ceva suprem o apasă atât de tare, încât durerea sau ceva asemănător ei îi cuprindea tot corpul –  iar Mimi știa că în astfel de momente ea nu are nevoie de consolare, ci de liniște, să se reculeagă. Nimeni altul nu o poate ajuta mai mult decât ea însăși. Pentru că așa este fiecare om, pentru că așa funcționăm, pentru că așa este normal și pentru că acesta este mersul firesc al lumii...

Cum Dan nu s-a întors după atâta timp de la spital, într-un colț mic al minții, Ela se simțea vinovată pentru că nu l-a însoțit, așa cum o făcea de obicei. Puteau fi vești proaste, puteau fi vești bune, cine știe? Sau poate că și el avea nevoie de un timp doar al lui, fără să fie sâcâit la tot pasul de diverse întrebări. Poate că de aceea întârzia, pentru că era și el sătul de atâtea griji.

Cât despre Isabel, se știa că după orele de la școală, va merge direct la meditații.

Cu alte cuvinte, în clipa de față, nu mai are nici o scuză și se poate gândi doar la ea și să înceapă de undeva să își facă ordine în suflet, chiar dacă acest moment a venit abia la 35 de ani.

Încă de când s-a trezit de dimineață, încerca să descrie ce simțea pe dinăutrul ei, dacă era fericită sau tristă, dacă era melancolică sau doar liniștită, sau pur și simplu, cuprinsă de o pace pe care aniversarea aceasta a adus-o cu ea din tărâmuri care încă îi erau străine...

Trebuia să recunoască că Sabrina a fost, de-a lungul anilor de când s-au împrietenit și au devenit trup și suflet una pentru cealaltă, un fel de mentor în evoluția ei spirituală.

Și de această dată, tot ea a fost care i-a spus într-o doară: „Trebuie să lași durerea să plece din sufletul tău. Ești prea tristă! Îți e frică de tine, de durerea și de furia pe care le-ai acumulat în tine. Învață să ierți și să iubești... Ai și tu niște cursuri grele de absolvit, știi, scumpa mea?”

Și-a reluat locul în grădină, însă de această dată cu un caiet și cu un pix în brațe. După ce a mai privit frunzele aurii ale pomilor din livadă, a tras adânc aer în piept și a început să scrie:

Dragă Eleonora,

Dragă Ela mică, mai exact... Iată că, după atâta timp, mi-am făcut, în sfârșit, curaj să îți vorbesc – acel gen de curaj care s-a lăsat cam mult așteptat, nu-i așa?

Îmi pare rău că ai suferit și că ți-am lipsit eu, cea de acum, ca adult și că nu am putut fi lângă tine în momentele de impas, să te țin în brațe, să te sărut pe obraji și să-ți spun șoptit că e în regulă să plângi și că o poți face asta atâta timp cât simți nevoia. Să-ți tot repet că nu ești singură și că te pot ține pe picioare, cu capul pe pieptul meu, până când valul de sughițuri trece și începi să te liniștești...

Ceea ce trăiești este pur și simplu calea ta, aceea pe care ți-ai asumat-o cu ceva timp în urmă, dacă acea încadrare ar putea fi numită „timp”... Poate că simți că îți e greu, că nu înțelegi, că sunt prea multe întrebări fără răspuns, însă corpul tău mic nu e nici pe departe fragil, așa cum ești tentată să îl percepi, iar simțirea extraordinară care este încă ascunsă în tine, abia așteaptă să iasă la suprafață și să îi permiți să te ghideze, să te lași în voia ei, să ai încredere în ceea ce ești tu cu adevărat. Ce suntem noi. Ce sunt, mai exact.

Hai, vino în brațele mele! Pentru tine, am tot timpul din lume – să își fiu alături, să te ascult, să ne jucăm și să hoinărim prin toate locurile pe care le iubim (...)

După o oră în care a scris aproape încontinuu, ștergându-și din când în când ochii, uneori râzând, apoi izbucnind din nou în plâns, încât abia mai vedea prin perdeaua de lacrimi, fără a se semna, Ela a sfârșit scrisoarea cu un „Te iubesc!”.

Apoi, mișcându-se ca prin vis, parcă în reluare, s-a îndreptat spre cuptorul din grădină, din care ieșea un miros divin de pâine coaptă. Mimi s-a făcut că nu o observă și s-a retras spre ușa casei, ca și cum ar fi avut ceva de facut chiar acolo.

A rupt hârtiile din caiet și le-a aruncat în jar, privindu-le cum dispar și se tranformă în aproape nimic, mai repede decât ar fi crezut. De parcă n-ar fi fost toată durerea ei acolo – mistuită de foc, făcând loc unei alte trăiri, mai aproape de adevăr, mai pură.

După două minute, și-a evaluat noua stare care a cuprins-o. Avea dreptate Sabrina. Era mult mai bine. Era atât de ușoară, încât, atunci când s-a îndreptat și ea spre intrarea casei și a început să străbată curtea, avea impresia că plutește...

Eleonora

Eleonora... în curând!