Marele salt

 

În poza de mai sus o aveți pe stimabila. Azi mi-am spus scorpio-woman, inspirată fiind de posterul lui Dominic. Mă rog, acolo e Spiderman, dar nu mă voi autointitula păienjeniță, ci rămân la zodia mea, tot în familia nevertebratelor arahnide.

Retrospectiva anului 2022 fiind ceva mai complicată, m-am gândit că ar fi mai simpatică una în ceea ce privește chiar ziua de azi, 31 decembrie, ultima zi din an. 

Am petrecut-o, în mare parte, în bucătărie, pentru că, pe lângă scris și citit, da, îmi place să gătesc și să experimentez chestii noi, deși nu le mănânc. 

Prin mancare, energia mea ajunge cel mai repede în interiorul oamenilor 😀 La asta poate nu v-ați gândit. 

Iată o parte din ce am gospodărit:

1. Orez cu creveți (plus usturoi, ardei kapia, vin, etc.). Creveții au fost gătiți, în primă fază, la aragaz apoi, pentru câteva minute, așezați deasupra orezului, în cuptor)

2. Cartofi cu broccoli la cuptor (plus ouă, smântână, condimente cât cuprinde. Cartofii și broccoli au stat la abur cam 30 min înainte de a fi puși în cuptor)

3. Pâine de casă, frământată de ale mele mâini și prăjitură cu mălai și nuci. Ceea ce e simplu, ajunge mai ușor la inimă. Așa, ca iubirea 🙂

4. Salată de vinete, sos cu smântână și usturoi și salată de sfeclă (gătită la abur, apoi condimentată cu chimen, ulei și zeamă de lime):

4. Pentru El Dominic 😀 am pregătit o porție rapidă de paste la cuptor, cu ton, smântână, mărar și puțin cascaval. Tocmai am scos oala din cuptor, așa că îmi scuzați prezentarea.

5. Și evident, nelipsitul pește, pentru seara de Anul nou. Am ales biban de mare, condimentat cu usturoi și un amestec din ulei, vin alb, rozmarin și habar nu am ce am mai pus pe acolo. Nu-i fac poză, că bietul de el e întreg și urmează să fie pus în cuptor pentru următoarea oră - cât fac o baie, să-mi scot solzii din păr.

Cum am putut să iau pește necurățat? Iată o nouă enigmă. 

Acestea fiind spuse, vă doresc să aveți parte de un An 2023 binecuvântat cu tot ceea ce își dorește, în mod real, sufletul vostru. Să fiți iubiți și să iubiți și să nu vă opriți din evoluție. 🙏

P.S. Nu, nu m-am apucat de mâncat carne 😀 Voi servi din cartofii aceia cu broccoli și din salata de sfeclă. 

P.S. 2 Evident că voi bea Prosecco. Mult Prosecco 🤭

P.S. 3 La ora 12 noaptea îmi voi pupa cățeii - sper să treacă cu bine prin etapa de bubuituri. 

P.S. 4 Am pregătit pergamentul cu dorințele pentru 2023. S-ar putea să îl țin ocupat o vreme pe Dumnezeu, dar sunt convinsă că ne ascultă pe toți, în același timp. Și da, voi face și eu una-alta, deci va fi o combinație între acțiunile viitoare și rugăciuni.

Doar n-am venit pe aici numai să gătesc 😊

LA MULȚI ANI!!!

Întrebări, răspunsuri și cugetări - Ancheta Cadran

 

Ancheta CADRAN (text publicat Revista Cadran, Jurnal mureșean, nr. 12/2022)

1.      Ce a însemnat anul cultural, literar 2022 pentru voi?
2022 este o haină pentru aceste 365 de zile care vor rămâne, în curând, în urmă și ne vom aminti de ele ca fiind trecut.
Recunosc faptul că mi-am propus ceva, iar acel ceva pare să prindă contur anul viitor și nu în anul curent, cum îmi doream, dar m-am bucurat de „mersul înainte” al culturii – și anume, de noile publicații ale colegilor mei și nu numai. În ceea ce mă privește, nu sunt dezamăgită.
Am constatat cu bucurie faptul că oamenii nu renunță la cartea scrisă, la sentimentul unic și magic de a răsfoi paginile unei cărți, sau ale unei reviste.
Public și eu periodic texte literare într-un domeniu virtual, dar nimic nu poate înlocui sentimentul de mândrie pe care îl am atunci când îmi privesc și răsfoiesc propria carte din bibliotecă.
Cred în literatură, în scriere, în cărți. Și anul 2022 este un an frumos din acest punct de vedere, raportându-mă la acei oameni care nu lasă cultura să piară și au mereu ceva de transmis.
 
 
2.      Ce v-a dat, ce v-a luat starea de pandemie, din punct de vedere cultural, literar?
Pandemia, în general, mi-a luat obloanele de pe ochi.
După o perioadă de răzvrătire în care nu înțelegeam ce se întâmplă cu noi și ce se va întâmpla cu libertatea noastră, m-am întors exact spre persoana de care am tot fugit, de-a lungul anilor: spre mine. Și de aici nu mai aveam unde să fug; a trebuit să îmi recunosc că îmi place să scriu și să citesc și că am nevoie de mai mult timp pe care să îl aloc acestui domeniu, pentru a mă simți împlinită.
Încă mai lucrez la acest aspect și recunosc că progresele le-am simțit exact în perioada de pandemie.
Și s-a mai întâmplat ceva important: mi-am recunoscut că, mai presus de orice profesie și funcție, sunt scriitoare - ceea ce compun, sunt părți din mine și cuvintele scrise sunt ceea ce rămân în urma mea.
 
3.      Care sunt așteptările de la 2023?
Anul 2023 va fi rezultatul a ceea ce am sădit până acum și ceea ce îmi doresc să se întâmple, adică o combinație frumoasă între rugile adresate lui Dumnezeu, urmate de acțiunile mele fizice.
Voi face tot ce ține de mine să evoluez, să scriu mai mult, să fiu fericită și mulțumită; va fi un an fructuos, din punct de vedere cultural și ceea ce trebuie să fie, în general.
Credința este cea care înlătură, într-un mod elegant și natural, orice eventuală barieră care apare pe parcursul vieții.
Deci totul se poate, atâta timp cât există credință.

TU DOAR CONTINUĂ

 

Multe gânduri îți trec prin minte
Când calci apăsat pământul,
Îndreptându-te spre a lui nemărginire,
Departe de limite, unde te poartă avântul.
 
Acolo te așteaptă o ea,
Precum o nimfă, în varianta ta feminină,
O muză atât de dragă pentru a-ți dori nemurirea,
Plămădită, parcă, doar pentru a te completa.
 
Există un loc unde te lași, fără teamă, în abandon
Și devii atât de conștient de propria-ți măreție încât
Te pierzi în pace, hoinărind prin timpuri și locuri,
Atras de Cunoașterea ce ți se-arată și nu numai atât...
 
Desigur că te-ntrebi,
De ce ar trebui să părăsești beatitudinea completă,
Pentru un loc în care intri cu fruntea-n ziduri
Și nu o mai ai pe ea?
 
Învață din perspectivele vieților trăite
Cu inimi frânte, din a minților lupte,
Pentru a experimenta iubirea
Cu a ei dulceață de neînlocuit.
 
Când în lumea aceasta fără limite
Îți afli sufletul pereche, într-un moment oarecare,
Iar el vrea să crească, să cunoască,
să plece de lângă tine pentru a gusta durerea,
Lasă-l liber, căci se va întoarce,
Dar în alte clipe.
 
Continuă doar să calci apăsat pământul
Și ridică-ți ochii frumoși spre cer
Măcar din când în când,
Pentru a fi una cu stelele,
Să se bucure și îngerii de privirea ta;
Inspiră aer în plămâni, cât poți tu de adânc
Și acum ascultă-i, când îți vor cânta...
 
Apoi, când glasul lor se stinge încet,
Oprește-ți și tu pașii, unde te-ai afla,
Sub bolta cerului albastru, decorat cu stele,
Căci acolo, în acel loc, te așteaptă Ea.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 12/2022.

Sursa foto: https://www.imuno-medica.ro/noutati/Cu-picioarele-pe-pamant-37

ASCULTĂ LINIȘTEA

Târgu-Mureș, în Cart. Aleea Carpați.

 În lumina felinarului, fulgii de nea par a se îndrepta într-un mod sigur spre pământ.
Și totuși, unii dintre ei se abat de la traseul lor, doar pentru a mi se topi pe buze.

Am aprins o lumânare și urmăresc jocul flăcării sale.
Până acum câteva clipe aveam numeroase planuri în minte; unele le-am și rostit cu voce tare, pentru a-mi fi clare. Gândurile roiau în jurul capului meu precum fluturii... și erau de toate mărimile și culorile.
Las totul baltă și mă așez pe canapea. În fața mea, pe măsuță, lumânarea arde în ritmul ei liniștit, ademenitor. Ascultă liniștea au fost cuvintele care mi-au fost șoptite, fără a fi rostite, atunci când roboteam și am decis sa iau o pauză, pentru că am simțit că asta este ceea ce vreau să fac cu adevărat. Să iau o pauză de la lume.
Atunci când mă reculeg, obișnuiesc să închid ochii - consider că mă ajută să mă îndepărtez mai ușor de tot ceea ce îmi distrage atenția. Uneori se întâmplă să adorm, dar nu cad într-un somn obișnuit, cum se întâmplă noaptea, ci este o „decuplare” profundă și de scurtă durată, în care, deși nu sunt conștientă, îmi este benefică, căci simt asta atunci când deschid ochii.
Azi mi-am propus să îmi depășesc limitele și să ajung la mine într-o stare de conștiență deplină, cu ochii deschiși, privind, pur și simplu, flacăra lumânării.
În jurul meu viața continuă firesc, cu ale ei activități. Dar eu m-am oprit să ascult liniștea. Și liniștea sună sublim. Nu este un fragment gol, cum credeam, ci este o ajungere la pace, în interior, precum o adiere. E ca și cum, atunci când ești singur și nu știi încotro să o apuci, sau cu ce să începi, pentru că ești dezorientat, de nicăieri apare cineva care îți ia mâna în mâna sa și îți arată drumul, făcând cu tine câțiva pași în acea direcție.
Liniștea este un interval în care ai opțiunea să te regăsești, ori de câte ori simți nevoia, fie pentru că te-ai pierdut, fie pentru că vrei mai mult de la tine.
Liniștea nu este o tăcere deplină; ea poate fi sunetul de fundal al ploii, poate fi ecoul iubirii mele, poate fi gânguritul meu, de atunci, din timpurile când m-am născut și am început să îndrăgesc această lume, deși părăsisem temporar un loc unde eram completă.
Dansez adesea în hora nebuniei și râd, în timp ce pășesc natural, ținându-mă de mâini cu alți participanți. Dar când sufletul mă cheamă și am nevoie să-l aud mai bine, ascult liniștea, pentru început. Acolo, înăuntrul meu, această stare îmbracă haina evoluției, cu gust dulce-acrișor, pe alocuri, dar cu efect înălțător.
La un moment dat, după ce o voi depăși în profunzime, voi sesiza acordurile la harpă ale îngerilor, care își revarsă mereu dragostea asupra mea.
Până atunci, însă, mă întorc spre îndemnul Ascultă liniștea...

Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 12/2022.

VĂLUL DE PE UMERI

 

Îmi trec degetele peste buzele între-deschise
Și-mi privesc ochii adormiți –
Desenez spirale pe sticla aburită
De care mă apropii când respir.
 
Privesc în reflexie.
Înfășurată în mătase neagră,
Mă simt atât de ușoară, de parcă plutesc;
Spune-mi, tu, cea din oglindă,
spune-mi ce trăiri aduci
Din alt univers?
 
În fața tabloului consolidat
În oglinda mare, cu ramă veche,
Curiozitatea și nevoia de pricepere
Mă poartă cu gândul spre un pictor
Ce m-a redat cu tremur și emoție
Atent și fidel, cu acuratețe.
 
Treizeci și doi a fost numărul
Prin care s-a suflat cu putere,
Să-mi clatine din minte orice temeri
Și de pe umeri să cadă
vălul ce mă acoperea,
așezându-se lin pe podea.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11/2022.

Sursa foto: https://www.garbo.ro/articol/Psihologie/6701/relatiile-oglinda-iubirea-ca-reflexie-principiul-oglinzilor-in-psihologie.html

PROFUNDE ȘI AIURELI

Fără gânduri, fără prea multe griji,
Plini de tinerețe și avânt
Spre anii care vin,
Ne-am luat la alergat,
Unul după altul,
Mai bine de-un deceniu
Și încă câțiva ani,
Găsindu-ne în aceeași viață,
Printre norii diafani.
 
Unul ancorat în lumea ce se vede,
Altul, veșnic cu capul printre stele,
Crezând în etern și-n nemurire,
Chiar și atunci când celălalt
îi spune să-și revină în fire...
 
Stăteam treji în nopțile târzii,
Unul cu poftă de dulce,
Celălalt de amăreli,
Vorbeam despre profunde
Și despre aiureli.
 
Trecut-au anii peste chipurile noastre
Și n-am îmblânzit timpul,
Cum mulți își doresc;
Pentru că n-am luptat cu el
În nici o clipă,
Ci am pășit înainte,
cu pasul ferm.
 
Nouă ne place în jungla
Din minunatul terestru,
Unuia prea mult,
Celălalt încă se întinde spre stele,
Uneori vorbind cu ele,
Spre deliciul celui ancorat.
 
Știi tu, ne-am maturizat, am spune
Și totuși, pe-nserat,
Îți recunosc în șoaptă că îmi e dor
Să fim aceia fără temeri,
Diferiți, după cum bine ne știm,
Unul cu poftă de dulce,
Celălalt de amăreli,
Să ne facem timp, ca altădată
Să vorbim despre profunde
Și despre aiureli.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11/2022.

Sursa foto: https://destepti.ro/cele-mai-celebre-stele/

ȚI-AM SPUS ÎN AMURG

 

Ți-am spus atunci, în amurg,
Că am o stea a mea,
ce mă așteaptă în fiecare seară,
Nevrând nimic altceva decât
Să fiu în pace cu mine
Și, din când în când,
să îmi ridic ochii spre ea.
 
Ce mai viață! Ce mai minunăție,
Nu-i așa, ochilor, ce mă priviți
De parcă aș fi o alta, cumva renăscută
Diferită de acea eu, din cealaltă zi?
 
Cuvintele de ieri sunt veridice,
Ca și azi, de altfel și ca în orice altă dată
Căci adevăr nu ocolesc în slove și mi-am promis
Că voi crede cu sufletul până-n abis.
 
Simțăminte. Ne lăsăm purtați de ele,
Până departe, în marea cea albastră,
Peste apele-i învolburate și pe sub valuri,
Binecuvântând gurile mari de oxigen.
 
Aproape de mal, cocoțați pe o stâncă
Doi copii își țineau minile încrucișate
Și își zâmbeau, în apusul soarelui,
Încercând să îl cuprindă într-ale lor brațe,
Și să-l ascundă între piepturile lor.
 
Ți-am spus atunci, în amurg
Că viața nu e deloc ușoară,
Însă este și va fi o minune,
Ca un desert plămădit din multă iubire
și un strop de ciocolată amară.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 11/2022

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/coasta-mare-pietre-cer-nori-7569813/

VITRALII

E dis-de-dimineață și iarba-i încă udă,
După noaptea în care ploaia a binecuvântat pămantul;
Răcoarea zorilor îmi străbate sub formă de fiori tot corpul,
Și îmi trezește setea de a contempla, de a privi.
 
Mi-am încălțat sandalele în semn de nostalgie
După vara prea frumoasă, care zău, că nu știu când a trecut -
S-a grabit să plece și-a fost un vis
pe care am vrut să îl dilat în timp, să țină cât mai mult,
Deși de această dată nu mi-am văzut marea,
și asta mi-a umplut sufletul de dor și sete să o gust.
 
Dar iată-mă printre arbori, respirând aerul curat al cerurilor,
Ce domină munții pe care am învățat să îi iubesc, așa încet;
Privind soarele, printre coroanele lor măiestruoase,
Lăsând razele sale să-mi mângâie chipul și inima;
 
În această poveste de care îmi era foame
Ochii mei percep lumina în varii culori,
Creând splendide vitralii prin tabloul naturii,
Vărsându-și culorile direct în sufletul meu.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 10/2022.

Sursa foto: https://www.pinterest.com/pin/507780926709716164/

EPILOG

 

Un el și-o ea, s-au întâlnit
Pentru prima oară sub un clar de lună;
El, cu ochii larg deschiși
Și-un zâmbet minunat pe chip,
Iar ea, zână frumoasă, cu părul despletit.
 
Și-au unit palmele și degetele și-au așezat
astfel încât în bătaia lunii
Se zărea uniunea lor aproape perfectă -
Și de atunci nu s-au mai desprins.
 
A fost iubirea cea care le-a-ndrumat pașii,
Să purceadă pe căi separate, 

dar spre același lan de grâu,
În care ea să se așeze în genunchi, 

cunună să-și croiască,
Iar el, pe undeva pe alături, asudând, 

grâul să îl cosească.
 
O noapte caldă, blândă și de neuitat,
În care dragostea lor s-a înfiripat,
A fost atunci, într-o luna de toamnă,
Într-o seară târzie, când ei n-au vrut să doarmă,
Simțind că nu-i loc de veghe, când sufletul aleargă
Spre contopirea cu a sa jumătate – una singură,
Dintr-o lume întreagă...

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2022.

Sursa foto: https://www.wallpaperup.com/10622/Sunset_landscapes_nature_fields_wheat.html

CÂND RĂTĂCIT-AM DRUMUL

Am deschis ochii în pustiu
Și nisipul îmi irita vederea atât de tare,
Încât m-a forțat să zac, cu gura amorțită
Și privirea opacă, privind spre nicăieri, în zare.
 
E crunt să nu te mai mângâie raza de soare,
E crunt să nu te mai bucure nici o culoare,
Decât aceea a nopții, în care suspini între perne și pumni
Și tot încerci, cât poți de mult, să te aduni.
 
Când rătăcit-am drumul meu prin viață,
Am primit lecții de o importanță colosală
și spre alte cărări mi-au fost ghidați pașii;
N-am fost lăsată să orbecăi prea mult prin beznă,
Căci m-am împiedicat rapid de mine,
cea inconștientă-
Și asta m-a lovit în suflet, mai puternic ca oricând.
 
Am revenit din deșert și am gustat o primă picatură de apă,
Care mi-a hidratat inima și a făcut-o să bată ca altădată,
Să-mi readucă zâmbetul pe buze și sclipirea în ochi –
Da, acel strop de apă...
Să redevin femeie. Mamă. Om.
 
M-am strâns în brațe cât am putut de tare
Și am ales apa, hrana și viața – le-am vrut înapoi;
Și m-am trezit dintr-acel vis bizar în care a trebuit să intru
Și să sufăr, lipindu-mi obrajii de pământ,
Doar pentru a mă reîntregi cu bucățile pierdute din al meu suflet.
 
Când rătăcit-am drumul, îngerii mi-au fost alături;
M-au adormit, m-au desmierdat cu lumina lor,
M-au hrănit cu iubirea aceea nemărginită,
Mi-au mângâiat durerile și m-au vindecat,
Ca și cum cea de atunci eram o eu ireală, închipuită.
 
Și încă este toamnă.
Am căzut dintr-un vis într-altul și m-am trezit azi,
Ușor nedumerită și poate neînțeleasă,
Privind prin aceeași fereastră
Frunzele care cad.
Nu mai importă acum căci
E toamnă,  da. E toamnă!

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2022.

SUROGAT

Acum sunt Andreea.
Desigur că acesta îmi este numele și doar Dumnezeu știe cine sunt și cât însemn.
Nici eu nu mă las și bâjbâi mereu în descoperirea mea.
 
După unele experiențe prin care am trecut într-o scurtă perioadă de timp, părerea mea personală vis-à-vis de modul în care trăim și ne comportăm este cât se poate de clară: suntem niște bezmetici.

Adesea mă plimb, uneori acompaniată fizic sau telefonic, dar, de cele mai multe ori, singură.
Această minune se întâmplă atunci când Dominic are antrenamentul de înot sau am eu o fereastră liberă - pentru că da, se poate și așa.
De ce am fost puțin ironică, folosind termenul de minune, când mă refer la ceva ce ar trebui să facă parte din rutina noastră zilnică? Pentru că ne place să credem că suntem indispensabili, ocupați până peste cap cu multe treburi și că nu avem timp pentru altceva, cum ar fi micile bucurii ale vieții.
Paradoxal, chiar nu mai credem în minuni și, deși alergăm mereu prin secunde, minute, ore, spuneți-le zile, chiar suntem în contratimp. Din moment ce credem în această ipoteză, așa se proiectează și gândurile noastre. Dacă simțim că nu ne mai ajunge viața, atunci așa și e – ne scapă totul printre degete deși avem totul între palme.
Revenind la plimbarea mea, trec în pas lejer pe lângă o bancă, unde doi inși, femeie și bărbat, vorbeau tare și de neînțeles, când cu telefonul, când unul cu altul. Fumau, iar la picioare aveau așezate tacticos o sticlă de bere și una de votcă.
În peisajul acesta interesant apar eu, relaxată, care, după cum spuneam, profitam de ora liberă. Ronțăiam un baton cu cereale și priveam în jur, în special la copacii care mă fascinează acum, toamna.
Era deja întuneric, însă lumina artificială care cădea pe trotuar, împreună cu bruma, creau un tablou interesant. Îmi amintesc mereu cât e de bine să pășești, să privești, să gândești limpede, să respiri…Oamenii care se aflau la depărtare de mine îmi păreau a fi umbre și căpătau contur și formă umană cu cât ne apropiam mai mult unii de alții.

Cei doi protagoniști din seara cu pricina erau din alt film; probabil că scenariul lor de acum nu se mai aseamănă cu cel ales inițial. Privindu-i din filmul meu, mi-am impus să nu îi judec, nici măcar în tăcere, în mintea mea, pentru că nu am acest drept. Ei și Dumnezeu știu mai bine ce au de făcut mai departe și cât li se mai poate îndrepta scenariul.  
Acele trei secunde cât mi-a luat să trec pe lângă ei au declanșat în mine niște chestiuni puternice: compasiune; o înțelegere clară a termenului de „surogat”; apoi s-a conturat ideea că suntem pe deplin responsabili de viața noastră, dacă evoluăm sau stagnăm; și s-a născut întrebarea pe care mi-o adresez și mie și ar fi minunat să își răspundă fiecare om, cât se poate de sincer: viața cui o trăiești?
Cât de mult contezi pentru tine și cât de mult gândurile, acțiunile, faptele, înclină balanța spre dorințele celorlați, pe care îi ocrotești sau care au contribuit la modelarea ta și față de care te simți îndatorat să îi mulțumești cu prioritate?
Oare câți dintre noi trăim vieți autentice și câți dintre noi galopăm prin vieți surogat?
 
Cine ești?
 

Sursa foto: https://historia.ro/sectiune/general/lupul-demon-infernal-si-calauza-divina-579202.html

P.S. merită să accesați link-ul de mai sus - poza cu lupul nu este aleasă întâmplător (nu doar pentru că îmi plac lupii), având în vedere că am intrat în luna noiembrie și, începând cu această lună, au loc tot felul de tradiții interesante legate de lupi.

UN CEAS CU MINE

 

Primesc cu bucurie, cu brațele deschise
Momentul-cheie din timpul prezent,
De un ceas cu mine,
Cu ego-ul absent.

Gust ca un nou-născut din plăcerea
de a  inspira aer în plămâni,
lăsându-l să îmi relaxeze mintea
și toate celulele ce mă compun.
 
Privesc în sus și văd
Cum ochii cerului strălucesc,
prin razele de soare și simt
Cum suflul divin îmi primește cugetele,
purtate de adierile de vânt.

Natura în asfințit
Îmi mângaie părul, pielea,
Ascuțind în mine nevoia
de a primi, de a iubi și de a trăi.

Azi, îmi mulțumesc pentru această oră,
Dar știu că de mâine mă voi vrea mai mult –
Să pășesc cu încredere prin viață,
Făcându-mi mereu timp … să mă ascult.

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2022.

MIRESME

 

În lumea aceasta minunată, pot ființa în varii posibilități, dar pot iubi doar în două moduri: autentic sau limitat. Alegerea îmi aparține.

Încă e verde totul
Și printre frunze se revarsă
Triluri suave de înaripate
Ce mi-au ținut companie adesea,
În diminețile calde, de vară.
 
Doar câte o frunză aurie
Căzută pe ici-colo,
Mă poartă cu gândul către toamna
Ce se apropie cu pași greoi,
Să îmbrace tabloul naturii
În veșminte noi.
 
Am iubit-o mereu
Și i-am dedicat versuri,
Căci mi-a inspirat sufletul
Să scrie liber, să fie cum simte,
Văzând minuni la tot pasul
Modelate de Creator,
Pentru a fi admirate de toți cei care
Apar cu rândul, în calea lor.
 
Urmăresc norii,
Ce se unesc și se despart
În forme ce mă copleșesc -
Când sunt mari, în nuanțe închise
Mi-apasă pieptul, simțindu-le greutatea
Ce devine perdea din stropi de ploaie,
Stropi purtați de vânt,
Binecuvântând însetatul pământ
Și pe mine, prin cuvânt.
 
Din când în când, ca acum când scriu,
simt în aerul răcoros,
Miresme de toamnă,
Purtate în culori de aur și rugină,
Amestecate cu norii grei și razele de soare
Și măcănit de rațe, în surdină.
 
În câmpurile-ndepărtate,
Caii aleargă, în libertatea lor
Și străpung, prin galop, culorile lumii,
Nechezând sălbatic când ploaia
Înclină bolta cerească spre noi, în asfințit,
În prag de toamnă;
Sublim anotimp!

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 9/2022.

PROFUNZIMEA NIMICULUI

 

Din nimic a fost creată lumea
Și iată, cât de minunată e!
Cât de frumoasă și de nemărginită
Cum din nimic, astfel creată e!
Cât de măreț este acel nimic,
Ce azi ne-adăpostește pe toți într-însul,
Creații diferite și totuși, de același fel…
 
Nu știu câte vieți am adunat în mine,
Dar simt că sufletul meu o știe -
mai mult decât poate mintea mesajul să-l conducă;
Tot în mine am găsit mereu echilibrul,
Când în juru-mi era haos și căutam răspuns,
când mă întrebam mai apăsat cine sunt?
 
N-auzeam o voce clară, care ceva să-mi spună
La acelea toate, pe care le-am scos din mine;
Am răzbit să le așez ordonat, pe o tavă de argint
Și când le privesc, le înțeleg mereu cu alte sensuri -
Unele total opuse față de ceea ce simt,
Sau față de cele de-nceput,
Altele paradoxale și altele încă grele,
Precum le-am conceput.
 
Le-am spus capitole, scrijelite cu propriile gânduri,
Inspirate din amintiri și multe doruri
Din trăiri de-ale altora,
înglobate în neputința mea de-ai ajuta;
Să fie cuvinte... pline de iubire, amărăciune și dorința
de a fi iertată și de a ierta.
 
În unele dintre ele am urat bun venit în inima mea
Unor sentimente și trăiri ce mi-au făcut nopțile albe,
îndemnându-mă să scriu,
Să mă exprim, spre bucuria propriului suflet;
Și de n-am fost înțeleasă în cuget,
Cuvintele fiind prea adânci, prea grele,
Strofe lungi, interminabile, despre lumi efemere...
 
Alteori, versurile așternute au fost pentru un bun-rămas,
Din silabe nerostite și gânduri oprite,
Dorul și împăcarea au ieșit din pieptul meu
La braț, de parcă întreaga viață ar fi fost
Un imens ring de dans...
 
Am înflorit prin anii ce-au trecut
și am învățat să mă iubesc,
Și să nu cer iubire, ci să o accept în viața mea
Atunci când vine, să fie primită,
ca fiind, pur și simplu,
Crescând în piept, natural,
fără rugăminți și alte promisiuni
Doar în armonie, în pace și înțelepciune.
 
Când mă opresc din orice aș face,
Când îmi împedic orice zilnic gând,
Sau orice apăsare interioară să-mi conducă mintea,
Atunci simt cum pulsează viața pe acest pământ,
Căci oriunde mi-aș îndrepta privirea,
Este viață, este suflu –
i-am spus simplu: nemărginirea.
 
Mintea țese imagini, variante simple și ispititoare
Precum conturul trupului armonios
Din întunericul brăzdat doar de câteva raze,
Ale enigmaticului astru selen;
Respir adânc, inspir și mă adun –
Nu vreau în viața mea acel simplu banal,
Căci știu ce sunt acum, deci din inimă mă îndemn
Să rămân impasibilă, privind acel anost peisaj
Cândva ademenitor, precum îmi e ciocolata amăruie
Cu alune întregi, de pădure.
 
De fapt, nu trebuie să faci nimic pentru a fi iubit;
Iubirea nu cere nimic, la schimb,
Lumea a fost creată din nimic.
Și atunci ce facem, încotro alergăm prin viață,
când iată, totul se rezumă la ... nimic?

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 8/2022.