CÂND RĂTĂCIT-AM DRUMUL

Am deschis ochii în pustiu
Și nisipul îmi irita vederea atât de tare,
Încât m-a forțat să zac, cu gura amorțită
Și privirea opacă, privind spre nicăieri, în zare.
 
E crunt să nu te mai mângâie raza de soare,
E crunt să nu te mai bucure nici o culoare,
Decât aceea a nopții, în care suspini între perne și pumni
Și tot încerci, cât poți de mult, să te aduni.
 
Când rătăcit-am drumul meu prin viață,
Am primit lecții de o importanță colosală
și spre alte cărări mi-au fost ghidați pașii;
N-am fost lăsată să orbecăi prea mult prin beznă,
Căci m-am împiedicat rapid de mine,
cea inconștientă-
Și asta m-a lovit în suflet, mai puternic ca oricând.
 
Am revenit din deșert și am gustat o primă picatură de apă,
Care mi-a hidratat inima și a făcut-o să bată ca altădată,
Să-mi readucă zâmbetul pe buze și sclipirea în ochi –
Da, acel strop de apă...
Să redevin femeie. Mamă. Om.
 
M-am strâns în brațe cât am putut de tare
Și am ales apa, hrana și viața – le-am vrut înapoi;
Și m-am trezit dintr-acel vis bizar în care a trebuit să intru
Și să sufăr, lipindu-mi obrajii de pământ,
Doar pentru a mă reîntregi cu bucățile pierdute din al meu suflet.
 
Când rătăcit-am drumul, îngerii mi-au fost alături;
M-au adormit, m-au desmierdat cu lumina lor,
M-au hrănit cu iubirea aceea nemărginită,
Mi-au mângâiat durerile și m-au vindecat,
Ca și cum cea de atunci eram o eu ireală, închipuită.
 
Și încă este toamnă.
Am căzut dintr-un vis într-altul și m-am trezit azi,
Ușor nedumerită și poate neînțeleasă,
Privind prin aceeași fereastră
Frunzele care cad.
Nu mai importă acum căci
E toamnă,  da. E toamnă!

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal mureșean, nr. 10/2022.