LA CAPĂT DE CURCUBEU

 

M-am întrebat: câte ?
Câte sentimente îmi pot străbate inima
Într-un moment anume,
Ales la întâmplare,
Într-o zi oarecare,
Când totul se întoarce invers;
Spune-mi, câte, oare?
 
Îmi aud pulsul din vene
Și respirația adâncă
Și nici un răspuns la întrebările mele
Ce rămân suspendate, în ecou,
În freamătul arămiu al clipelor
Și-al tăcerii mantou.
 
Timpul se comprimă
Și gându-mi aleargă laolaltă cu sufletul
La capăt de curcubeu
Unde se termină lumea,
Și norii ating pământul într-un sărut tulburător,
Când simt grija soarelui -
Apus în lumea terestră -
De a cuprinde întreaga suflare a lumii,
Conturată atât de neclar
Când îndoielile devin certitudini,
Când vocea tremură
Și pașii devin nesiguri
Pe pământuri mișcătoare,
Într-un declin sfâșietor.
 
M-am oprit din alergat,
În punctul cel mai îndepărtat,
Acolo unde se termină lumea;
Am respirat profund... Am respirat,
În acel loc fertil pentru a sădi iubirea
Menită să apropie două suflete,
Din cele mai îndepărtate orizonturi,
Ale aceluiași Pământ,
Ale cărei chemari străbate deșerturi
Pentru al iubirii cânt.
 
Acolo departe,
adâncită în singurătate,
Mi-am dat seama că îmi e atât de dor de mine,
De sufletul meu, de zâmbete
Și de toată iubirea pe care pot să mi-o ofer;
Că îmi lipsește ființa ce sunt,
Aceea ce doarme atât de adânc,
Încât îmi e anevoios drumul ales
Să mă tot caut, să mă regăsesc.
 
De aceea, la capăt de lume
Port pe buze o rugăciune
Pe care o aud doar cerurile,
Când încep timid să desenez,
Iar pastelurile îmi îmbracă schița anemic creionată,
Ce-ncepe a prinde viață și a se misca
Nestingherită, prin multitudinea de limitări,
Aproape sfidând nuanțele plumburii
Ce i-au devenit umbră
Cutreierând prin timp...
 
Aproape că nu pricepem
cât suntem de mari
Și ce bogăție ascunde inima noastră;
Câtă magie putem crea
cu aceste mâini prea temătoare
Și cât putem vindeca,
Numai de ne-am încrede…
 
Ne pierdem în detalii atât de ușor
Râvnind la nimicuri, ce ne îngroapă sub adevăr,
Ce se așează strat peste strat, astfel încât
Sufletul zbiară din străfunduri,
Fără rezultat,
Rămânând fără glas
Cel puțin pentru o vreme,
Într-al infinitului răgaz,
în care n-avem încontro,
Decât să ne oprim și să medităm
La ce simțim, ce iubim,
UNDE și CE anume doare
Să oprim cea mai mică apăsare…
 
Suntem un minunat rezultat
Al tuturor timpurilor ce s-au perindat
Prin sufletele noastre și ce au îmbrăcat
Varii veșminte, în care s-au aflat;
Am avut ochi, prin care am văzut,
Și am avut priviri opace,
Atunci când a cunoaște nu s-a putut;
Am avut trăiri prin care am crescut,
Și am avut căderi...
Și toate au trecut.
 
La capăt de curcubeu,
Toate se arată mai clar, mai aparte;
Lacunele capătă sensuri,
Când din ceruri plouă cu versuri și
Vezi tu, azi, privind în spate,
Acolo unde a fost furtună
Îmi dau seama că am fost nebună
Să fiu geloasă pe un fir de păr
Ce ți s-a lipit de buză...
 
Un strop de ploaie și o rază de soare
Colorează altfel amintirile de vară,
Devenind cunună ai anilor fragezi,
ai vieții bogății
În timpurile ce i-au urmat,
în noapte si-n zi.
 
Acesta e momentul în care
Mă agăț cu încăpățânare
De mine, ca de un stâlp,
Să îmi ajung, să îmi rămân,
Să-mi fiu.
 
Mă întreb din nou ce simt -
Și îmi e mai clar ca oricând
Că îmi e dor de mine, de ceea ce sunt eu.
Inima mi se deschide tot mai mult,
Devenind parte din euforia când
Norii ating pământul într-un sărut tulburător
Simțind bucuria soarelui, în răsărit,
De a cuprinde într-o mare îmbrățișare
Întreaga suflare a lumii: apogeul sublim!

Sursa foto: https://www.pikist.com/free-photo-volmx/ro

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 11/2021.

INTROVERSIE

 

Am privit într-o veche oglindă,
Iar o ea m-a privit în ochi
Și mi-a zâmbit atunci când eu i-am zâmbit,
Și ea a tăcut.
atunci când și buzele mele au amuțit.

I-am spus povești lacului
Rece, precum marmura -
Am vrut doar să-i fiu alături noaptea,
Să ne alinăm dorurile-mpreună,
Mângâind luna cerului, în apa sa lină…
I-am și cântat,
Dar el, lacul, a tăcut.

Am surprins un chip în geamul ferestrei prăfuite
Și am vrut să îi ating ochii blânzi,
Să îmi înnod degetele în păru-i fin,
Care-i încadra obrajii trași…
L-am tot rugat să mă lase -
Dar el, chipul, n-a răspuns.

M-am plimbat, rătăcind pe străzi
Și m-am uitat la oameni:
N-am putut să le zăresc privirile
Având capetele atât de plecate...
Simțeam că mă doare.

M-am oprit lângă o băltoacă,
ce se afișa nestingherită sub cerul înstelat
Și am zărit în ea o ființă de lumină:
Bucuroasă, îi zâmbeam,
În timp ce o priveam, când ea vorbea;
N-am vrut să o supăr,
să îi spun că… nu o auzeam.

Cu mintea tulburată, am mers mai departe,
Căzută pe gânduri întortocheate,
Când am simțit deodată
Că ceva mă arde:
Era dorul de vorbi
Și de a fi auzită
într-o lume surdă,
care nu mai ascultă
Fiind prea grăbită
Să se-ndrepte spre nimic,
Să năruie totul, într-o clipă -
Și asta m-a durut.

M-am întors la oglinda
Pe care n-am înțeles-o la-nceput;
Și, cu multă răbdare
M-am așezat pe un scaun, în fața ei
Privind direct în ea, pe ea,
Acea ea, care n-are nevoie de cuvinte
Pentru a fi înțeleasă și iubită.

I-am oferit o mângâiere rece,
Trasată firav,
cu degetele pe sticla din care mă privea
Și știu că a înțeles,
c-am înteles și eu, într-un târziu,
Taina ce-n suflet o purta.

De atunci, am hotărât să îi scriu
Când vreau să ne-nțelegem,
Să învăț să tac și să mă ascult,
Pentru ca ea să poată sa-mi spună
Câteva cuvinte sau să-mi țină prelegeri.

De atunci, când privesc în oglindă,
Și ea ma privește în ochi,
Ne zâmbim părtaș,
Complice la nebunie!

Între timp, am învățat să ascult și lacul
Care mi-a vorbi mereu, în felul său -
Eram eu prea neînțeleasă,
Încât să-l pot pricepe și pe el.

Cât despre chipul din fereastră -
Am remarcat că e precum sufletul meu:
N-am cum să îl ating într-un alt loc
Mai departe de mine,
de ceea ce însumez eu.

Apoi am revenit pe străzi
Și am acceptat că suntem mult prea diferiți,
Că într-o lume imensă, accelerată
Devenim și noi de neoprit...

Asta până când ne vom oglindi chipul
Într-o nouă baltă,
ce se va ivi în calea noastră întâmplător
Și vom observa că timpul aleargă mai rapid ca noi,
Într-un ritm amețitor.

Și atunci ne vom privi mai des
Și ne vom căuta să ne vorbim;
Pentru că oricât de diferit ar fi drumul ales,
El nu ne împiedică să ne iubim...

Chipul din oglindă
e doar o reflexie,
Ar spune clar și răspicat singurătatea,
Accelerând spre introversie.

Sursa foto: https://www.neurofm.ro/ce-am-invatat-din-a-fi-sincer-cu-mine-insumi/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean nr. 10/2021

ALTE FILE

 

Ridicați-vă și voi privirea în sus, spre arbori și spre cer. Nu-i așa că e minunată toamna?

Pare puțin înspăimântător, dar abia de curând am remarcat-o în toată splendoarea ei.

Parte integrantă a alergăturii cotidiene, am trecut pe lângă ceea ce mă înconjoară, presată de liste și planificări.

Îmi spun mereu că e în regulă, că asta înseamnă că țin pasul și că nu e nimic de speriat, atâta timp cât fac loc și momentelor de contemplare, de înțelegere a acțiunilor și a evenimentelor rapide prin care trec.

Da, trebuie să fie în regulă. Altfel, aș deveni prea nostalgică, prea străină de noul ritm alert care m-ar putea tăia prea adânc și prea dureros, dacă m-aș împotrivi lui.

Am observat coloritul frunzelor, când mi-am ridicat puțin ochii spre cer, să privesc efectiv cerul. Razele soarelui se jucau printre nori și mai apoi, printre coroanele roșiatice și aurii ale arborilor.

Rezultă un tablou sublim, în care domnesc liniștea și meditația.

Mai jos de el, se dezlănțuie oamenii gălăgioși. Haosul uman.

Contrastul dintre cele două dimensiuni mă pune serios pe gânduri.

Simt că fizic, sunt în al doilea plan, în timp ce cu restul, ceea ce sunt eu, plutesc nestingherită în primul. Am un gol în stomac, dar inima îmi e liniștită. Mereu m-am perindat printre paradoxuri.

Toamna de altă dată.

Nu cu mulți ani în urmă, împingeam căruciorul printre frunzele uscate și credeam că am vreme să îmi admir copilul în timp ce crește și evoluează dintr-un anotimp în altul.

Azi, mi-am dat seama că nu ne-am mai plimbat de mult liniștiți, fără să am mustrări de conștiință că mi-am luat liber de la treburile ce mă așteaptă.

Când era mai mic și plângea la grădiniță după mine (iar eu după el mai tare, în afară ei) aveam impresia că e o perioada cruntă care nu se mai termină.

A trecut mai repede decât am crezut. M-am vindecat și de depresia cauzată de desprinderea de el, bebelușul meu.

Acum, merge la grădiniță cu bucurie, iar eu, relaxată la servici.

Într-o toamna frumoasă, când Dominic avea 6 luni, am început un program de bebe bălăceala. O dată pe săptămână, intram amândoi în bazin și ne împrieteneam cu apa. La început, adormea în bazin după primele 15 minute. Când terminam ora, abia reușeam să mă îmbrac, pentru că era mic și se agita în țarcul de acolo; nu avea răbdare. Dar am avut eu. Mi-am spus că e important să fiu ambițioasă cât pentru doi. Așa că ieșeam de multe ori de acolo cu părul ud, dar mulțumită că am reușit să mă împing afară din casă și de acea dată.

Apoi a crescut și a început să atingă cu piciorușele fundul bazinului. Încet, s-a desprins de mine, pentru că vroia să facă singur exercițiile.

Anul acesta a devenit prea mare pentru bebe bălăceala. Și, din această toamnă, a început cursurile de înot, lăsând în urmă (recunoscători) vechiul nostru program.

Eu rămân afară, pe hol, iar el intră în piscină și face ce îi spun antrenorii.

Nu plânge după mine, nu iese să mă vadă, pentru că știe că sunt acolo. Cumva, cred că e o chestiune și de încredere.

Să revenim la prezent.

Ne schimbam, deși cumva suntem aceiași. Totuși, ne schimbăm - fizic, mental. Evoluăm pe plan spiritual.

Alegem voit, sau involuntar, să ne apropiem sau să ne îndepărtăm de noi, de sufletul nostru.

Două căi principale, fiecare cu numeroase ramificații și posibilități.

Toamna este aceeași pentru toți, și totuși, văzută diferit de milioane de oameni.

Pentru unii, neobservată.

Pentru alții, minunată.

Pentru mine, e o binecuvântare. Este o sursă de inspirație pentru scrierile mele, pentru planurile de viitor, pentru regăsire.

În fiecare zi trăim o nouă zi. O altă zi care ne aduce mai aproape de ceea ce ne dorim să cunoaștem, sau poate fi o nouă zi în care fugim de ceea ce ne temem. Devenim recunoscători pentru ceea ce rămâne - acele sentimente profunde și lucruri mărunte și frumoase care ne leagă, prin prezent, de timpul ce a trecut și de acela ce va veni.

E o chestiune de o profundă finețe ce se întâmplă, de fapt, cu traseul nostru prin viață; depinde ce se află la cârma sa: înțelepciunea sau comoditatea.

Ridicați-vă, deci, privirea în sus, spre arbori și spre cer. Nu-i așa că e minunată toamna...?

MÂNGÂIERE DE TOAMNĂ

 

Plouă peste câmpurile adormite
Precum o mângâiere obsesivă -
Un alint de-al cerurilor, de noi, nepriceput,
Când torentul roade din sufletele grele
Plumbul întărit în straturi așternut.
 
Privesc cum pământul se reașează
Mai potrivit pentru a respira aerul proaspăt;
Și-mi face poftă să calc desculță prin noroi,
Apoi să iuțesc pasul și să-mi eliberez și eu
Greutatea din plămâni care mă tot trage înapoi.
 
Toamna îmi sărută fruntea,
Iar eu îmi prind tâmplele, în semn de mulțumire,
Pentru fiecare pală de vânt care mă îmbrățișează
Și pentru culorile de basm, ce prin ochii mei dansează
Purtându-mă în povestea lor, nespusă
Și prin viața lor, acum apusă.
 
Îmi privesc chipul, în balta din drum
Și-mi amintesc de jocurile de odinioară -
Nevinovate și perfecte, încadrate
În viața în care timpul nu aleargă,
Acolo, la țară.
 
Rujul roșu-ruginiu al buzelor mele între-deschise
Schițează un alt tablou de toamnă, cu frunze arămii
Și raze de soare amorțite, ce se ivesc timid de după nori
Și mi se strecoară în ochi,
printre genele-mi ude cu stropi de ploaie.
 
E o minune! Îmi spun.
Și îi mulțumesc cerului pentru o altă zi,
În care oamenii s-au retras în tăcere și au lăsat natura să cânte
Binecuvântate versuri ce ajung direct într-ale noastre suflete -
Cum altfel decât în valuri de iubire...
 
Zâmbesc. O mână mică îmi atinge chipul,
Trecându-și lin degetele-i crude încă,
Peste buzele mele, gene și sprâncene,
Murmurând povești frumoase, numai de el știute
Aduse parcă dintr-o altă lume.
 
Mă prefac că dorm, să am câteva clipe de cuget -
De unde o fi venit, oare, cu un suflet atât de pur,
Atât de dornic spre vindecarea altor răni,
deschise încă din alte timpuri,
Pe care le închide încet, cu fiecare îmbrățișare
Și fiecare sărut inocent, pe inima-mi tulbure?
 
Îl privesc adormită
Direct în ochii minunați, celești,
Și-mi spun că ei sunt cerul senin al verii de odinioară,
Părul lui - toamna de acum,
Iar buzele mici și roșii, ale primăverii plină de viață,
După o iarnă afundată în pace,
În care timpul ne îndeamnă pe toți,
Să ne adunăm din zările împrăștiate
Și să alungăm din noi, sentimentele mascate...
 
Îl privesc adânc,
așa cum numai o mamă o poate face
Și văd în el unite toate cele patru anotimpuri
Și toate viețile mele adunate într-un singur suflet
Ce contemplă acum toamna aurie.

Sursa foto: https://www.pikist.com/free-photo-ssvtw/ro

Poezie publicată în Revista CADRAN, Junal Mureșean, nr. 9/2021.

ROZ PURPURIU

 

Pescărușii zboară-n orizont,
Invitând apusul să li se alăture-n dans
Spre cerul senin -
Imens într-a lui tăcere,
Desprins parcă din alte lumi,
Când se apropie seara
Și totul e sublim.
Nimic nu-i mai plăcut
Decât să zac sub el,
pierdută-n timp,
Până când briza mă răcorește
Și buzele-mi colorează
Într-un roz purpuriu...
 
Când m-am trezit din vis,
Am împins totul deoparte,
Și, cu mare elan,
am plecat
Printr-o gură de aer,
Într-o pauză de șah,
În îmbrățișarea păcii,
La limita echilibrului,
Acolo unde are loc ciocnirea
dintre mine și un titan -
Încrederea.
 
M-am tot dus,
Și am hoinărit
Pe bolta cerului senin
Fără nici un nor -
Și mai sus de ea am întâlnit
Suflete crezute pierdute
În adâncimi,
Din terestru căzute
În sus, când s-au inversat polii,
Plutind în Univers
Inexplicabil
Și de neînchipuit...
 
Și-am înțeles firesc
Că lumea e inimaginabilă
Și că n-o pot chiar pricepe
Oricât de deschisă aș fi;
Și de atent creată,
Fiind mai mult decât o văd
Mai profundă decât o știu,
Și mai adâncă decât o simt.
 
Apoi mi-au crescut aripi
Mari, puternice și luminoase,
Cu rădăcinile ancorate în suflet
Și încolăcite prin inimă,
Apte să mă susțină
deasupra tuturor
În zborul vieții mele,
Armonios, ca unui planor;
 
Și-atunci imposibilul
Impozant și enervant până nu demult
A pierit în fața propriei sale slăbiciuni -
Când am lăsat iubirea să mă cuprindă
Totul devenind...
mai tangibil ca oricând.
 
O coală de hârtie
Ascunsă bine-n buzunare
Și un creion cu vârful tocit,
Îmi stau martore-n fiece ceas,
Când glasul mi se aude
Schițând inevitabil,
Al timpului marș.
 
Pășesc prin a sa buclă -
Ciudată-n înfățișare
Și mă-ntorc de unde-am plecat,
În lumea mare și necunoscută,
Pe care o percep simplu:
Chemare.
 
Prin același vis,
Privesc din nou pământul;
Apoi clipesc de două ori
Și, înainte să mă prind de ce am atins,
În timpane îmi cântă marea
Și valurile de piept mi se izbesc.
 
Zâmbesc, căci...
Am iubit-o mereu,
Într-un mod inexplicabil,
Rezonând cu al ei mister;
Iar liniștea,
spartă de freamătul valurilor,
Și felul în care se așează luna pe cer
Însumează pentru al meu suflet
Un veritabil eter...
 
Apa ei îmi relaxează corpul,
Îmi anesteziază mintea
Și când îi vorbesc numai cu sufletul
Ore în șir...
Și uit complet de mine,
Buzele-mi devin
De-un roz purpuriu.

Sursa foto: https://pixabay.com/ro/photos/pescarusi-cer-zbor-nori-stol-2722881/

Poezie publicată în Revista CADRAN, Junal Mureșean, nr. 8/2021.

CAREVASĂZICĂ

 

Carevasăzică, acesta ne-a fost drumul
Ce ne-a condus pașii aievea prin timp,
Ca mai apoi să ne izbim frontal, parcă surprinși
Și totuși, cum era de așteptat, în fiece clipă,
De cel mai puternic zid.

Am înaintat printr-un dans vulnerabil și haotic,
Prea în direcții atât de opuse încât
N-aveam cum să n-ajungem în fața lui
Nepregătiți, am spune fără să gândim,
Simțind totuși, că venim la pas de seară
Din direcții diferite, ai lumii asupriți.

Am tăcut și ne-am acomodat minunat cu tăcerea,
N-am mai privit în timpurile de demult,
Să înțelegem ce anume n-a mai fost să fie
Și unde anume ne-am pierdut.

Au trecut anii, pe-o dulce adiere de vânt
Și iată-ne privindu-ne cu frunți însângerate
În care colcăie gândurile, înlocuind sentimentele,
Nepăsătoare parcă de viața ce-au iubit.

Deci, carevasăzică, dor timpurile ce ne-au ajuns,
În care fiecare a aleargă în ce parte mai poate
Departe de sufletul din noi, de povestea încâlcită,
Diferită de vremea când lumina ne binecuvânta viața,
Atat de altfel percepută.

Orbecăind în fiecare zi după te miri ce fleacuri,
Am ajuns să ne adâncim în prea multe nimicuri
Care au ajuns să ne dirijeze viața,
Înlăturând umanitatea din noi,
Devenind părți perfecte într-un haos anost,
Lipsiți de suflete, de simțiri și de ceea ce n-a fost.

Lumea s-a întors incurabil cu susul în jos,
Și tot mai mulți se adaptează la anormalitate
Dând din coate în fiecare zi,
Lovindu-și în piept si fără regrete - chiar și aproapele,
Înlăturand iubirea din inima sa,
Căci ea, desigur, nu cântărește-n bani.

Și totuși am văzut azi doi batranei
Care încă își mai spuneau multe, pe-o bancă ponosită,
Primind astfel un răspuns venit de departe, din adâncuri
Că se poate și altfel, deci, carevasăzică...

Sursa foto: https://www.mangalianews.ro/65274/amp/ 

FILE DE CONCEDIU

 

Vara lui 2021. Până acum, a fost un an interesant, cu multe provocări, cu experiențe benefice pentru suflet. Îmi place să spun că devenim tot mai înțelepți, odată cu trecerea timpului și ca nu îmbătrânim în zadar.

Am revăzut marea și da, e la fel de frumoasă. Ne-am dus mai spre Năvodari, acolo unde stațiunea Mamaia e ca altădată.

Nu am stat mult, însă ne-am bucurat de o vreme minunată, o plajă frumoasă și condiții de cazare excelente. 

Desigur, câteva zile la Marea Neagră costa cât un sejur în Turcia/Grecia, dar să spunem că eram conștienți de ceea ce alegem, așa cum a fost în toți anii precedenți.

În momentul acesta, eu scriu și Dominic doarme cu capul pe picioarele mele.

Cred că au trecut vreo 15 ani de când am călătorit ultima dată cu trenul...

Mi-a fost dor să-mi adun gândurile, uitandu-mă pe geam, să aud zgomotele lui specifice, în frânare, sau în macaz.

Și totul a pornit de la ideea lui Dominic, care își dorea de mult să bifăm o asemenea excursie.

Prin urmare, nu am ezitat când, după câteva zile la mare și alte câteva zile la bunici, trebuia să o luam din loc și să ne apropiem de casă.

Nu a trecut mai mult de o săptămână și jumătate de când am plecat în concediu și totuși, parcă a trecut o eternitate.

M-am reîntors într-o lume care doar îmi lasă impresia că mă așteaptă mereu, în același loc.

De fapt, anii trec și în această parte, trec cu viteză peste copilăria mea, peste adolescența mea, peste viața de tânăr adult.

M-am trezit în viața de femeie, cu un copil de 4 ani și jumătate, care calcă pe aceleași poteci pe care, în alte timpuri, alergam pe acolo cu niște piciorușe la fel de mici precum ale lui Dominic.

Mi-am revăzut bunicii, verii cu care am copilărit, însoțiți de nepoții mei (o minunată potrivire a sorții, să reîntâlnim toți, după atâția ani de când au plecat din România).

Am dormit din nou în aceeași casuță care a găzduit atatea generații, ai cărei pereți cunoaște atâtea povești...

Dis-de-dimineață, tataia ne-a condus la tren, iar eu o priveam pe mamaia cum ne face cu mâna din poartă. Înfofolită într-un halat turcoaz, nu s-a oprit din făcut semne până nu ne-am îndepărtat bine de tot de casă.

Desigur ca mi s-a făcut inima cât un purice. Mereu e crunt să-mi iau la revedere.

Dar mergem mai departe.

Hoinăreala noastră mai continuă puțin.

Da, încă mai avem puțin până să ne întoarcem la viețile noastre, pentru a ne prinde iar în hora din care abia ce ne-am smuls.

PSEUDONIM

 

Este trecut de două noaptea;
N-am somn,
Iti scriu doar să pricepi
Ce anume din tine am iubit:
Totul…
Semnat sub pseudonim.
 
Cuvinte, mii
Îi apar prin minte
Precum roiuri -
Silabe, multe gânduri,
Unite toate într-un a fi,
Ascuns bine, între haine,
Ca într-o prăpastie,
Fără de sfârșit.
 
Privirea-i adâncă
Încărcată cu amintiri,
Acoperite toate,
De gene, emoții,
Ascunse iubiri.
 
Pufăie.
Cuvântu-i o enigmă,
Și portal îi mai poate fi
Spre o altă inimă ce-i alină
Gândurile de marmură
Noapte și zi.
 
Un mare EU
Zace-ntre straiele
Ce-i pitesc bine de tot
Sufletul mare,
De timp pârjolit.
 
Buzele-i groase -
Uscate de crivățul neiubirii,
Se strâng încet,
Aproape nevizibil,
Când inima-i geme
Și mâna sa versuri așterne,
Fără de oprire,
Și tot inima-i cere
Jertfe de argint…
 
Ochii-i celești
Aproape că i se închid
În noaptea târzie când
Trupul alungit
Refuză să asculte liniștea goală,
Dintr-o nevoie acută de timp.
 
Cu mintea-i zbuciumată,
Înghite o gură mare de apă,
Admirând clarul de lună
Pe a cerului cunună.
 
Afară poarta scârțâie
De gândurile-i zgâlțâie
Să fie vuietul vântului,
Să fie zbuciumul gândului?
 
Se miră și el
De inspirația ce-i dă năvală,
Peste calmul de altădată,
Doar văzând-o pe ea,
Precum o nimfă goală,
Ce umple golul din propria-i viață,
Iubind-o atât de puternic,
Venerând-o în taină...
 
Cu pașii mari
Măsoară odaia-ntunecată,
Privind pe sub gene -
când și când -
La hârtie și la pix.
Somn nu mai are și vrea să scrie,
Șuierand în sinea lui
Că urmează o altă noapte albă,
Când sentimente-i învie.
 
Emoționat,
Trăiește prin fiecare cuget
Și-l așterne-n prețioase versuri,
Încruntându-se, apoi zâmbind,
Cu o mână apucându-și uneori
Părul des, vâlvoi,
De tânăr încrețit.
 
Dintr-o ceașcă uitată pe masă
Miroase puternic a cafea:
Atât de rece, atât de aromată,
Și ademenitoare,
Precum pielea sa.
 
Te-am așteptat o viață-ntreagă,
Își spune oftand.
Ascuns în versuri,
Lăsând soarta să aleagă
În numele meu,           
Scriindu-ți neobosit,
Strigându-ți dorul
În lumea largă,
Sperând să ne iubim,
Semnând sub pseudonim...
 
Deasupra creștetului său,
Sprijinit de somn în coate,
Sus, deasupra casei sale,
Cerul se-ntunecă, acoperind luna
Iar îngerii plâng,
Auzind versurile sale,
Alinându-i sufletul,
Cu săruturi și praf de stele.
 
Articol publicat în Revista CADRAN, Jurnal Mureșean, nr. 7/2021