Vara lui 2021. Până acum, a fost un an interesant, cu multe provocări, cu experiențe benefice pentru suflet. Îmi place să spun că devenim tot mai înțelepți, odată cu trecerea timpului și ca nu îmbătrânim în zadar.
Am revăzut marea și da, e la fel de frumoasă. Ne-am dus mai spre Năvodari, acolo unde stațiunea Mamaia e ca altădată.
Nu am stat mult, însă ne-am bucurat de o vreme minunată, o plajă frumoasă și condiții de cazare excelente.
Desigur, câteva zile la Marea Neagră costa cât un sejur în Turcia/Grecia, dar să spunem că eram conștienți de ceea ce alegem, așa cum a fost în toți anii precedenți.
În momentul acesta, eu scriu și Dominic doarme cu capul pe picioarele mele.
Cred că au trecut vreo 15 ani de când am călătorit ultima dată cu trenul...
Mi-a fost dor să-mi adun gândurile, uitandu-mă pe geam, să aud zgomotele lui specifice, în frânare, sau în macaz.
Și totul a pornit de la ideea lui Dominic, care își dorea de mult să bifăm o asemenea excursie.
Prin urmare, nu am ezitat când, după câteva zile la mare și alte câteva zile la bunici, trebuia să o luam din loc și să ne apropiem de casă.
Nu a trecut mai mult de o săptămână și jumătate de când am plecat în concediu și totuși, parcă a trecut o eternitate.
M-am reîntors într-o lume care doar îmi lasă impresia că mă așteaptă mereu, în același loc.
De fapt, anii trec și în această parte, trec cu viteză peste copilăria mea, peste adolescența mea, peste viața de tânăr adult.
M-am trezit în viața de femeie, cu un copil de 4 ani și jumătate, care calcă pe aceleași poteci pe care, în alte timpuri, alergam pe acolo cu niște piciorușe la fel de mici precum ale lui Dominic.
Mi-am revăzut bunicii, verii cu care am copilărit, însoțiți de nepoții mei (o minunată potrivire a sorții, să reîntâlnim toți, după atâția ani de când au plecat din România).
Am dormit din nou în aceeași casuță care a găzduit atatea generații, ai cărei pereți cunoaște atâtea povești...
Dis-de-dimineață, tataia ne-a condus la tren, iar eu o priveam pe mamaia cum ne face cu mâna din poartă. Înfofolită într-un halat turcoaz, nu s-a oprit din făcut semne până nu ne-am îndepărtat bine de tot de casă.
Desigur ca mi s-a făcut inima cât un purice. Mereu e crunt să-mi iau la revedere.
Dar mergem mai departe.
Hoinăreala noastră mai continuă puțin.
Da, încă mai avem puțin până să ne întoarcem la viețile noastre, pentru a ne prinde iar în hora din care abia ce ne-am smuls.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu